O femeie lipsită de importanţă

Citiţi prologul acestei cărţi.


Cartea de faţă, câştigătoare a premiului Plutarh pe 2020 pentru cea mai bună biografie a anului, a fost aleasă, nu întâmplător, drept cea mai bună carte a anului de către Amazon, New York Times, The Times of London, The New York Public Library şi NPR (Radioul Public Naţional din SUA).

Ea reînvie odată cu viaţa şi personalitatea uluitoare ale unei eroine deseori subapreciate, discriminate, marginalizate şi neînţelese, nişte vremuri tulburi, încrâncenate, de mult timp apuse, din al Doilea Război Mondial.

La începutul secolului trecut, o oarecare Virginia Hall, o tânără rebelă şi independentă dintr-o familie înstărită din Baltimore, trecea dincolo de ocean, în Europa, pentru a studia şi a face ulterior carieră într-un domeniu în care pe atunci femeile nu erau deloc binevenite, şi anume în spionaj. Lucrează rând pe rând pentru Departamentul de Stat, SOE şi OSS.

Ea devine în timp, din pricina intenselor sale activităţi subversive, de sabotare a inamicului, cea mai vânată spioană a Aliaţilor de către Abwehr şi Gestapo, care o numeau Doamna şchioapă, pentru că avea proteză la un picior, pierdut în urma unui nefericit accident de vânătoare.

În mod miraculos scapă de nenumărate ori de moarte, îşi continua cariera de agentă şi după Război, cu la fel de multă tenacitate şi iniţiativă, însă moare aproape uitată chiar de cei pentru care lucrase atâţia ani.

Povestea ei captivează prin originalitate, prin întâmplările extraordinare pe care le cuprinde, dar mai ales prin personalitatea unei femei ca nimeni alta, care a ştiut să înfrângă toate obstacolele ce-i stăteau în cale cu un curaj, o tenacitate şi o rezistenţă de fier.


Îndrăzneaţa evadare a "teroriştilor" de la Mauzac organizată de Virginia a cauzat mare tărăboi la Înaltul Comandament Nazist şi l-a determinat pe Hitler să dezlănţuie o represiune brutală în Franţa. Devenea clar faptul că Rezistenţa constituia acum o ameninţare importantă şi regimul francez semiautonom din zona sudică nu mai era viabil. Atacurile repetate asupra fabricilor, trenurilor, maşinilor germane, centralelor electrice şi a unui birou de recrutare din Lyon au dovedit şi ele Berlinului că nu se mai putea acorda încredere administraţiei lui Pétain, în ciuda promisiunilor sale, pentru distrugerea inamicului din interior. Deci cel de-al Treilea Reich urma să pregătească terenul pentru o ocupaţie integrală, ordonând regimului de la Vichy să emită 500 de cărţi de identitate franceze Gestapoului pentru a-l ajuta să se infiltreze în secret în reţelele Aliaţilor de pe teritoriul Zonei Libere. Prin Operaţiunea Donar, numită astfel după numele zeului german al tunetului, naziştii plănuiau să năpădească oraşele din sud cu agenţi dubli, pentru a descoperi şi elimina grupările teroriste rămase. Termenii armistiţiului din 1940 afirmau că Gestapoul urma să intervină doar în prezenţa poliţiei franceze, dar nemţii recurgeau acum la arestări şi torturi după bunul lor plac. Lyonul era ţinta lor principală. "Oala fierbea", după cum se exprima un istoric al SOE, "şi urma ca, în scurt timp, să dea în clocot".

Ei au făcut o prioritate maximă din urmărirea celor responsabili pentru evadarea de la Mauzac, cât şi pentru recenta creştere a eficienţei şi frecvenţei sabotajelor. Atât Gestapoul, cât şi Abwehrul aveau suspiciuni în legătură cu consulatul american din Lyon, unde Virginia era o vizitatoare nelipsită, şi îl ţineau sub o strictă supraveghere. Cele două servicii de securitate ale Reichului erau însă nişte rivale înverşunate şi se întreceau unul cu celălalt în scopul de a obţine cele mai mari realizări. Deocamdată, succesul legat de spargerea codurilor SOE - mulţumită sergentului Bleicher şi agentei La Chatte - pusese Abwehrul într-o poziţie favorabilă. Trăseseră concluzia că ţinta era o femeie - ori englezoaică, ori canadiancă; o femeie care şchiopăta - la dame qui boite sau die Frau die hinkt -, pe nume Marie Monin. Dar Abwehrul a susţinut o abordare metodică, spre deosebire de preferinţa Gestapoului pentru arestări în masă. Bleicher nu avea să facă nicio mişcare până nu afla sigur cine era ea şi cu cine lucra. Urma să aştepte şi până ce avea să pună mâna pe unul dintre radiotransmisioniştii ei, astfel încât să poată transmite mesaje la Londra în numele ei. La începutul lui august, avea deja un plan pentru a o prinde şi a ruina acţiunile de luptă ale britanicilor, şi avea şi omul care să-l ducă la îndeplinire. Urma să fie o lună de importanţă capitală.

Între timp, anchetatorul cel mai faimos al Gestapoului - căruia urma să i se acorde Crucea de Fier după un an (chiar de Hitler în persoană) pentru torturarea şi uciderea a mii de membri ai Rezistenţei - manifesta şi el un interes special faţă de Virginia. Hauptsturmführer Klaus Barbie, crescut de un tată abuziv, care fusese sever afectat mental şi fizic în luptele cu francezii de la Verdun din 1916, nu se afla tot timpul la Lyon. Dar era deja stăpânit de dorinţa obsedantă de a distruge SOE, serviciul secret văzut de nemţi drept coloana vertebrală a întregii ameninţări subterane. O mulţime de ofiţeri ai Gestapoului interceptau semnale suspecte venind de la Lyon şi au întreprins serii întregi de arestări şi raiduri permanente nocturne şi diurne dintr-o suită de birouri de la etajul al treilea al cavernosului Hôtel Terminus de lângă gara Perrache. Ştiau că avansau rapid spre centrul grupării teroriste. Cineva avea să cedeze sub tortură; Barbie urma să aibă grijă de asta. Doamna şchioapă din Lyon devenise cea mai vânată dintre agenţii Aliaţilor din întreaga Franţă.

Neavând idee de forţele inamice care se apropiau de ea, starea de sănătate şi dispoziţia Virginiei se îmbunătăţiseră considerabil în acel august faţă de cum fuseseră atâta timp. Succesul de la Mauzac o înveselise şi, la începutul lunii, Nicolas Bodington a venit la Lyon pentru discuţii în legătură cu viitorul ei. Ea pledă în mod convingător pentru rămânerea la post, insistând că prietenii săi sus-puşi urmau s-o ţină în afara oricărui pericol şi că avea o mulţime de lucruri de făcut pentru a elibera mai mulţi agenţi, a racola alţii şi a ajuta la dezvoltarea campaniei de sabotaje. Bodington cedă şi recomandă Londrei să renunţe la rechemarea ei. La urma urmei, el fusese acela care pariase pe ea, şi meritase, cu siguranţă. Cei din Baker Street au fost de acord şi le-au cerut celor de la New York Post să confirme menţinerea sa pe poziţie şi să-i ceară mai multe articole, pentru a-i păstra acoperirea. Virginiei i-au fost trimişi 750.000 de franci prin ataşatul militar american de la Vichy, pentru a-şi continua remarcabila activitate. Era un supliment util la cei 10.000 de franci pe care îi primise de la SOE lunar prin intermediul neortodoxei filiere a contului bancar al bordelului lui Germaine Guérin, unde a fost transferat de la Londra în numele pilotului RAF ucis William Simpson. Bodington a căutat, de asemenea, să potolească rivalităţile dintre agenţii SOE din Lyon şi să clarifice, în sfârşit, cine era şef peste toţi. Poate că s-a gândit că era cel mai indicat din punct de vedere politic să aibă un francez la conducere, pentru a domoli mândria naţională rănită. Poate că Secţia F ezita în continuare să promoveze o femeie. Spre oroarea multora din Rezistenţă şi spre stupefacţia Virginiei, acest rol i-a fost acordat lui Alain.

Era aproape un an de când venise ea în spatele liniilor inamice şi fusese singura femeie trimisă de Secţia F în tot acel timp. La început, era un avantaj să fie o femeie care să lucreze sub acoperire, mai ales una frumoasă, care îşi putea folosi farmecul pentru a distrage sau înşela. Majoritatea nemţilor, care alimentau propaganda referitoare la faptul că vieţile femeilor trebuiau să se învârtă în jurul Kinder, Kirche, Küche (copiilor, bisericii şi bucătăriei), credeau că asemenea fiinţe sensibile nu prea s-ar fi implicat în ceva aşa de murdar şi de periculos ca Rezistenţa. Dar, după cum ştia foarte bine Virginia, viziunea nazistă se schimbase acum dramatic. Gestapoul descoperise că tot mai multe femei jucau acum un rol activ, multe drept curieri ce transmiteau bani, mesaje sau arme între agenţi. Una dintre ele îşi umpluse căruciorul copilului său cu 40 de kilograme de arme de foc, astfel încât arcurile zgâriau roţile şi întreaga încărcătură mai-mai că s-a prăbuşit. Curierii deseori transportau articole incriminatoare (grele şi uşoare), dar purtau multe lucruri şi în minte, inclusiv nume şi adrese de agenţi. Dacă erau prinse, femeile erau atunci supuse unora dintre cele mai rele forme de tortură pe care le puteau născoci minţile bolnave ale naziştilor.

Cu siguranţă că Virginia auzise zvonurile legate de genul de tratament la care se putea aştepta dacă era, în cele din urmă, descoperită. O tehnică preferată era strângerea sfârcurilor femeilor cu nişte cleşti sau apăsarea unui nerv al unui dinte zdrobit, smulgerea unghiilor sau arderea pielii cu ţigări, cu ciocane de lipit ori acid. Altele erau abuzate sexual sau violate, una dintre tehnicile preferate şi bine-cunoscute ale lui Barbie implicând folosirea unui câine. Mai târziu, a fost preferată metoda de tortură a căzii de baie - o precursoare a tehnicii înecării simulate. Prizoniera era scufundată dezbrăcată în apă îngheţată, cu mâinile încătuşate la spate şi cu capul ţinut sub apă până când era pe punctul de a se îneca. Dacă leşina, era trasă de păr afară din apă. Dacă refuza să vorbească, era iar împinsă sub apă. Uneori, aflată pe punctul de a muri, i se oferea o cafea ori un ceai, dar dacă tot nu coopera, tortura reîncepea. Câteodată, dacă femeile erau evreice, Barbie le zdrobea pur şi simplu feţele cu tocul ghetei.

Asemenea barbarii nu erau doar ale nemţilor. Unii agenţi se temeau chiar mai mult de autorităţile franceze din pricina unei perverse competiţii de a impresiona Gestapoul stabilind noi standarde de inumanitate. O metodă extrem de crudă de a-i zdrobi pe captivi era să-i ameninţe că urmau să le facă rău familiilor lor. O curieră prinsă a fost pusă în faţa perspectivei ca propriului ei copil să-i fie zdrobit capul de perete dacă nu vorbea. Regimul de la Vichy aloca resurse pentru întărirea poliţiei sale, nu numai numeric, ci şi printr-o multiplicare a diferitelor forţe de poliţie care se urmăreau unele pe altele şi care "reuşeau împreună să ţină întreaga ţară sub opresiunea unei armate de spioni". Scopul era curăţarea ţării de disidenţi o dată pentru totdeauna.

În ciuda rapoartelor despre asemenea atrocităţi, succesul Virginiei a deschis porţile tot mai multor agente. Nu e nicio exagerare a spune că această "doamnă curajoasă", după cum o numea SOE, a schimbat cursul istoriei pentru femeile din spionajul Aliaţilor. Palmaresul ei biruise ostilitatea puternică legată de însăşi ideea de ofiţeri femei care să lucreze în teren. Tocmai când situaţia devenise nespus de periculoasă pentru femei, Secţia F era gata, în acel august, să le trimită pe primele dintre cele 38 de femei ofiţeri. "Urma să aflăm cu surprindere că, până şi în posturi care iniţial le aparţinuseră doar bărbaţilor, ele dădeau dovadă de un mare entuziasm şi de iscusinţă", spunea Maurice Buckmaster. "În unele slujbe, femeile le erau superioare bărbaţilor", în parte datorită "abilităţii lor de a se concentra asupra unui singur obiectiv". În vreme ce se duceau, într-adevăr, pentru a juca ceea ce Buckmaster numea "un rol extrem de important", urmau să plătească un preţ extrem de scump. Dintre cele 39 de femei trimise de SOE în Franţa, 13 - sau una din trei - nu s-au mai întors niciodată. Asta în comparaţie cu unul din patru dintre cei 400 de agenţi bărbaţi. Rata mai mare de victime din rândul femeilor se explică, în principal, prin faptul că multe dintre ele îşi asumau nişte roluri extrem de periculoase de curieri (ceea ce presupunea trecerea permanentă printre patrule cu materiale incriminatoare) sau, mai târziu, de radiotransmisioniste. Mii de franţuzoaice din Rezistenţă urmau să plătească şi ele cu vieţile lor. Rolul tipic de a sta într-un singur loc pentru a asigura funcţionarea unor case conspirative nu le adusese niciun fel de glorie, ci le făcuse extrem de vulnerabile trădării. Una din cinci dintre femeile care primeau oameni în gazdă sau primeau provizii era executată pentru problemele create.

Aşa de mare însă era nevoia de a trimite mai mulţi agenţi în acţiune, încât unii au fost racolaţi fără a li se împărtăşi secretul. O secretară bilingvă, care s-a trezit fără să-şi dea seama la un curs de pregătire intensivă al SOE, a aşteptat timp de câteva săptămâni până s-o întrebe, în cele din urmă, pe una dintre celelalte cursante dacă ştia de ce se aflau acolo. Unele ştiau mai mult, însă acceptaseră ideea că o viaţă clandestină era într-un fel fascinantă, mai degrabă decât să însemne o bătălie pe viaţă şi pe moarte pentru supravieţuire. La sosirea sa cu o navă pe Riviera, uneia dintre agentele SOE i-a trecut prin minte s-o întrebe pe Virginia unde se găsea cel mai bun coafor local. Virginia nu suferea de asemenea vanităţi şi şi-a manifestat în mod clar neplăcerea, trimiţând o altă agentă înapoi la barcă, pentru că se vedea că-şi făcuse părul permanent exact înainte să plece din Londra, un lux care nu era uşor accesibil în Franţa. Femeia putea fi prinsă imediat, reprezentând o primejdie mortală pentru toţi. Una dintre primele noi agente care au sosit, o recepţioneră de 40 de ani de la un hotel din West End, franţuzoaică de origine, a fost însă altfel. Atitudinea veselă şi uşuratică a lui Yvonne Rudellat ascundea o energie inepuizabilă şi foarte mult bun-simţ. Ea se îndreptă spre Tours ca să-şi înceapă activitatea de curier, pentru care urma să fie propusă pentru Crucea Militară (dar aceasta i s-a refuzat, pentru că decoraţia nu se acorda pe atunci femeilor). O lună mai târziu, tânăra de 20 de ani Andrée Borrel a devenit prima femeie care a fost paraşutată, pentru a lucra pe post de curier cu Francis Suttill, avocat şi organizator al reţelei extinse Prosper, pe jumătate englez. Deşi era un om extrem de curajos, Suttill era, probabil, naiv în privinţa modului de racolare a ajutoarelor din partea locului. El şi Borrel l-au racolat pe viitorul adjunct al şefului reţelei alegând un club de noapte parizian pentru a prezenta pistoalele-mitralieră Sten - armele Rezistenţei - "unei audienţe mixte interesate". Nu era un început bun şi nici nu s-a terminat cu bine. Suttill şi cele două femei aveau, în cele din urmă, să moară. El a fost executat în lagărul de concentrare Sachsenhausen de lângă Berlin în martie 1945, la opt luni după ce Borrel fusese injectată cu fenol şi, încă vie, fusese târâtă în crematoriul din lagărul de la Natzweiler, din Munţii Vosges, în estul Franţei. Rudellat, mult slăbită, a murit de tifos imediat după eliberarea de la Belsen în 1945.

Virginia îşi continua netulburată activitatea. Însă avea o nevoie disperată de susţinere corespunzătoare. Fiindu-i oferită o amânare de către Bodington, departe de a-şi reduce activităţile, era mai ocupată ca oricând. Cei din Baker Street s-au simţit obligaţi s-o avertizeze să nu-şi irosească timpul ajutând alte agenţii de spionaj aliate - cum erau cele poloneze, belgiene sau chiar agenţia britanică rivală MI6 - deoarece se credea că abuzau "de bunătatea ei". Dar ea n-a rezistat niciunei ocazii de strângere de informaţii şi creare de reţele care i s-au ivit. Şi unele dintre cele mai mari legende ale Rezistenţei - inclusiv Gauthier - se dovedeau de prea puţin ajutor practic. "Există mult prea mult stres legat de planuri grandilocvente, prea multe vorbe şi prea puţină muncă", se plângea Virginia.

Şi ceru iarăşi un mesager permanent care s-o ajute să-şi folosească relaţiile. Dar spuse clar că Londra putea să-l păstreze (aparent neagreând prezenţa unei alte femei) "dacă nu era un om de primă mână, experimentat, cu autoritate, dornic să-şi asume responsabilitatea şi să ducă o viaţă neplăcută" şi mai ales "care să nu se plângă". După ce ajutase financiar un agent care pierduse aproape 30.000 de franci şi actele de identitate în tren şi un altul care şi-a pierdut cecurile de aproape 40.000 de franci într-un cazinou, se săturase să joace rolul unei mame faţă de nişte bărbaţi care se comportau ca nişte copii indisciplinaţi. Peter Churchill îi compară pe cei câţiva "aşi" ca Virginia, care îşi făceau treaba pentru "privilegiul de a flămânzi cumplit în acel teritoriu al nimănui" cu aceia care erau "blegi şi laşi şi care veneau văicărindu-se şi plângându-se" şi care nu-şi puteau suporta soarta. Toţi agenţii erau speriaţi. Majoritatea sufereau de insomnie cronică. "Exista o nesiguranţă permanentă, care dădea coşmaruri", explica unul. "Tensiunile, presiunea nervoasă şi oboseala, starea extrem de solicitantă de a trăi în minciună, acestea erau condiţiile cărora un agent trebuia să le facă faţă, pe care trebuia să le accepte şi să le controleze. Şi ele nu sunt biruite în realitate niciodată." Dar chiar şi dacă nu dispărea, teama trebuia controlată fără ajutorul alcoolului, al jocurilor de noroc sau al dormitului în front. Agenţii trebuiau să găsească în interiorul lor forţa necesară să continue, dar foarte puţini o puteau face.

Ben Cowburn s-a reîntors la Lyon pentru a întreprinde un număr de operaţiuni strategice de sabotaj. Ca de obicei, s-a îndreptat imediat spre apartamentul Virginiei pentru a se pregăti în legătură cu misiunea sa, care prevedea şi convingerea unor muncitori simpatizanţi de la o fabrică locală de avioane să introducă materiale abrazive în aparate şi să arunce în aer liniile de tensiune de la o staţie electrică. Virginia nu putea permite nimănui să se apropie prea mult de ea, ca să nu mai punem la socoteală şi faptul că nu-şi îngăduia să se încreadă în ei. Dar, fiind o persoană care inspira încredere, cu un zâmbet cuceritor, şi care se abătuse din drumul lui pentru a o avertiza în legătură cu povestea cu La Chatte, Cowburn era un om special pentru ea. Îi ură bun venit la sosire dimineaţa devreme, invitându-l să se aşeze să se odihnească, în timp ce ea pregăti micul dejun în bucătărie pentru amândoi. Dar în ciuda amabilităţii ei din cursul acestui scurt moment domestic, Cowburn se temea pentru ea. Fiecare rundă de arestări ajungea tot mai aproape. Fiind unul dintre cei mai puternici susţinători din SOE ai rămânerii ei în Franţa, era, cu toate acestea, surprins de riscurile pe care ea continua să şi le asume. O rugă să înceteze să se mai bazeze pe protectorii săi influenţi, îndemnând-o să se salveze ducând o viaţă ascunsă, "ca de şoarece". Atitudinea aceea funcţionase pentru el foarte bine în misiunile lui scurte bine definite, intercalate cu perioade de odihnă la Londra. Dar nu era ceva realist în ce-o privea pe Virginia, al cărei rol era şi permanent, şi atotcuprinzător. Era treaba ei - şi în firea ei - să fie la dispoziţia oricui avea nevoie de ea, oricând. Numai în luna august lucrase cu 25 de agenţi organizatori SOE şi cu şase radiotransmisionişti în Zona Neocupată şi cu opt reţele diferite de pe teritoriul întregii Franţe. Îi ajutase cu sabotajele, paraşutările, culegerea de informaţii şi primirea a 900 de kilograme de provizii livrate pe mare.

Chiar şi acum Virginia continua să-şi extindă sfera de influenţă, mai ales în Paris. Îşi asuma un risc major. Capitala reprezenta ţinta celor mai brutale raiduri ale Gestapoului şi membrii Rezistenţei erau decimaţi acolo în mod constant prin arestări de masă, cunoscute drept coups durs sau lovituri dure. Dar reputaţia şi contactele ei i-au permis să racoleze ca susţinători nişte persoane extrem de sus-puse, cum era Vera Leigh, o trăgătoare expertă şi o agreabilă directoare a casei de modă haute couture Reboux. Virginia a chemat-o la Lyon pentru a-i da o mână de ajutor cu itinerarele de fugă spre Spania şi Elveţia. Doi oameni de afaceri bogaţi evrei - Jean Worms şi Jacques Weil - care purtaseră din 1940 propriul lor război independent împotriva naziştilor din Paris, împreună cu un grup de prieteni care gândeau la fel, au contactat-o şi ei. Refuzaseră, în mod constant, să se alăture organizaţiilor Rezistenţei franceze, pentru că nu avuseseră niciodată încredere în ele şi nici nu le respectaseră, în schimb despre activitatea ei nu auziseră decât cuvinte de laudă. O altă relaţie preţioasă era un pilot de curse, campionul Robert Benoist, care făcea echipă cu vechiul lui rival britanic William Grover-Williams (care intrase deja în SOE). Cei doi întreprindeau misiuni de sabotaj şi paraşutări la sud-vest de capitală. Relaţiile Virginiei se dovedeau astfel extrem de valoroase, dar, intrând în legătură cu persoane aşa de sus-puse, dubla pericolul de a fi descoperită. Faima sa de la Paris avea s-o coste foarte scump şi pe ea, şi pe mulţi alţii.

Pe 14 august, Denis Rake s-a strecurat afară din apartamentul Virginiei din Lyon, unde ea-l îngrijise până se întremase şi-l ascunsese de numeroşii săi urmăritori. În ziua următoare, îşi lua micul dejun în cafeneaua de la Hôtel des Faisans din Limoges. Cu poliţia şi Gestapoul după el, trebuia să înfrunte primejdiile de a lua un tren şi de a se caza la un hotel, şi asuda din pricina unui amestec de frică şi zăpuşeală estivală. Dar aranjase să se întâlnească cu alţi doi agenţi SOE - Ernest Wilkinson şi Richard Heslop - şi nu voia să-i dezamăgească. Virginia îi adăpostise şi pe ei şi îi reunise pe tustrei pentru a înfiinţa o reţea în Angers, în vestul Franţei, cu Rake acţionând ca radiotransmisionist. Ea îi dotase, după cum spusese Rake, "în felul său minunat", cu acte false, bani şi chiar cu un radio (un model nou, mai uşor) de la Londra. Îi anunţase pe cei din Baker Street să se aştepte ca Rake să transmită din Angers în decurs de câteva zile.

Cu toate acestea, undele radio nu au transmis nimic şi cei trei pur şi simplu au dispărut. Cam o zi mai târziu, Virginia s-a simţit "zdrobită de durere" când a găsit un bilet nesemnat lăsat pentru ea la consulatul american, informând-o că fuseseră arestaţi în Limoges. Prin ceea ce Cowburn definea drept "remarcabila ei reţea de informatori", a aflat că un anume inspector Morel de la Sûreté îl observase pe Rake, suspect de nervos, la hotel şi se hotărâse să-l percheziţioneze. A găsit în buzunarul lui uriaşa sumă de 65.000 de franci pe care Rake a încercat (fără a reuşi) s-o justifice afirmând că el obţinea incredibilul câştig de 8.000 de franci pe lună ca producător de cămăşi.

Inspectorul - un subaltern al omului de contact din Sûreté al Virginiei, comisarul Guth - l-a arestat imediat, suspectându-l că era spion, şi atunci când au sosit şi ceilalţi doi agenţi au fost şi ei săltaţi, în ciuda afirmaţiilor lor că abia se întâlniseră. De povestea lor s-a ales praful atunci când s-a descoperit că teancurile de bancnote de 1.000 de franci imprimate de SOE, care le fuseseră date de Virginia, erau toate tipărite cu numere de serie consecutive, o greşeală teribilă a celor din Baker Street, pe care ea, se pare, că nu a reuşit s-o observe. Rake mai purta asupra sa şi trei cărţi de identitate, toate reieşind a fi din oraşe diferite, dar având acelaşi scris de mână. În ciuda iscusinţei SOE în tipărirea de bani şi acte franceze, asemenea greşeli erau mult prea comune.

Inspectorul Morel nu avea altceva de făcut decât să-i escorteze la secţia de poliţie. Din fericire, odată ce s-a stabilit că erau britanici şi nu nemţi, ofiţerii înţelegători ai lui Guth au ars amabili banii falşi şi au ascuns arma automată găsită într-una dintre camerele lor, precum şi radioul. Chiar inspectorul Morel în persoană a aruncat la toaletă cărţile de identitate false ale lui Rake. Exista convingerea că, fără aceste articole incriminatoare, acuzaţiile împotriva lor aveau să fie minore. Influenţa Virginiei asupra lui Guth s-a dovedit încă o dată salvatoare şi ea a plecat în grabă la Limoges, unde cei trei erau ţinuţi la închisoarea centrală, strecurându-le un pachet cu alimente ce conţinea conserve de carne, ciocolată, lapte condensat şi ţigări. A asigurat Londra că "urma să-i scoată de acolo cât de repede, cu puţin sprijin" de la "prietenii" săi.

Ca de obicei, Guth, blondul îndesat, şi-a făcut apariţia, dornic s-o ajute. A prelungit interogatoriile celor trei agenţi astfel încât ei să nu fie trimişi din Limoges. I-a permis chiar lui Rake să transmită mesaje de acasă de la el şi le-a oferit mâncare, băutură şi cărţi la închisoare. Dar Virginia era frustrată că el "nu se grăbea" deloc să-i scoată de acolo. Şi urma să se dovedească în curând şi de ce.

În acel moment, dizenteria lui Rake a revenit în formă acută, dar asta cel puţin i-a oferit Virginiei o şansă. Ea a apelat imediat la dr. Rousset s-o ajute să-l scoată pe Rake de la spitalul din Limoges, astfel încât să poată fi ascuns în falsul "azil psihiatric" de deasupra clinicii de chirurgie din Lyon până îşi revenea. În ziua următoare, un doctor debutant i-a adus lui Rake o haină albă şi nişte bani şi i-a dat instrucţiuni să părăsească spitalul imediat. Dar Rake, care acum suferea şi de un abces la faţă, era prea slăbit pentru a se mişca rapid. Coborând încet scările de la salonul lui, a dat nas în nas cu singura lui asistentă medicală care nu era implicată în complot şi care se întorcea de la masa de prânz. Ea a strigat, dând alarma, şi, la scurt timp după aceea, Rake s-a trezit iar în închisoarea din Limoges.

Între timp, Virginia transmisese ştirea teribilă că Wilkinson şi Heslop urmau să fie trimişi departe de Limoges, într-o fortăreaţă izolată numită Castres, o bine-cunoscută închisoare de tranzit pentru lagărele naziste de la Dachau şi Buchenwald din Germania. Mai rău chiar, în mod normal entuziastul Guth a afirmat pe neaşteptate că nu era în stare să-i mai ajute. Virginia era şocată. Doar mai târziu s-a aflat că Gestapoul ameninţase cu represiuni asupra familiei sale dacă se mai pierdeau prizonieri sau reieşea că îi ajutase el. Chiar şi cei mai atenţi şi mai devotaţi susţinători puteau fi aduşi la ordine în acest fel, iar evadarea lui Gerry Morel - urmată acum de încercarea eşuată a lui Rake - trezise bănuieli inutile. Neavând timpul de a judeca ciudatul comportament al lui Guth, Virginia a apelat imediat la inteligentul său subaltern, Marcel Leccia, cerându-i să găsească o bandă de "huligani" care să-i anihileze pe gardieni în timp ce se pregăteau să-i transfere pe agenţii SOE la Castres, la circa 80 de kilometri de Toulouse. Leccia se dovedea abil şi curajos - cel mai apropiat pe care-l avea asemănător cu ea ca spirit în singurătatea purtării războiului său secret. Dar atunci Guth a aflat de planul lor şi, spre surprinderea şi furia Virginiei, a mărit intenţionat numărul de gardieni, pentru a face evadarea lor imposibilă. "Am fost la poliţia din Limoges", transmitea la Londra Virginia şocată. "Nu pot pricepe absolut nimic." Însă ea născoci un alt plan pentru Leccia, care acum era dezgustat de ceea ce considera drept laşitate din partea lui Guth şi căruia nu-i păsa deloc de siguranţa lui proprie. Se urcă în trenul care îi ducea pe Wilkinson şi Heslop la Castres şi îşi croi drum prin vagoanele aglomerate până acolo unde stăteau ei legaţi la un loc într-un coridor. Reuşi să-i strecoare în mână lui Heslop o pilă şi în acea ciocnire Heslop a fost în stare s-o bage în mânecă fără a fi observat. Dar prizonierii n-au avut niciodată şansa de a o folosi, deoarece gardienii vigilenţi care-i însoţeau nu i-au mai slăbit din ochi nicio secundă şi au sosit aşa cum fusese planificat la Castres (unde şi Rake avea să-i urmeze cât de curând) tot în lanţuri. Nedescurajată, Virginia a început să lucreze la o nouă operaţiune de evadare. "Sper să nu vă deranjeze dacă evadarea celor trei va afecta relaţiile cu Guth!", transmise ea la Londra, dând de înţeles că punea la cale un alt plan spectaculos de-al ei. "El chiar merită asta din pricina laşităţii lui!" Totuşi, unul dintre protectorii săi principali devenise acum încă o ameninţare potenţială.

Pentru majoritatea oamenilor, în vara anului 1942, era cât se poate de clar cine urma să câştige războiul. Ofensiva germană din Rusia ajunsese tocmai până la fluviul Volga, iar generalul Rommel avansa spre porţile oraşului Cairo. Existau însă semne că lucrurile aveau să capete o altă turnură. SUA îşi schimbase punctul de atenţie dinspre conflictul din Pacific cu Japonia spre frontul de vest, şi în iunie îşi lansase propria variantă de SOE, denumită Office of Strategic Services (OSS). Americanii conlucrau, în sfârşit, cu britanicii la prima lor mare ofensivă comună ca eventuală pistă de lansare pentru invadarea Europei. SOE ştia că asta avea să urmeze, probabil, după câteva săptămâni, sub forma unei debarcări anglo-saxone în Africa de Nord ce era ocupată de regimul de la Vichy - cunoscută drept Operaţiunea Torţa - şi acestea urmau să fie nişte zile critice pentru agenţii săi în sudul Franţei. Ei ştiau, de asemenea, că această ofensivă urma, foarte probabil, să-l determine pe Hitler să-şi trimită armatele dincolo de linia de demarcaţie pentru a supune întreaga Franţă controlului nazist. În acel moment, chiar prietenii sus-puşi ai Virginiei aveau să fie incapabili s-o mai protejeze.

Însă mai erau atâtea lucruri de făcut până atunci. SOE hotărâse că era timpul să lovească Zona Liberă, cât încă mai exista: să treacă de la atacurile mici de hărţuire pe care le organizase până atunci la "explozii" de amploare în locaţii atent alese. Virginiei i s-a cerut să-l trimită pe Cowburn să saboteze întreaga reţea feroviară de lângă Lothiers, din zona centrală a Franţei, folosind grupurile de oameni special dotate pe care le pregătiseră luni în şir. Ea şi-a asumat şi furnizarea a 200.000 de franci pentru înarmarea şi instruirea echipelor care să preia controlul gării Perrache din Lyon şi a unui aerodrom din apropiere atunci când va fi sosit momentul, şi să arunce în aer o centrală electrică.

Paraşutările de arme şi explozivi au fost, în general, sporite atunci când cerul senin şi vântul slab le-o permiteau. Noii agenţi veneau cu o serie de valize cu fund dublu, cu haine călduroase deasupra, pentru iarna ce se apropia, şi ascunzând explozivi dedesubt. Cercetătorii SOE (sau inventatorii aeronauţi) cu baza la Thatched Barn, un fost hotel de pe drumul de centură Barnet din nordul Londrei, inventaseră o serie de explozivi ingenioşi care să genereze un impact maxim în cele mai stringente situaţii. Aceşti precursori reali ai lui Q din romanele cu James Bond realizaseră nişte sticle de lapte care explodau dacă le era îndepărtat capacul, pâini care declanşau dezastre dacă erau tăiate pe din două şi stilouri din care se prelingea otravă. Probabil că cea mai populară invenţie era falsul bălegar de cai care exploda dacă treceai peste el, dar mai existau şi alte forme mărunte de explozivi mortali care puteau fi introduşi în ţigări, cutii de chibrituri, pompe de bicicletă, stilouri sau chiar perii de păr şi probabil cele mai utile erau pentru motoarele de tren sau rezervoarele de combustibili. Pe scară mai largă, se vorbea, pentru prima oară, de trecerea de la sabotajele întreprinse asupra obiectivelor industriale la identificarea ţintelor de rangul întâi sau a celor militare pentru stoparea contraatacurilor germane la o viitoare invazie a Aliaţilor. Lunile de trudă şi preparative ale Virginiei păreau să conducă spre o acţiune reală. În sfârşit, se părea că SOE dispunea de masa critică şi direcţia necesare pentru a întreprinde ceva cu adevărat măreţ şi ea dorea, mai mult ca orice, să vadă acest lucru materializându-se.

Citiţi un alt fragment aici.