O femeie lipsită de importanţă (II)

Citiţi prologul acestei cărţi.

Citiţi un prim fragment aici.

Era, de asemenea, clar că trebuia să-i elibereze pe agenţii SOE rămaşi prizonieri, înainte de a fi prea târziu şi de a ajunge la discreţia absolută a naziştilor. Existau aşa de mulţi oameni de treabă care se bazau doar pe ea pentru supravieţuirea lor. Solicitările legate de timpul ei erau ameţitoare şi aşteptările în ce-o privea erau imense. "Fac prea mult", le spunea ea celor de la Londra, "şi mi se pare greu să strâng reţeaua îndeajuns de bine." Se simţea mai ales responsabilă pentru Olive, colegul ei de pe Riviera, care o salvase de descinderea poliţiei din Marsilia. El formase un număr impresionant de 30 de grupuri de sabotaj de-a lungul Coastei de Azur, care reuşiseră să distrugă numeroase camioane, rezervoare de combustibili, linii electrice şi trenuri. Adunase şi informaţii secrete importante legate de apărarea Axei în Marea Mediterană şi era încântat că reuşise, în sfârşit, să coopteze un nou curier, un funcţionar de la consulatul general elveţian din Marsilia, care se folosea de statutul lui diplomatic pentru a transporta materiale strict confidenţiale dincolo de graniţă, în Elveţia, unde le înmâna unui ofiţer de informaţii britanic în oraşul La Chaux-des-Fonds. Dar, cam în acelaşi timp cu arestările din Limoges, curierul a fost denunţat şi prins de poliţia militară germană şi italiană. I-au deschis valiza diplomatică sigilată pe care o transporta şi au descoperit microfilme cu manevre de apărare de coastă din Sicilia, zonă pe care Aliaţii plănuiau s-o atace în primăvara următoare. Curierul o ţinea una şi bună că el nu ştia nimic despre fotografii, dar, în cele din urmă, după zile întregi de tortură, l-a denunţat pe Olive. Acesta a fost capturat pe 18 august.

Virginia a aflat că în două săptămâni Olive urma să fie escortat de poliţie cu un tren de la Nisa la închisoarea Montluc din Lyon. Şi ştia că puţini dintre cei care intrau în închisoarea fortăreaţă condusă de nemţi mai ieşeau de acolo vreodată - fie mureau, fie erau deportaţi. Aşa că a aranjat rapid ca proaspăt reîntorsul Peter Churchill împreună cu un grup de susţinători să-l elibereze în timpul tranzitului. Dar atunci când l-au descoperit într-un vagon aglomerat, chiar la nord de Nisa, au văzut că noua iubită (măritată) a lui Olive, o oarecare mademoiselle Menier, îl însoţea şi ea. Olive l-a zărit pe Churchill, dar le-a făcut semn că nu dorea ca ei să-l elibereze în timp ce era şi ea acolo. "Aşa că acum O. nu mai e decât un boboc de gâscă pierdut", raportă Churchill la Londra. "Ce mă roade este: de ce oare, atunci când trebuie să suporte nişte consecinţe dureroase, băieţii noştri aleg întotdeauna câte o damă ameţită în locul unui camarad serios şi de nădejde?"

Mademoiselle Menier era o pacoste. Informatorii Virginiei o avertizaseră că această "roşcată pasională şi periculoasă" era nemulţumită şi intenţiona să spună tot ce ştia Gestapoului. Virginia a transmis repede celor din Baker Street că ceea ce ea numea drept "o linie slabă", fiind şi Menier la mijloc, se înrăutăţea considerabil. "Soluţia logică era una neplăcută", îi avertiză ea, dar trebuia să "acţioneze urgent". Londra îi răspunse că putea încerca s-o cumpere pe Menier, dar dacă asta se dovedea imposibil, avea "autoritate deplină". Aceasta a constituit atunci aprobarea de a o elimina pe amanta capricioasă a unui coleg nătâng. Câteva zile mai târziu, ea întreba nerăbdătoare: "Unde sunt pastilele?", pentru a fi reasigurată că pilulele de otravă erau pe drum. Între timp, Olive, în continuare vrăjit de mademoiselle Menier, lâncezea într-o celulă întunecoasă din Montluc, aparent fără speranţă. Virginia trebuia să ticluiască un alt plan pentru el.

Ca şi cum o iubită ticăloasă nu era de ajuns, cam în aceeaşi perioadă fosta iubită a lui Alain, Germaine Jouve, a fost eliberată după şase săptămâni petrecute în aceeaşi închisoare. Aşa cum era de presupus, ea a fost cuprinsă de furie găsindu-l în braţele unei femei mai tinere - cumnata unui alt lider al organizaţiei Le Coq Enchaîné. Nu putea fi o coincidenţă că la scurt timp după aceea 24 de membri ai grupului au fost arestaţi şi unii vorbeau pe faţă despre asta. Exista acum temerea că Jouve se afla şi ea în situaţia de a vinde agenţi SOE, chiar pe Virginia în persoană, aşa că ea a cerut de urgenţă nişte pilule în plus de la Londra, dar Jouve a dispărut înainte de a putea ajunge la ea. Ameninţările din toate părţile au determinat-o să devină o asasină înrăită de război, o persoană cu totul străină de Virginia cea din ianuarie, care nu era în stare nici măcar să adreseze vreo înjurătură în scrisoarea ei către Bodington. Această nouă versiune a Virginiei înţelese că acum era cazul să-i ucidă pe alţii pentru a supravieţui.

Alain a dispărut şi el curând de pe scenă, dintr-un motiv cu totul diferit. Secţia F îşi dăduse, în sfârşit, seama de faptul că era un afemeiat lăudăros şi beţiv, care nu întreprinsese absolut nicio acţiune remarcabilă - şi că asta făcea din el o ameninţare pentru sine însuşi şi pentru ceilalţi. Cei din Baker Street l-au reevaluat drept "un trişor, vanitos şi lăudăros" şi l-au rechemat la Londra. El a încercat să-şi aducă şi noua iubită, dar alţi agenţi au intervenit şi i-au dat papucii, împingându-l pe Alain în avion singur. "Suntem cu toţii nespus de uşuraţi... că A. a plecat", transmitea Virginia, dar cerea instrucţiuni de la Londra în privinţa a ceea ce urma să facă ea cu toate armele furnizate lui de SOE. Se temea că, dacă pierdea controlul asupra lor, atunci o anarhie sângeroasă putea izbucni între organizaţiile rivale ale Rezistenţei. "Nu ştiu cum ori unde se vor sfârşi toate", îi avertiză ea. Cei de la Londra ar fi scăpat de o mulţime de dureri de cap dacă ar fi ascultat-o pe ea de la bun început.
Virginia avea acum permanent impresia că era urmărită. Erau câteva chipuri pe care avea senzaţia că le vedea prea des pentru a fi doar o simplă coincidenţă. Zgomotul de paşi pe scări în spatele ei îi dădea frisoane. Vedea mult prea des temutele maşini Citroën negre ale Gestapoului. O lua pe străzi lăturalnice, strecurându-se prin traboules, ţinându-se în umbră, uitându-se în mod constant în sus la ferestre, pentru a surprinde unele mişcări bruşte, sperând să se facă aproape invizibilă. Cu toate acestea, căldura înăbuşitoare constituia un motiv în plus de disconfort, pe lângă teama paralizantă că Gestapoul se apropia cu repeziciune pentru a o ucide. Într-o după-amiază toridă de august, un musafir obişnuit se afla la lucru într-un apartament spaţios de pe Quai Perrache, care-i aparţinea lui Joseph Marchand. Marchand, un vechi şi curajos membru al Rezistenţei, stătea împreună cu soţia lui şi doi agenţi SOE, în timp ce unul dintre radiotransmisioniştii Virginiei, Grégoire, tasta de zor la aparatul său, cu care transmitea deja de câteva ore întregi. Informaţiile secrete din Lyon erau extrem de valoroase şi, de această dată, fostul angajat al American Express tocmai transmisese la Londra nişte ştiri importante referitoare la faptul că şeful SS Heinrich Himmler plănuia în secret să viziteze Toulouse. Mesajul codificat a dus la tipărirea unor fluturaşi care au fost aruncaţi de RAF deasupra oraşului chiar în noaptea aceea şi care îi avertizau pe locuitorii acestuia. Temându-se pentru siguranţa lui, Himmler, furios la culme, a fost obligat să-şi anuleze vizita.

În cele din urmă, Grégoire şi-a scos căştile de pe cap şi a început să-şi dea jos antena, crezând că terminase pe ziua aceea. Faţa şi corpul îi erau leoarcă de sudoare de la concentrarea asupra muncii sale şi lipsa înăbuşitoare a aerului. Deodată s-a auzit un scrâşnet de cauciucuri de pe drum, urmat de trântitul unor uşi de maşini şi de strigătele unor oameni. Madame Marchand a sărit la fereastră, ca să vadă exact lucrul de care se temuseră. Trei Citroënuri negre şi clasica dubă cenuşiu-verzuie de radiodetecţie a Funkabwehr blocau strada. Ceva mai departe, un camion militar venea în viteză în direcţia lor. "Bon Dieu!", exclamă ea, în timp ce şase bărbaţi în haine civile care zbierau ceva în germană au dat buzna în clădire, iar alţi patru soldaţi în uniforme, cu armele pregătite, au ocupat poziţii la intrarea în bloc.

Virginia voia să-l prindă pe Grégoire pentru a transmite câteva mesaje de ultim moment înainte ca el să-şi fi încheiat ziua, aşa că tocmai atunci se grăbea spre blocul soţilor Marchand şi se afla la doar câţiva metri distanţă. Era pe punctul de a da colţul şi a pătrunde în mulţime, când s-a oprit instinctiv preţ de o clipă, apoi s-a îndreptat spre un chioşc de ziare, pentru a se asigura că nu o urmărea nimeni. A cerut un ziar, dar atunci când vânzătorul i-a dat restul, s-a aplecat spre ea şi i-a şoptit: "Nu te duce mai departe, e poliţia acolo." Ea s-a întors şi a dispărut şi nu s-a mai dus niciodată acolo. Scăpase iarăşi ca prin urechile acului.

Virginia a fost uşurată să afle mai târziu că Grégoire reuşise să-şi ascundă la timp aparatul de radiotransmisie deasupra unui dulap de bucătărie şi toţi cei cinci s-au prefăcut că jucau cărţi. Nemţii au avut oricum impresia că semnalele veneau de undeva de mai sus din bloc. Dar şi acel apartament era tot o casă conspirativă brûlée (compromisă) - şi mai existau doar câteva adrese preţioase care erau sigure. La scurt timp după aceea, Gestapoul descinse la celălalt radiotransmisionist al Virginiei, Edward Zeff. Şi el abia terminase de transmis, când uşa blocului său a fost trântită răsunător şi s-au auzit strigăte: "Poliţia! Deschideţi!" A dat fuga la intrare ca să fie el cel care o deschidea şi a fost întrebat: "La ce etaj e englezul?" "La al doilea", a răspuns el, "dar l-am văzut ieşind chiar acum zece minute şi îndreptându-se într-acolo." Ei au plecat într-un vacarm asurzitor, îngăduindu-i lui Zeff să-şi ia radioul şi "să fugă, înainte ca ei să se reîntoarcă precum nişte tauri furioşi după el". Încet-încet, nemţii strângeau plasa.

Brian Stonehouse, sau Célestin, un ilustrator de modă pentru Vogue, în vârstă de 24 de ani, binecuvântat cu o înfăţişare de fotomodel şi cu un suflet sensibil, era un alt protejat de-al Virginiei. Fusese paraşutat în iunie pentru a activa ca radiotransmisionist pentru Philippe de Vomécourt, sau Gauthier. Ca de obicei, Gauthier a dat dovadă de o mare nepăsare faţă de siguranţa celui nou-sosit - şi n-a catadicsit să-şi facă apariţia la locul de aterizare. Aparatul de radiotransmisie al lui Célestin se încurcase într-un copac şi el fusese lăsat să doarmă singur în pădure cinci nopţi, timp în care a încercat să-l dea jos. Chiar şi atunci când a reuşit să ia legătura cu Gauthier, zdrenţărosul aristocrat francez nu i-a asigurat lui Célestin niciun loc unde să stea şi să lucreze şi nici protecţie în timpul transmisiei. Célestin a trebuit să se descurce cu acoperirea şubredă de designer de modă şi să ascundă aparatul de transmisie de mărimea unei valize mici sub o grămadă de schiţe de modă. Gauthier susţinea că toată acea "chestiune legată de Securitate era exagerată de Londra" şi că Célestin se comporta de parcă i-ar fi trebuit o dădacă, având pretenţia să primească parole şi locuinţe unde să se ascundă. (Spre deosebire de el, şefii de reţele responsabili organizau căutarea în teren a transmisioniştilor lor, pregătiţi să dea alarma imediat ce zăreau vreun Citroën negru ori oameni în jachete negre de piele şi cu pălării de fetru, uniformele inconfundabile ale Gestapoului.) Aflându-se într-o tensiune intolerabilă, Célestin s-a îmbolnăvit serios de dizenterie, aşa că dr. Rousset l-a găzduit o vreme la clinica lui. Dar pe urmă n-a mai avut unde să se ducă şi şi-a mai pierdut şi actele de identitate. Indiferent care erau pericolele, Virginia nu putea să-l abandoneze pur şi simplu, aşa că l-a luat acasă, dar era clar că prezenţa lui îi primejduia şi mai mult existenţa. A urmat o nouă rundă de arestări, inclusiv cea a lui Constantin, fratele lui Gauthier şi al lui Sylvain. Virginiei i s-a ordonat să se izoleze complet de oricine avea vreo legătură cu ei. Nimeni nu ştia cine avea să fie următorul.

Între timp, în presa din Lyon a apărut un anunţ de angajare pentru un reprezentant al unui angrosist de produse de băcănie. Slujbele noi erau rare - şi mulţi erau disperaţi să-şi hrănească acum familiile într-un fel - aşa că nu era surprinzător să vezi o grămadă de solicitanţi aşteptând interviurile de la birourile de angajări de lângă fluviu. Unii dintre ei erau extrem de prietenoşi, intrând imediat în vorbă cu vecinii lor. Cei care se dovedeau a fi simpatizanţi ai cauzei germane erau apoi invitaţi să meargă la o cafenea şi să continue conversaţia la un pahar. Abia în acel moment devenea clar că întregul aranjament era un tertip al Gestapoului. Li se făcea o ofertă uriaşă de 20.000 de franci pe lună, cu un posibil bonus de încă 15.000 de franci pentru realizări remarcabile. Sarcina era simplă: să denunţe pe oricine avea vreo legătură cu Rezistenţa, care putea să simpatizeze cu Aliaţii sau care îşi exprima doar nişte sentimente antigermane. Multora li s-a părut o propunere atrăgătoare. Cei nou racolaţi s-au răspândit în scurt timp prin tot oraşul. Au ajuns să lucreze pe străzi, în cafenele, magazine şi gări şi erau instruiţi să caute oameni cu o anumită înfăţişare, inclusiv o femeie care şchiopăta.

Pe 4 august - ziua de dinainte ca rechemarea Virginiei la Londra să fie oficial anulată - un tânăr preot într-o sutană neagră, lungă a bătut la uşile duble de lemn ce duceau spre cabinetul doctorului Rousset din place Antonin-Poncet nr. 7. Curtea interioară era la fel de aglomerată ca întotdeauna, dar atunci când a fost primit înăuntru, preotul a cerut să-l vadă pe Pépin personal, explicând că el era noul curier al reţelei WOL din Paris. Preotul le-a înmânat un număr de microfilme, într-un plic cu marca Marie Monin, de expediat la Londra, exact aşa cum făcuse şi curierul de dinainte. Doctorul nu-l mai văzuse niciodată pe acel om, dar era încântat să ia pachetul, ştiind de la Virginia că activitatea de spionaj a WOL era extrem de apreciată la Londra. Fiind un bun catolic, hainele preoţeşti ale musafirului i-au câştigat încrederea şi, bineînţeles, şi faptul că el cunoştea protocolul, cum era prezenţa numelui Mariei pe plic, propriul lui nume conspirativ Pépin şi parola corectă pentru un reprezentant al WOL. Preotul i-a cerut cei 200.000 de franci care i se datorau pentru cheltuielile reţelei sale, dar i s-a spus că Marie nu ştia de venirea lui, aşa că nu-i lăsase la cabinet. Dorea oare să aştepte? Preotul nu dorea, dar a spus că avea să revină după o săptămână.

După cum s-a dovedit, şi-a făcut din nou apariţia la trei săptămâni după aceea, pe 25 august. De data aceasta a insistat s-o întâlnească pe Marie personal, deoarece avea să-i transmită nişte veşti importante. Rousset era uşurat să-l revadă şi bucuros s-o aducă pe şefa sa, să-i înmâneze ea personal banii. A traversat în grabă podul de la Universitate îndreptându-se spre place Ollier, a verificat dacă ghiveciul se afla la locul lui pe pervaz pentru a semnala că totul era în ordine şi a bătut încet la uşa Virginiei. Când ea i-a răspuns, Pépin i-a spus că în sfârşit se întorsese curierul WOL de la Paris şi ea era chemată de urgenţă. Virginia a înşfăcat un plic ticsit cu bani din spatele unui dulap şi l-a urmat pe doctor înapoi spre cabinetul lui, la o distanţă sigură. Apoi a trecut pe lângă pacienţii care aşteptau într-o cameră privată laterală. Înăuntru, ochii i-au căzut imediat pe un preot robust, în sutană neagră, cu nişte ochi albaştri pătrunzători, gura fermă şi o bărbie proeminentă cu gropiţă. A observat că preotul Robert Alesch se uita fix la ea şi părea uşor stânjenit atunci când a întrebat dacă ea era Marie Monin. Dar Virginia a îngheţat de spaimă la auzul unui inconfundabil accent german puternic, chiar în centrul reţelei sale. Observându-i reacţia, el i-a explicat că provenea din regiunea Alsacia, de la graniţa franco-germană, care fusese anexată de Germania din 1940, dar era acum preot în zona suburbană a Parisului, într-o parohie numită La Varenne-Saint-Hilaire. Şi-a cerut scuze că nu fusese anunţată de colegii din WOL despre venirea lui. Dar fusese nevoit să-l convingă pe dr. Rousset că trebuia s-o vadă personal.

WOL, una dintre cele mai active reţele din Paris, era o altă parte a regatului Virginiei. De vreme ce radiotransmisionistul reţelei fusese arestat în luna martie, îi aduseseră ei informaţii vitale legate de apărarea germană de coastă pentru a le transmite la Londra. Informaţiile erau de o asemenea calitate, încât fusese autorizată să plătească 100.000 de franci pe lună cheltuieli şefului de reţea Jacques Legrand, un inginer chimist. El era un alt parizian care îi ceruse ajutorul după ce aflase de isprăvile ei, din interiorul reţelei de Rezistenţă din capitală. Ea a fost de acord, deşi WOL nu era parte integrantă a SOE - şi cu toate că era sprijinită de MI6, iar însuşi Legrand lucrase cândva pentru Sylvain. Virginia se consolase datorită faptului că cealaltă şefă a WOL era Gabrielle Picabia, care lucrase împreună cu ea în serviciile de ambulanţe franceze în 1940 şi care întâmplător era fiica pictorului dadaist Francis Picabia. Alte personalităţi luminate erau scriitorul irlandez Samuel Beckett şi antropologul Germaine Tillion, aşa că totul părea în ordine.

În iulie, Legrand îi transmisese încă 109 fotografii şi hărţi (adunate conştiincios de reţeaua sa de cercetaşi şi tineri lideri), dar îi explicase că această vizită trebuia să fie şi ultima în ceea ce-l privea. Era prea periculos pentru el să mai continue să vină, atâta timp cât avea impresia că Gestapoul era pe urmele lui, aşa că pe viitor urma să-i transmită microfilmele prin altcineva. Şi, la scurt timp după aceea, avusese loc vizita lui Alesch.

Pe data de 25 august însă, Alesch venise cu mâinile goale, dând vina pe faptul că fusese nevoit să se ascundă după arestarea unui coleg din WOL prins cu o listă de agenţi în buzunar. A zâmbit şi şi-a exprimat îngrijorarea pentru siguranţa ei, avertizând-o că Lyonul era "extrem de ameninţat şi trebuia să dea dovadă de o mare prudenţă". Apoi i-a cerut ceva cu totul neaşteptat. A insistat ca ea să-i aducă un aparat de radiotransmisiuni, despre care spunea că era pentru gruparea de Rezistenţă din Paris, care urma astfel să fie capabilă să comunice direct cu Londra, evitând riscul apărut când cineva trebuia să călătorească în mod repetat la Lyon pentru a-i da materialul Virginiei. Probabil că i-a observat surprinderea legată de faptul că-i ceruse aşa de repede un obiect atât de preţios, pentru că el a schimbat imediat subiectul, vorbindu-i despre cât de îndeaproape lucra cu şeful lui. Şi parcă spre a-i confirma asta, îi dădu un bilet scris de mână de la Legrand, în care i se amintea de ceva ce discutaseră înainte. Reasigurată, Virginia îi dădu preotului pachetul cu banii şi-i ură "drum bun". El îşi îndesă banii în geantă, îşi puse boneta şi plecă.

Alesch s-a întrecut pe sine în dovedirea identităţii sale, inclusiv dezvăluind faptul că propriul lui tată fusese împuşcat de către nemţi. Făcuse uz de o retorică antinazistă în cursul întâlnirii lor şi în vizita sa anterioară le furnizase nişte informaţii secrete care păreau a fi extrem de utile, referitoare la Zidul Atlantic, fortificaţiile de coastă masive, dar incomplete, prin care Hitler spera să împiedice o debarcare a Aliaţilor în Franţa. Ştiuse adresa şi numele lui Pépin şi ambele lor nume de cod. Chiar dacă Virginia avea în continuare nişte îndoieli care o rodeau, dr. Rousset fusese impresionat de faptul că Alesch era preot şi auzise că denunţase cel de-al Treilea Reich în predicile lui. Şi, în vreme ce ierarhia Bisericii Catolice sprijinea regimul de la Vichy, atât el, cât şi Virginia ştiau că mulţi preoţi de parohie susţineau Rezistenţa în secret. Preotul îi mai dăduse şi biletul de la Jacques Legrand, ea văzând că acesta era unul autentic, deoarece îi recunoscuse scrisul. E adevărat că cei din Baker Street îi transmiseseră un uşor avertisment legat de colaborarea ei cu reţelele MI6 - pe care nu le puteau verifica ei înşişi - sugerând să se folosească de cele ale SOE. Dar bineînţeles că era posibil ca Secţia F să perpetueze tradiţionalele dispute dintre agenţiile de spionaj britanice rivale. Virginia şi dr. Rousset au vorbit despre preot şi despre ceea ce putea face acesta pentru ei şi s-au hotărât să-l primească în rândurile lor. I-au dat numele de cod Bishop.

În decursul săptămânii următoare însă Virginia a fost asaltată de îndoieli. Unul dintre cei mai buni curieri ai săi, care tocmai se întorsese de la Marsilia, s-a grăbit s-o informeze că WOL fusese afectată de arestări pe la mijlocul lui august, atât Legrand, cât şi Germaine Tillion căzând în mâinile Gestapoului. Cu alte cuvinte, Alesch venise s-o vadă după ce se petrecuse acel dezastru şi nici măcar nu pomenise despre el. Pe urmă, curierul său de încredere de la Marsilia a fost şi el arestat pe neaşteptate şi a dispărut. În cele din urmă, pe 1 septembrie, la clinica de chirurgie a doctorului Rousset şi-a făcut apariţia un agent MI6 cu numele de cod Blanchet, folosindu-se de numele lui Alesch pentru recunoaştere. Afirma că preotul îi datora 75.000 de franci şi le cerea să i se dea banii şi un pistol, de care să se folosească pentru a fugi în Spania. Din fericire, Virginia nu l-a întâlnit personal, ci a telegrafiat la Londra cerând instrucţiuni. A fost avertizată să-l şteargă de pe listă pe Blanchet, deoarece acesta era considerat acum trădător (şi lucra în realitate pentru Bleicher). "Nu trebuie sub nicio formă să iei legătura cu acest om extrem de periculos: dacă insistă să te deranjeze, eşti pe deplin autorizată să tratezi problema cât mai curat posibil." Virginia primea iarăşi aprobarea de a ucide. "Nişte prieteni" l-au executat la scurt timp după aceea într-o vilă de pe Corniche, în Marsilia.

Virginia le mărturisi celor de la Londra că toate acestea o făcuseră să se simtă din ce în ce mai neliniştită. Atunci când Alesch îşi făcu din nou apariţia pe data de 2 septembrie, ea i-a spus adevărul verde-n faţă, dar el s-a grăbit să se justifice. A spus că şi el fusese foarte îngrijorat, nemaiauzind nimic despre Legrand, dar nu dorise s-o alarmeze pe ea până nu afla cu certitudine ce se întâmplase. În ce-o privea pe Germaine Tillion, abia de curând aflase că şi ea fusese prinsă. Reuşise totuşi să dea de Gabrielle Picabia şi îi înmânase banii de la Marie, dar după aceea pierduse şi legătura cu ea. Atunci când Virginia i-a cerut să i-o descrie pe Picabia, el a spus că era înaltă şi blondă, în timp ce ea era o brunetă micuţă de statură. Poate că, dându-şi seama că făcuse o greşeală, Alesch păru brusc nesigur pe sine, rugând-o umil să-i dea instrucţiuni şi sfaturi. A făcut ceea ce văzuse în mod just că funcţiona cel mai bine pentru a câştiga de partea lui o femeie care îşi dorea cu atât de multă ardoare să fie nevoie de ea: i-a cerut sprijinul.

Chiar şi aşa, Virginia fusese consternată de insistenţa lui de a fi pus în legătură cu ceilalţi membri ai reţelei sale în caz că ea "dispărea peste noapte". Pentru ce motiv avea el oare nevoie să afle alte nume? Ce-l făcea să creadă că ea putea să dispară? Era, bineînţeles, mult prea şireată ca să fie de acord cu tot ceea ce-i cerea acest om la care se referea ca la "copilul ei problemă". Dar a fost suficient de zguduită încât să ceară sfat. "Puteţi să-l verificaţi şi să-mi daţi instrucţiuni?", le-a cerut ea celor din Baker Street după două zile. "Nu-mi vine să cred că e un prefăcut", a adăugat ea, şi din pricina faptului că el cunoştea aşa de bine detalii intime ale colaborării ei cu WOL. Însă nici nu reuşea să-şi alunge cu totul asemenea gânduri. Cei din Baker Street au fost de acord să-l verifice pe Alesch, dar nu au aflat nimic. Însă au îndemnat-o pe Virginia să nu mai aibă de-a face deloc cu el, pentru a se pune la adăpost.

Poate că oboseala după o vreme atât de îndelungată petrecută în teren îi slăbise rezistenţa. Poate că devenise prea încrezătoare în propriile sale precauţii. Sau poate că, pur şi simplu, considera materialele furnizate de WOL mult prea preţioase pentru a le pierde. Şi în orice caz Rousset, a cărui părere conta pentru ea, continua să creadă în preot. Ea se obişnuise să aibă îndoieli aproape în privinţa oricui. La urma urmei, încrederea deplină în timpul unui război secret era imposibilă şi periculoasă. Şi considera că se pricepea bine să-i citească pe oameni. Aşa că se convinse că se putea descurca şi cu Alesch. Când l-a revăzut la următoarea lui vizită de pe 1 octombrie, el îi furniză o altă pradă aparent preţioasă de microfilme, documente şi hărţi pe care să le transmită la Londra. Devenea un informator de o valoare inestimabilă. Cu binecuvântarea celor din Baker Street, ea îi înmână 100.000 de franci şi chiar şi un aparat de radiotransmisie. Îi dădu însă instrucţiuni să obţină pentru data următoare informaţii militare specifice, care să sprijine viitoarele planuri ale Aliaţilor - şi i-a făcut cunoscut şi care puteau fi acestea. Existau în continuare îndoieli la Londra şi în mintea Virginiei, dar datorită calităţii materialelor lui Alesch şi-au îngăduit ca ele să fie potolite. Şi odată ce ea i-a arătat încredere preotului, vasta ei armată de susţinători a considerat că era ceva sigur să procedeze la fel.

A fost o eroare din partea celor din Baker Street şi din partea Virginiei, care urma să aibă nişte consecinţe devastatoare. Alesch nu-şi amintise greşit înfăţişarea Gabriellei Picabia; nu o întâlnise niciodată - şi nu-i dăduse bani nicicând. Deja cheltuise mare parte din ei ducând o viaţă pe picior mare cu două enoriaşe ale parohiei sale, care îi erau amante şi pe care le plătea foarte generos. Bea vinuri fine în cabaretele din Montmartre şi urma să se mute într-un apartament şic de opt camere din arondismentul 16 din Paris, în rue de la Spontini numărul 46, decorat cu minunate capodopere de artă cumpărate cu banii de la SOE. Tatăl lui nu fusese omorât de nemţi, ci era în viaţă. Alesch - ori mai degrabă agentul Axel al Abwehrului, cu număr de cod GV7162 - reuşise dincolo de aşteptările sale. Stăpânit de ambiţie, înjurase de mama focului atunci când ratase un post de preot la eleganta biserică Saint-Joseph din rue La Fayette din centrul Parisului, fiind nevoit să se descurce trăind într-o răstoacă ternă. În realitate, era originar din Luxemburg şi şi-a dat seama, în scurtă vreme, că avea nevoie de sprijinul naziştilor ca să-şi îndeplinească visurile şi să facă avere. În 1941 a devenit cetăţean naturalizat german şi i-a contactat pe cei din Abwehr cu oferta de a spiona pentru ei. Ei i-au văzut imediat potenţialul.

Mai întâi s-a folosit de charisma sa - şi de obiceiul de a distribui poze ale generalului de Gaulle la slujbă - pentru a le câştiga încrederea enoriaşilor săi. După ce auziseră la biserică predicile sale puternic antinaziste, tinerii din partea locului au ajuns să-i facă, plini de încredere, confidenţe în legătură cu activitatea lor din Rezistenţă. Ceva mai târziu, când a tunat şi a fulgerat de la amvon împotriva arestării lor, după ce-i trădase şefilor săi nazişti, şi-a atras din nou admiraţia enoriaşilor. Aşa că, atunci când a aflat de WOL şi i-a contactat în ideea de a se implica, ei l-au văzut ca pe o persoană demnă de încredere. Şi atunci când Legrand nu a mai putut să se deplaseze la Lyon din motive de securitate, li s-a părut oportun să-l trimită pe Alesch în locul lui. Putea să ascundă în sutană cutia cu chibrituri ce conţinea microfilmul şi să se folosească de permisul de călătorie de care dispunea graţie slujbei lui pentru a trece linia de demarcaţie fără dureri de cap. WOL i-a dat adresa doctorului Rousset, numele de cod şi parolele relevante, ca şi pachetul pentru Marie Monin. Din momentul acela, soarta ei era pecetluită.

Cei din Abwehr erau evident încântaţi că dăduseră, în sfârşit, de urma acestei femei pe nume Monin. Şi au fost încă şi mai încântaţi atunci când el a deschis pachetul înmânat de WOL şi le-a arătat documentele secrete referitoare la Zidul Atlantic - oferind Înaltului Comandament Nazist o imagine preţioasă legată de intenţiile Aliaţilor. Mai apoi nemţii au prelucrat foarte inteligent materialul pentru a-l face inutilizabil înainte ca Alesch să-l ducă la Lyon.

Pe 12 august, WOL i-a cerut acestuia să se deplaseze din nou la Lyon. De această dată i-au dat o scrisoare de la Legrand pentru Virginia şi l-au rugat să se întâlnească cu femeia pe care o descriau drept "persoana principală", Marie. Au aranjat şi să-i fie înmânate alte documente secrete, despre care spuneau că erau extrem de importante. Alesch le-a arătat imediat conţinutul exploziv şefilor lui din Abwehr, care au recunoscut extraordinara lor acurateţe şi au hotărât că era vremea ca Gestapoul să acţioneze pentru lichidarea întregii reţele WOL. Ofiţeri în haine civile l-au însoţit pe Alesch până la Café des Voutes din place de la Bastille, unde el aranjase să se întâlnească cu Germaine Tillion şi cu un alt membru-cheie al WOL pentru a-şi duce la bun sfârşit planurile. Pe urmă toţi trei au fost urmăriţi până la gara din Lyon şi, în timp ce el a trecut nestingherit de bariera de la bilete pe peron, Gestapoul i-a arestat pe Tillion şi însoţitorul ei. Au fost văzuţi, ultima dată, fiind împinşi într-un Citroën negru în drum spre camerele de interogatoriu de la sediul central al Gestapoului din rue des Saussaies.

Pachetul conţinea fotografii şi planuri ale apărării de coastă din Dieppe, în nord-estul Franţei, în cele mai mici detalii. Abwehrul şi-a dat seama de posibila sa semnificaţie şi a informat Înaltul Comandament Nazist că trebuia să se pregătească de un atac la portul de la Canalul Mânecii. Atunci când a avut loc raidul de comando al Aliaţilor, cu doar o săptămână mai târziu, pe 19 august, fiind privaţi de elementul crucial al luării prin surprindere, s-au confruntat cu o ripostă violentă şi neaşteptată din partea forţelor germane bine pregătite. În mod fatal, Aliaţii au fost nevoiţi să se bazeze pe nişte instantanee vechi de vacanţă, neavând nicio idee despre amplasamentul tunurilor pe stâncile înconjurătoare. Forţa debarcată a fost repede înghesuită sub tirul focurilor pe plajă şi aproape 4.000 de oameni (majoritatea canadieni) au fost ucişi, capturaţi ori răniţi. Lipsiţi de informaţiile vitale de la WOL, atacul aliat a constituit un eşec extrem de scump plătit.

Urmând indicaţiile lui Alesch, Gestapoul îl arestase între timp şi pe Jacques Legrand, îi luaseră documentele şi îl torturaseră necruţător înainte de a-l deporta în lagărul de la Mauthausen din Austria, unde a şi murit. Tot atunci au mai arestat încă 60 de membri ai WOL. Mulţi dintre ei n-au mai fost văzuţi niciodată. Una dintre cele mai bune surse de informaţii secrete a britanicilor a fost distrusă definitiv. Adevărul este că Alesch nu s-a dus la Lyon pe 11 august, pentru că a fost mult prea ocupat să ajute Gestapoul la Paris. Cu toate acestea, atunci când s-a întâlnit, în cele din urmă, cu Virginia pe 25 august, a fost în stare să se comporte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Ulterior, el i-a mai făcut o serie de vizite Virginiei şi a continuat să-i ofere informaţii care păreau, de asemenea, deosebit de utile, dar, în realitate, nu erau de niciun folos. Virginia se afla acum în centrul unui joc nazist vicios; era, într-adevăr, trasă pe sfoară. Aşa de mare a fost triumful lui Alesch, încât Abwehrul a fost încântat să-i plătească nu mai puţin de 25.000 de franci pe lună pentru eforturile lui - şi i s-au mai oferit drept bonus şi nişte capodopere de artă pe care le jefuiseră de prin muzee. Dar cele mai mari câştiguri dintre toate au fost sumele uriaşe de bani, care i-au fost date cu deplină încredere de mulţi oameni pe care i-a trădat (care se pare că au atins, în total, aproape un milion de franci). Acum era un om bogat - şi unul preţuit la sediul central al Abwehrului din Paris, dar şi la Hôtel Lutetia, în stil art déco, de pe malul stâng al Senei, pe care îl frecventa în haine civile obişnuite. Şefii lui din Abwehr, căpitanul Karl Schaeffer şi colonelul Reile, aşteptaseră atâta timp să dea de urmele Mariei Monin şi acum reuşiseră în sfârşit. Erau, de asemenea, încântaţi să le joace feste englezilor transmiţând mesaje radio mistificate ce pretindeau a veni de la unul dintre cei mai apropiaţi oameni de legătură ai Virginiei. Schaeffer şi Reile erau încântaţi de preot, considerând că acesta "făcuse o treabă bună" în ceea ce privea "afacerea cu domnişoara Mary". Abwehrul pătrunsese acum atât de adânc în reţeaua Virginiei încât putea intercepta şi sparge multe dintre mesajele ei codificate. La începutul lunii octombrie, ştiau chiar şi că Alesch era suspectat a fi agent german. Aşa că urmau să-l folosească doar rar din acel moment. Şi aveau de gând s-o prindă pe Virginia la momentul potrivit, când n-ar mai fi fost aşa de utilă. Sau în caz că Gestapoul ar fi dat semn că ajungea primul la ea.