Scripturile gnostice de la Nag Hammadi

Citiţi introducerea acestei cărţi.


"Iisus Hristos s-a ridicat din mormânt". Cu această proclamaţie a început Biserica creştină. Acesta ar putea fi elementul fundamental al credinţei creştine; cu siguranţă că este cel mai radical. Alte religii celebrează cicluri ale naşterii şi ale morţii: creştinismul insistă asupra faptului că, într-un moment istoric unic, ciclul s-a inversat, şi un om mort a revenit la viaţă! Pentru adepţii lui Iisus acesta a fost punctul de cotitură în istoria lumii, semnul apropierii sfârşitului ei. De atunci creştinii ortodocşi au mărturisit în crez că Iisus din Nazaret, "răstignit, mort şi îngropat", a înviat "a treia zi". Azi mulţi recită acest crez fără să se gândească la ce spun, şi cu atât mai puţin crezând în el. Recent, o serie de pastori, teologi şi savanţi au contestat viziunea literală a Învierii. Pentru a justifica această doctrină, ei au subliniat atracţia psihologică pe care o exercită asupra temerilor şi a speranţelor noastre cele mai profunde; pentru a o explica, ei oferă interpretări simbolice. Dar mare parte din tradiţia timpurie insistă literal că un om - Iisus - a revenit la viaţă. Ce face ca aceste relatări creştine să fie extraordinare nu este pretenţia că prietenii săi l-au "văzut" pe Iisus după moartea sa - poveştile cu fantome, halucinaţiile şi viziunile erau şi mai răspândite atunci decât acum -, ci faptul că au văzut o fiinţă omenească reală. La început, potrivit lui Luca, discipolii înşişi, în uluirea şi spaima resimţită la apariţia lui Iisus printre ei, au presupus că îi văd fantoma. Dar Iisus i-a provocat: "Pipăiţi-mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu". Cum ucenicii rămâneau neîncrezători, el a cerut ceva de mâncare şi, sub privirile lor uimite, a mâncat o bucată de peşte fript. Ideea este clară: nicio fantomă nu ar putea face aşa ceva.

Dacă ei ar fi spus că spiritul lui Iisus continuă să trăiască, supravieţuind morţii trupeşti, contemporanii ar fi putut considera povestea verosimilă. Cu cinci sute de ani înainte, discipolii lui Socrate au pretins că sufletul învăţătorului lor este nemuritor. Dar ce spuneau creştinii era diferit şi, în termeni obişnuiţi, cu totul neplauzibil. Finalitatea morţii, care dintotdeauna fusese o parte a experienţei omeneşti, era transformată. Petru îl pune în opoziţie pe regele David, care a murit şi a fost îngropat şi al cărui mormânt era bine-cunoscut, cu Iisus, care, deşi ucis, s-a ridicat din mormânt, "pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea", adică de moarte. Luca spune că Petru a exclus interpretarea metaforică a evenimentului la care a fost martor: "[Noi] am mâncat şi am băut împreună cu El, după ce a înviat din morţi".

Tertullian, un scriitor cu un talent strălucit (aprox. 190 d.Hr.), vorbind în numele majorităţii, defineşte poziţia ortodoxă: aşa cum Hristos s-a ridicat trupeşte din mormânt, fiecare credincios trebuie să aştepte învierea trupului. El nu lasă loc pentru îndoială, căci nu vorbeşte, spune el, despre nemurirea sufletului: "Mântuirea sufletului cred că nu are nevoie de discuţii, căci aproape toţi ereticii, oricare ar fi forma sub care o acceptă, cel puţin nu o neagă". Înviat este "acest trup, îmbibat cu sânge, clădit din oase, împânzit cu nervi, împletit cu vene, (un trup) care... a fost născut şi... moare, neîndoielnic omenesc". Tertullian se aşteaptă ca ideea suferinţei, morţii şi învierii lui Hristos să-i şocheze pe cititorii săi; el insistă că "ea trebuie crezută, fiindcă este absurdă!

Totuşi, unii creştini - cei pe care el îi numeşte eretici - nu sunt de acord. Fără să nege Învierea, ei resping interpretarea literală; unii o găsesc "extrem de revoltătoare, respingătoare şi imposibilă". Creştinii gnostici interpretează Învierea în diverse moduri. Unii spun că persoana care are experienţa învierii nu îl întâlneşte pe Iisus revenit fizic la viaţă; mai degrabă, el se întâlneşte cu Hristos la un nivel spiritual. Aceasta se poate întâmpla în vise, transe extatice, viziuni sau în momente de iluminare spirituală. Dar ortodocşii condamnă toate aceste interpretări; Tertullian declară că oricine neagă Învierea trupului este eretic, nu creştin.

De ce adoptă tradiţia ortodoxă viziunea literală a Învierii? Problema devine şi mai complicată dacă examinăm ce spune Noul Testament în această privinţă. Unele relatări, precum povestea pe care am reprodus-o după Luca, spun cum Iisus se arată discipolilor săi sub forma cunoscută de ei din viaţa sa pământească; el mănâncă împreună cu ei şi îi îndeamnă să-l atingă, pentru a dovedi că "nu este o fantomă". Ioan spune o poveste similară. Toma declară că el nu va crede că Iisus s-a ridicat cu adevărat din mormânt până ce nu va putea el însuşi să-l vadă şi să-l atingă. Când apare, Iisus îi spune lui Toma: "Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios". Dar alte povestiri, suprapuse în mod direct acestora, sugerează concepţii diferite despre Înviere. Luca şi Marcu sugerează amândoi că Iisus a apărut "într-alt chip" - nu în forma sa pământească de mai înainte - celor doi discipoli care mergeau pe drumul către Emmaus. Luca spune că discipolii, adânc tulburaţi de moartea lui Iisus, au vorbit cu străinul, după câte se pare timp de mai multe ore. Ei l-au invitat la cină; când s-a aşezat alături de ei să binecuvânteze pâinea, l-au recunoscut dintr-odată ca fiind Iisus. În acea clipă "El S-a făcut nevăzut dinaintea lor". Ioan, de asemenea, plasează imediat înaintea povestirii lui "Toma necredinciosul" o alta, de natură complet diferită: Maria Magdalena, jelindu-l pe Iisus lângă mormântul acestuia, vede un om despre care crede că este grădinarul. Când el îi rosteşte numele, femeia recunoaşte imediat prezenţa lui Iisus, dar el îi porunceşte să nu-l atingă.

Prin urmare, dacă unele dintre poveştile Noului Testament insistă pe viziunea literală a Învierii, altele duc ele însele la interpretări diferite. S-ar putea sugera că anumite persoane, în momente de mare tensiune emoţională, au avut brusc experienţa prezenţei lui Iisus. Experienţa lui Pavel poate fi tălmăcită în felul acesta. În timp ce călătorea pe drumul spre Damasc, cu intenţia de a-i aresta pe creştini, "deodată a strălucit o lumină din cer în jurul lui. El a căzut la pământ", auzind vocea lui Iisus care îl mustra pentru plănuita persecuţie. O anumită versiune a povestii spune că "Oamenii care-l însoţeau au rămas încremeniţi; auzeau în adevăr glasul, dar nu vedeau pe nimeni"; o alta afirmă exact contrariul (aşa cum povesteşte Luca, Pavel a spus că "Cei ce erau cu mine au văzut bine lumina şi s-au înfricoşat; dar n-au auzit glasul Celui ce vorbea".). Bineînţeles că, mai târziu, Pavel însuşi a apărat învăţătura despre Înviere ca fiind fundamentală pentru credinţa creştină. Dar, deşi discuţia sa este adesea interpretată ca argument pentru Învierea corporală, el concluzionează cu urmatoarele cuvinte: "Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu şi că putrezirea [altfel spus, corpul muritor] nu poate moşteni neputrezirea". Pavel descrie Învierea ca pe "un mister", transformarea de la existenţa fizică la cea spirituală.

Dacă relatările din Noul Testament suportă o diversitate de interpretări, de ce au insistat creştinii ortodocşi din secolul al II-lea pe o viziune literală a Învierii şi le-au respins pe toate celelalte drept eretice? Sugestia mea este că nu putem răspunde la această întrebare atât timp cât considerăm doctrina numai în termenii conţinutului ei religios. Dar, dacă examinăm efectul ei practic asupra mişcării creştine, vedem, în mod paradoxal, că doctrina învierii corporale îndeplineşte, de asemenea, o funcţie politică esenţială: ea legitimează autoritatea anumitor oameni care pretind să exercite conducerea exclusivă a Bisericilor ca succesori ai apostolului Petru. Din secolul al II-lea, doctrina a servit la validarea succesiunii apostolice a episcopilor, baza autorităţii papale până în ziua de azi. Creştinii gnostici, care interpretau Învierea în alte moduri, aveau o mai redusă pretenţie la autoritate: când pretind întâietatea faţă de ortodocşi, sunt denunţaţi ca fiind eretici.

Această autoritate politică şi religioasă a cunoscut o dezvoltare întru totul remarcabilă. Aşa cum am menţionat, diverse forme de creştinism au înflorit în primii ani ai mişcării creştine. Sute de învăţători rivali pretindeau fiecare că predau "adevărata doctrină a lui Iisus", denunţându-se unul pe altul ca fiind impostori. Creştinii din Bisericile răspândite din Asia Mică până în Grecia, Ierusalim şi Roma s-au despărţit în facţiuni care se certau pentru conducerea Bisericii. Cu toţii pretindeau că reprezintă "tradiţia autentică".

Cum puteau creştinii să soluţioneze astfel de pretenţii contradictorii? Iisus însuşi era singura autoritate recunoscută de toţi. Chiar în timpul vieţii sale, în măruntele grupuri care străbăteau Palestina împreună cu el, nimeni nu a contestat şi nimeni nu s-a opus autorităţii lui Iisus. Conducător independent şi dogmatic, Iisus a condamnat astfel de tendinţe în rândul adepţilor săi. Marcu relatează că, atunci când Iacob şi Ioan au venit la el în particular ca să-i ceară poziţii privilegiate în administraţia sa, el s-a pronunţat cu asprime împotriva ambiţiei lor:

Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele, şi mai-marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare ar vrea să fie mai-mare între voi să fie slujitorul vostru; şi oricare ar vrea să fie cel dintâi între voi să fie robul tuturor.

După execuţia lui Iisus, adepţii săi s-au risipit, copleşiţi de durere şi înfricoşaţi pentru propria lor viaţă. Mulţi au admis că duşmanii lor aveau dreptate: mişcarea murise odată cu învăţătorul lor. Dintr-odată, veşti uimitoare electrizează grupul. Luca spune că ei au aflat că "a înviat Domnul cu adevărat şi s-a arătat lui Simon [Petru]!" Ce i-a spus el lui Petru? Relatarea lui Luca a sugerat creştinilor din generaţiile ulterioare că l-a numit pe Petru ca succesor, delegându-i conducerea. Matei spune că încă din timpul vieţii Iisus a hotărât că Petru, "piatra", urma să fie temelia viitoarei instituţii. Singur Ioan pretinde că redă spusele lui Hristos cel Înviat: el i-a zis lui Petru că trebuia să ia locul lui Iisus ca "păstor" al turmei.

Indiferent de adevărul acestei afirmaţii, nu o putem nici verifica, nici respinge doar pe temeiuri istorice. Nu dispunem decât de mărturii indirecte, de la credincioşi care o susţin şi de la sceptici care o neagă. Dar ceea ce cunoaştem ca fapt istoric este că anumiţi discipoli - mai cu seamă Petru - au pretins că Învierea s-a produs. Mai important, cunoaştem rezultatul: la scurt timp după moartea lui Iisus, Petru şi-a asumat răspunderea grupului în calitate de conducător şi purtător de cuvânt al său. Potrivit lui Ioan, el primise autoritatea de la singura sursă recunoscută de grup: de la Iisus însuşi, care acum vorbea de dincolo de mormânt.

Ce legătură exista între grupul adunat în jurul lui Iisus şi organizaţia universală care la 170 de ani după moartea sa evoluase într-o ierarhie întreită, de episcopi, preoţi şi diaconi? Creştinii din generaţiile de mai târziu susţineau pretenţia revenirii la viaţă a lui Iisus! Savantul german Hans von Campenhausen spune că, deoarece "Petru a fost primul căruia Iisus i s-a arătat după Înviere", el a devenit primul conducător al comunităţii creştine. Putem pune la îndoială afirmaţia lui Campenhausen pe baza dovezilor din Noul Testament: evangheliile lui Marcu şi Ioan o numesc pe Maria Magdalena, nu pe Petru, ca primul martor al Învierii. Dar Bisericile ortodoxe, care se revendică de la Petru, au susţinut tradiţia - adoptată până în prezent de catolicism şi de unele Biserici protestante - că Petru a fost "primul martor al Învierii" şi prin urmare conducătorul legitim al Bisericii. Încă din secolul al II-lea, creştinii şi-au dat seama de potenţialele consecinţe politice ale faptului de a-l fi "văzut pe Domnul Înviat": în Ierusalim, unde Iacob, fratele lui Iisus, concura cu succes la autoritatea lui Petru, o tradiţie susţinea că Iacob, nu Petru (şi cu siguranţă nu Maria Magdalena), a fost "primul martor al Învierii".

Mărturiile din Noul Testament indică faptul că Iisus li s-a arătat multor altora în afară de Petru - Pavel spune că odată el s-a arătat la cinci sute de oameni simultan. Dar, începând din secolul al II-lea, Bisericile ortodoxe au elaborat concepţia potrivit căreia numai anumite apariţii de după Înviere au conferit cu adevărat autoritate acelora care le-au fost martori. Este vorba despre apariţiile lui Iisus în faţa lui Petru şi a "celor unsprezece" (discipolii, mai puţin Iuda Iscariotul, care-l trădase pe Iisus şi s-a sinucis). Ortodocşii au pus accent pe relatarea din Matei, care spune cum Iisus cel Înviat i-a anunţat pe "cei unsprezece" că autoritatea sa a atins de acum proporţii cosmice: "Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ". Luca, de asemenea, arată că, deşi mulţi alţii l-au cunoscut pe Iisus şi au fost chiar martorii Învierii sale, numai "cei unsprezece" au avut poziţia de martori oficiali - devenind astfel conducători oficiali ai întregii comunităţi. Luca povesteşte că Petru, acţionând ca purtător de cuvânt al grupului, a propus ideea că, întrucât Iuda Iscariotul trădase, trebuia ca un al doisprezecelea om să-i "ia slujba" acum vacantă, refăcând grupul "celor doisprezece". Dar pentru a primi o parte din autoritatea discipolilor, Petru a declarat că el trebuie să fie

dintre cei ce ne-au însoţit în toată vremea în care a trăit Domnul Iisus între noi, cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când S-a înălţat El de la noi, să fie rânduit, unul care să ne însoţească drept martor al Învierii Lui.

Matei, care îndeplinea aceste condiţii, a fost ales şi "numărat împreună cu cei unsprezece apostoli".

Patruzeci de zile mai târziu, după ce a încheiat transferul puterii, Domnul Înviat şi-a retras brusc prezenţa corporală dintre ei şi s-a înălţat la cer sub privirile lor uluite. Luca, povestind întâmplarea, o consideră un eveniment memorabil. De acum înainte, cât va mai dura lumea, nimeni nu va mai avea parte de prezenţa reală a lui Hristos precum cei doisprezece discipoli în timpul vieţii sale şi patruzeci de zile după moartea sa. După acel moment, aşa cum îl povesteşte Luca, alţii au putut să comunice cu Hristos doar în forme mai puţin directe. Luca admite că Ştefan a avut o viziune a lui Iisus "stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu"; că Pavel l-a întâlnit prima oară pe Iisus într-o viziune impresionantă, iar mai târziu într-o transă (Luca pretinde că-i reproduce cuvintele: "După ce m-am întors la Ierusalim, pe când mă rugam în Templu, am căzut într-o răpire sufletească şi L-am văzut pe Domnul care îmi vorbea"). Cu toate acestea, din relatarea lui Luca reiese că aceste incidente nu se pot compara cu evenimentele originale atestate de Cei Doisprezece. În primul rând, ele s-au întâmplat unor persoane care nu se numărau printre Cei Doisprezece. În al doilea rând, s-au întâmplat numai după ascensiunea corporală a lui Iisus la ceruri. În al treilea rând, deşi viziunile, visele şi transele extatice manifestau urme ale prezenţei spirituale a lui Hristos, experienţa Celor Doisprezece era complet diferită. Doar ei, cunoscându-l pe Iisus în tot timpul vieţii sale, puteau depune mărturie despre acele unice evenimente pe care le-au cunoscut nemijlocit şi despre învierea cuiva care a murit şi a revenit pe de-a-ntregul, fizic, printre ei.

Orice am crede despre istoricitatea relatării ortodoxe, îi putem admira ingeniozitatea. Căci această teorie - anume că întreaga autoritate derivă de la o anumită experienţă a apostolilor privitoare la Hristos cel Înviat, o experienţă încheiată acum pentru totdeauna - poartă implicaţii enorme pentru structura politică a comunităţii. În primul rând, aşa cum a arătat savantul german Karl Holl, ea restrânge cercul conducător la un mic grup de persoane, ai cărui membri deţin o poziţie de incontestabilă autoritate. În al doilea rând, ea sugerează că numai apostolii au dreptul să investească viitorii conducători care să le succeadă. Creştinii din secolul al II-lea s-au folosit de relatarea lui Luca pentru a pune temelia unei succesiuni la conducere specifică şi restrictivă pentru toate generaţiile viitoare de creştini. Orice potenţial conducător al comunităţii va trebui să-şi tragă sau să pretindă că-şi trage autoritatea de la aceiaşi apostoli. Cu toate acestea, potrivit concepţiei ortodoxe, niciunul nu poate pretinde vreodată să le egaleze autoritatea, cu atât mai puţin să o conteste. Ceea ce apostolii au trăit şi mărturisit, succesorii lor nu pot verifica, ei trebuie doar să creadă, să protejeze şi să transmită generaţiilor viitoare mărturia apostolilor.

Teoria aceasta s-a bucurat de un extraordinar succes: timp de aproape 2.000 de ani, creştin-ortodocşii au acceptat opinia conform căreia numai apostolii deţin autoritatea religioasă definitivă şi că singurii lor moştenitori legitimi sunt preoţii şi episcopii, a căror hirotonisire are la origine aceeaşi succesiune apostolică. Chiar şi astăzi papa şi-o revendică - odată cu primatul pe care îl pretinde asupra celorlalţi - de la Petru însuşi, "primul dintre apostoli", întrucât a fost "primul martor al Învierii".

Dar creştinii gnostici au respins teoria lui Luca. Unii dintre ei au numit concepţia literală despre Înviere "credinţa proştilor". Învierea, insistau ei, nu a fost un eveniment unic din trecut: în schimb, ea simbolizează felul cum poate fi trăită în actualitate prezenţa lui Hristos. Importantă nu era vederea literală, ci viziunea spirituală. Ei au arătat că mulţi dintre cei care au fost martori la evenimentele din viaţa lui Iisus au rămas orbi la semnificaţia acestora. Discipolii înşişi au înţeles adesea greşit spusele lui Iisus: cei care au anunţat revenirea fizică la viaţă a învăţătorului lor mort au confundat un adevăr spiritual cu un eveniment real. Dar adevăratul discipol se poate să nu-l fi văzut niciodată pe Iisus pământesc, fiind născut la vreme nepotrivită, cum spune Pavel despre sine însuşi. Dar incapacitatea fizică poate deveni un avantaj spiritual: astfel de persoane, precum Pavel, pot avea prima întâlnire cu Hristos la nivelul experienţei interioare.

Cum este experimentată prezenţa lui Hristos? Autorul Evangheliei Mariei, unul dintre puţinele texte gnostice descoperite înainte de Nag Hammadi, interpretează apariţiile Învierii ca viziuni avute în vise sau transe extatice. Această evanghelie gnostică aminteşte de tradiţiile consemnate de Marcu şi Ioan conform cărora Maria Magdalena a fost prima care l-a văzut pe Iisus Înviat. Ioan spune că Maria l-a văzut pe Iisus în dimineaţa Învierii sale, celorlalţi discipoli El arătându-li-se doar mai târziu, în seara aceleiaşi zile. Conform cu Evanghelia Mariei, Maria Magdalena, văzându-l pe Domnul într-o viziune, l-a întrebat: "Cum vede acela care are o viziune? [Prin mijlocirea] sufletului [sau] a spiritului?" El a răspuns că vizionarul percepe prin mijlocirea minţii. Apocalipsa lui Petru, descoperită la Nag Hammadi, povesteşte cum Petru, adâncit în transă, l-a văzut pe Hristos, care i-a explicat: "Eu sunt spiritul intelectual, plin de lumină strălucitoare". Relatările gnostice menţionează adesea cum subiecţii reacţionează la prezenţa lui Hristos cu emoţii intense: spaimă, veneraţie, suferinţă şi bucurie.

Cu toate acestea autorii gnostici nu descalifică viziunile ca fantezii sau halucinaţii. Ei respectă - chiar cinstesc - astfel de experienţe, prin care intuiţia spirituală permite pătrunderea în natura realităţii. Un învăţător gnostic, al cărui Tratat despre Înviere, o scrisoare adresată discipolului său Rheginos, a fost găsit la Nag Hammadi, spune: "Să nu consideri că Învierea este o arătare [phantasia; literal: «fantezie»]". Nu este o arătare; mai degrabă este ceva real. În schimb, continuă el, "s-ar cuveni să susţinem că lumea este o arătare, mai curând decât Învierea". Asemeni unui maestru budist, învăţătorul lui Rheginos, el însuşi anonim, continuă explicând că existenţa umană obişnuită este moarte spirituală. Dar Învierea este momentul Iluminării: "Este... revelaţia a ce există cu adevărat... şi migraţia (metabole - schimbare, tranziţie) într-o stare nouă". Oricine înţelege acest lucru capătă viaţă spirituală. Aceasta înseamnă, declară el, că poţi fi "Înviat din morţi" chiar acum: "Eşti tu - tu cel adevărat - doar putreziciune?... De ce nu-ţi examinezi propriul sine, ca să vezi că te-ai înălţat?" Un alt text de la Nag Hammadi, Evanghelia lui Filip, exprimă aceeaşi viziune, ridiculizându-i pe creştinii ignoranţi care interpretează Învierea literal. "Cei care spun că mai întâi vor muri şi apoi se vor ridica greşesc". În loc de aceasta ei trebuie "să primească Învierea cât timp sunt în viaţă". Autorul spune cu ironie că, într-un anumit sens, deci, este evident "că este necesar să Învii «în acest trup»", de vreme ce totul există în el!

Ce i-a interesat pe aceşti gnostici cu mult mai mult decât nişte evenimente din trecut atribuite lui "Iisus cel istoric" a fost posibilitatea întâlnirii lui Iisus cel Înălţat în prezent. Evanghelia Mariei ilustrează contrastul dintre punctele de vedere ortodox şi cel gnostic. Expunerea aminteşte de relatarea lui Marcu:

Iisus, după ce a Înviat, în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena... Ea s-a dus şi a dat de ştire celor ce fuseseră împreună cu El, care plângeau şi se tânguiau. Când au auzit ei că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut-o.

În deschidere la Evanghelia Mariei, discipolii jelesc moartea lui Iisus şi sunt îngroziţi pentru propriile lor vieţi. Atunci Maria Magdalena se ridică să-i încurajeze, aducându-le aminte de prezenţa continuă a lui Iisus printre ei: "Nu plângeţi, nu fiţi mâhniţi şi nu vă îndoiţi; căci îndurarea sa va fi cu voi pe deplin şi vă va ocroti". Petru o invită pe Maria "să ne spună cuvintele Mântuitorului de care îşi aduce aminte". Dar spre surprinderea lui Petru, Maria nu povesteşte episoade din trecut: în loc de aceasta, ea lămureşte că tocmai l-a văzut pe Domnul într-o viziune primită prin mijlocirea minţii şi continuă relatând ce i-a dezvăluit el. Când Maria a încheiat,

a rămas tăcută, căci până aici îi vorbise Mântuitorul. Dar Andrei a răspuns zicându-le fraţilor: "Puteţi spune ce vreţi despre vorbele ei. Eu, unul, însă nu cred că Mântuitorul a spus asta. Căci fără doar şi poate sunt nişte învăţături tare ciudate!"

Petru este de acord cu Andrei, ridiculizând ideea că Maria l-ar fi văzut cu adevărat pe Domnul în viziunea ei. După care, continuă povestea,

Maria a plâns şi i-a spus lui Petru: "Ce crezi tu, fratele meu Petru? Crezi că am născocit eu însămi acestea în inima mea? Crezi că spun minciuni despre Mântuitor?" Levi a răspuns zicând lui Petru: "Petre, tu totdeauna ai avut o fire aprinsă... Dacă Mântuitorul a învrednicit-o, cine eşti tu să o respingi!"

În cele din urmă Maria, dezvinovăţită, se alătură celorlalţi apostoli care merg să predice. Petru, reprezentând după câte se pare poziţia ortodoxă, se întoarce cu gândul la evenimentele din trecut, neîncrezător faţă de cei care "îl văd pe Domnul" în viziuni: Maria, reprezentându-i pe gnostici, pretinde că are experienţa prezenţei sale neîntrerupte.

Aceşti gnostici au recunoscut că teoria lor, asemeni celei ortodoxe, poartă implicaţii politice. Ea sugerează că oricine "îl vede pe Domnul" în viziuni lăuntrice poate pretinde că propria sa autoritate (sau a ei) o egalează sau o depăşeşte pe a Celor Doisprezece şi a succesorilor lor. Să ne gândim la implicaţiile politice ale Evangheliei Mariei: Petru şi Andrei, reprezentându-i aici pe conducătorii grupului ortodox, o acuză pe Maria - gnostica - că doar a pretins că l-a văzut pe Domnul, cu scopul de a justifica ideile ciudate, ficţiunile şi minciunile inventate de ea şi atribuite inspiraţiei divine. Mariei îi lipseşte, din punct de vedere ortodox, acreditarea corespunzătoare pentru a conduce: ea nu este unul dintre cei "doisprezece". Dar, aşa cum Maria îl înfruntă pe Petru, gnosticii care o iau drept prototip al lor contestă autoritatea acelor preoţi şi episcopi ce se pretind succesorii lui Petru.

Ştim că învăţătorii gnostici îi provocau pe cei ortodocşi exact în acest mod. În timp ce, potrivit lor, ortodocşii se bazau numai pe învăţătura publică, ezoterică oferită de Iisus şi apostoli "celor mulţi", creştinii gnostici pretindeau să ofere, în plus, învăţătura lor secretă, cunoscută doar celor puţini. Învăţătorul şi poetul gnostic Valentinus (aprox. 140 d.Hr.) arată că, încă din timpul vieţii sale, Iisus le-a împărtăşit discipolilor săi anumite mistere, pe care le-a ţinut secrete pentru ceilalţi. Potrivit cu evanghelia neotestamentară a lui Marcu, Iisus le-a spus discipolilor:

"Vouă", le-a zis El, "v-a fost dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afară din numărul vostru, toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde; pentru ca, măcar că privesc, să privească şi să nu vadă şi măcar că aud, să audă şi să nu înţeleagă, decât dacă se întorc la Dumnezeu şi să li se iartă păcatele".

Matei, de asemenea, relatează că, atunci când Iisus vorbea în public, o făcea numai în parabole; când discipolii l-au întrebat asupra motivului, el a răspuns: "Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele [mysteria; literal, «misterele»] Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat". Potrivit gnosticilor, unii dintre discipoli, urmându-i instrucţiunile, au păstrat secretă învăţătura ezoterică a lui Iisus: aceasta ei au predat-o numai în particular, anumitor persoane care s-au dovedit mature din punct de vedere spiritual şi prin urmare calificate pentru "iniţierea în gnoză""", altfel spus, în cunoaşterea secretă.

Ulterior crucificării, învăţătorii gnostici pretindeau că Hristos cel Înviat continua să se arate anumitor discipoli, dezvăluindu-le, prin viziuni, perspective noi asupra misterelor divine. Pavel, referindu-se indirect, la persoana a treia, la sine însuşi, spune că a fost "ridicat până în al treilea cer - dacă am fost în trup sau fără trup, nu ştiu". Acolo, într-o transă extatică, "a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit omului să le rostească". Prin comunicarea sa spirituală cu Hristos, Pavel a descoperit "mistere ascunse" şi "înţelepciunea secretă", pe care, explică el, le împărtăşeşte numai acelor creştini consideraţi de el "maturi", dar nu oricui. Mulţi specialişti contemporani în Biblie, ei înşişi ortodocşi, l-au urmat pe Rudolph Bultmann, care insistă că Pavel vrea, de fapt, să spună altceva în acest pasaj. Aceştia argumentează că Pavel nu pretinde să posede o tradiţie secretă; o astfel de pretenţie l-ar face să pară prea "gnostic". Recent, profesorul Robin Scroggs a adoptat poziţia contrară, arătând că Pavel spune clar că are o înţelepciune secretă. Creştinii gnostici din vremurile vechi au ajuns la aceeaşi concluzie. Valentinus, poetul gnostic care a plecat din Egipt să predea la Roma (aprox. 140 d.Hr.), pretindea chiar că a aflat el însuşi învăţătura secretă a lui Pavel de la Theudas, unul dintre discipolii acestuia.

Adepţii lui Valentinus afirmă că doar propriile lor evanghelii şi revelaţii dezvăluie acele învăţături secrete. Scrierile acestea povestesc nenumărate istorii despre Hristos cel Înviat - fiinţa spirituală pe care a reprezentat-o Iisus -, o figură care i-a fascinat cu mult mai mult decât simpla făptură omenească Iisus, obscurul rabin din Nazaret. Din acest motiv, scrierile gnostice inversează adesea tiparul evangheliilor Noului Testament. În loc să povestească viaţa lui Iisus biografic, de la naştere până la moarte, relatările gnostice încep de la celălalt capăt, cu povestiri despre Hristosul spiritual care li se arată discipolilor. Apocriful lui Ioan, de exemplu, începe cu relatarea lui Ioan despre moartea, "în mare mâhnire", a lui Iisus:

De îndată... [cerurile s-au deschis şi întreaga] creaţie [care este] sub ceruri a strălucit şi [lumea] a fost zguduită. [Mi-a fost frică şi] am văzut în lumină [un copil]... în timp ce priveam, el a devenit precum un bătrân. După care [şi-a schimbat] înfăţişarea din nou, devenind precum o slugă... Am văzut... o [imagine] cu multe forme în lumină...

În timp ce se minuna, prezenţa a vorbit:

"Ioan, Io[a]n, de ce te îndoieşti şi de ce te temi? Căci doară nu-ţi este necunoscut chipul acesta?... Nu te teme! Eu sunt cel care [este cu tine] mereu... [Am venit să te învăţ] cele ce sunt şi [cele ce au fost] şi cele ce vor [fi]... "

Scrisoarea lui Petru către Filip, descoperită tot la Nag Hammadi, relatează că, după moartea lui Iisus, discipolii se rugau pe Muntele Măslinilor când:

o mare lumină a apărut, astfel că muntele strălucea de vederea aceluia care s-a arătat. Şi o voce i-a strigat spunându-le: "Ascultaţi... Eu sunt Iisus Hristos care este cu voi pentru totdeauna".

Atunci, cum discipolii îl întrebau despre tainele universului, "o voce a ieşit din lumină" şi le-a răspuns. Înţelepciunea lui Iisus Hristos spune o poveste similară. Şi aici discipolii sunt adunaţi pe un munte după moartea lui Iisus, când "li s-a arătat Răscumpărătorul, nu în forma sa originală, ci în spiritul nevăzut. Dar apariţia sa era a unui mare înger de lumină". Răspunzând uimirii şi spaimei lor, el zâmbeşte şi se oferă să-i înveţe "secretele [mysteria; literal, «mistere»] planului sfânt" al universului şi destinul său.Însă contrastul cu viziunea ortodoxă este izbitor. Iisus nu apare aici în forma omenească obişnuită cunoscută discipolilor şi cu siguranţă nu în formă corporală. El se înfăţişează ca o prezenţă luminoasă care vorbeşte din lumină sau adoptă forme multiple. Evanghelia lui Filip reia aceeaşi temă:

Iisus s-a înfăţişat fiecăruia în taină, căci nu s-a arătat în felul [în care] era, ci în felul în care [ei ar fi] în stare să-l vadă. El s-a [arătat tuturor. S-a arătat] celui mare ca mare (şi) celui mic ca mic.

Discipolului imatur Iisus îi apare ca un copil; celui matur ca un bătrân, simbol al înţelepciunii. După spusele învăţătorului gnostic Theodotus, "fiecare persoană îl recunoaşte pe Domnul în felul său, iar nu toţi deopotrivă". Conducătorii ortodocşi, între care şi Irenaeus, i-au acuzat pe gnostici de fraudă. Texte precum cele descoperite la Nag Hammadi - Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Filip, Scrisoarea lui Petru către Filip şi Apocriful (Cartea Secretă) lui Ioan - dovedeau, potrivit lui Irenaeus, că ereticii încercau să facă să treacă drept "apostolice" lucruri inventate de ei. Astfel, el declară că adepţii învăţătorului gnostic Valentinus, fiind "peste măsură de îndrăzneţi",

răspândesc propriile lor compuneri, lăudându-se totodată că au mai multe evanghelii decât există în realitate...; ei nu au cu adevărat vreo evanghelie care să nu fie plină de blasfemii. Căci ceea ce au făcut cunoscut... se deosebeşte întru totul de ce ne-a fost transmis de la apostoli.

Dovada validităţii celor patru evanghelii, spune Irenaeus, este faptul că au fost scrise de discipolii lui Iisus şi de adepţii acestora, care au fost martorii personali ai evenimentelor descrise. Unii specialişti de astăzi în domeniul biblic, au contestat această opinie: puţini mai cred acum că evangheliile neotestamentare au fost scrise de contemporani ai lui Iisus. Deşi Irenaeus, care apără legitimitatea lor exclusivă, a insistat că ele au fost scrise de discipolii nemijlociţi ai lui Iisus, noi nu ştim, practic, nimic despre persoanele care le-au alcătuit şi pe care le numim Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Ştim doar că aceste scrieri sunt atribuite unor apostoli (Matei şi Ioan) sau discipoli ai lor (Marcu şi Luca).

În acelaşi fel, autorii gnostici au atribuit scrierile lor secrete diverşilor discipoli. Asemeni celor care au scris evangheliile Noului Testament, este posibil ca ei să fi primit o parte a materialelor din tradiţii anterioare. Dar, în alte cazuri, acuzaţia că gnosticii au inventat ei înşişi cele scrise conţine un anume adevăr: unii au recunoscut în mod deschis că gnoza lor provine din experienţa proprie.

Cum ar fi putut, de exemplu, un creştin trăind în secolul al II-lea să scrie Cartea Secretă a lui Ioan? Ni-l putem închipui pe autor în situaţia pe care o atribuie lui Ioan la începutul cărţii: tulburat de îndoieli, el începe să cugete la semnificaţia misiunii şi a destinului lui Iisus. În decursul unor asemenea interogaţii lăuntrice, răspunsurile se pot ivi spontan în minte; este posibil să apară modele create de imagini dinamice. Persoana care înţelege acest proces nu în termenii psihologiei moderne, ca activitate a imaginaţiei sau a inconştientului, ci în termeni religioşi, ar putea percepe toate acestea ca forme de comunicare spirituală cu Hristos. Văzând propria sa comuniune cu Hristos ca pe o continuare a experienţei apostolilor, autorul, atunci când pune "dialogul" în formă literară, le poate foarte bine atribui acestora rolul celor care întreabă. Puţini dintre contemporanii săi - cu excepţia ortodocşilor, consideraţi de el "minţi prozaice" - l-ar acuza de contrafacere; mai curând, titlurile acestor lucrări arată că ele au fost scrise "în spiritul" lui Ioan, Maria Magdalena, Filip sau Petru.

Atribuirea unei anumite scrieri unui anumit apostol poate, de asemenea, avea o semnificaţie simbolică. Titlul de Evanghelia Mariei sugerează că revelaţia ei provine dintr-o comuniune directă, intimă cu Mântuitorul. Sugestia unei relaţii erotice dintre El şi Maria Magdalena poate indica pretenţii de comuniune mistică; pe tot parcursul istoriei, mistici din numeroase tradiţii au ales metafore sexuale pentru a-şi descrie experienţele. Titluri ca Evanghelia lui Toma şi Cartea lui Toma Necredinciosul (atribuită "fratelui geamăn al lui Iisus) ar putea să sugereze că "tu, cititorul, eşti fratele geamăn al lui Iisus". Oricine ajunge să înţeleagă aceste cărţi descoperă, asemenea lui Toma, că Iisus este "geamănul" său, "alter ego"-ul său spiritual. Cuvintele lui Iisus către Toma se adresează deci cititorului:

"Întrucât s-a spus că eşti geamănul şi tovarăşul meu adevărat, cercetează-te pe tine însuţi ca să înţelegi cine eşti... Eu sunt cunoaşterea adevărului. Astfel că, în timp ce mă însoţeşti, deşi nu înţelegi (aceasta), ai ajuns deja să cunoşti şi vei fi numit «cel care se cunoaşte pe sine». Căci cine nu s-a cunoscut pe sine nu a cunoscut nimic, iar cel care s-a cunoscut pe sine a dobândit prin aceasta cunoaşterea adâncului tuturor lucrurilor".

Precum cercurile artistice din zilele noastre, gnosticii considerau că invenţia creativă originală este semnul cuiva devenit viu din punct de vedere spiritual. Fiecare, asemeni elevilor unui pictor sau scriitor, înţelegea să-şi exprime propriile percepţii revizuind şi transformând ceea ce fusese învăţat. Cine nu făcea decât să repete cuvintele învăţătorului său era considerat imatur.

Episcopul Irenaeus se plânge că

fiecare dintre ei produce zilnic câte ceva nou, pe măsura iscusinţei sale; căci niciunul de ai lor nu este considerat iniţiat (sau: "matur") dacă nu dă la iveală vreo uriaşă plăsmuire!

El susţine că "ei se laudă a fi descoperitorii şi inventatorii acestui gen de ficţiune imaginară" şi îi acuză de crearea unei forme noi de poezie mitologică. Fără îndoială că are dreptate: literatura gnostică din primele două secole include unele poeme remarcabile, precum Dansul în cerc al crucii sau Tunetul, Mintea Desăvârşită. Cel mai jignitor, din punctul său de vedere, este recunoaşterea faptului că nimic nu le susţine scrierile în afara propriilor intuiţii. Dacă sunt contestaţi, "ei fie menţionează simple sentimente umane, fie se referă la armonia care se poate vedea în creaţie".

Ei sunt de condamnat pentru... că descriu sentimente, pasiuni şi înclinaţii mentale omeneşti... şi atribuie Cuvântului divin lucrurile care se întâmplă fiinţelor omeneşti şi toate trăirile avute de ei înşişi.

Pe această bază, asemenea artiştilor, ei exprimă rezultatul propriei lor introspecţii - propria lor gnoză - creând noi mituri, poeme, ritualuri, "dialoguri" cu Hristos, revelaţii şi relatări ale viziunilor lor.

Asemenea baptiştilor, quakerilor şi multor altora, gnosticul este convins că oricine primeşte duhul comunică nemijlocit cu divinul. Unul dintre elevii lui Valentinus, învăţătorul gnostic Heracleon (aprox. 160 d.Hr.), spune că "la început, oamenii cred datorită mărturiei altora...", dar apoi "ajung să creadă pe temeiul adevărului însuşi". Astfel învăţătorul său, Valentinus, susţinea că pentru început a deprins învăţătura secretă a lui Pavel; apoi a avut experienţa unei viziuni care a devenit sursa propriei sale gnoze:

El a văzut un copil nou-născut şi, când a întrebat cine ar putea să fie, copilul a răspuns: "Eu sunt Logosul"

Marcus, un alt elev al lui Valentinus (aprox. 150 d.Hr.), care a mers mai departe devenind el însuşi învăţător, povesteşte cum a ajuns la propria sa cunoaştere nemijlocită a adevărului. El spune că o vedenie

a pogorât asupra sa... cu chipul unei femei... care i-a arătat doar lui natura ei şi obârşia lucrurilor, pe care nicicând nu le mai dezvăluise altcuiva, fie om sau divinitate.

Prezenţa i-a spus atunci:

"Doresc să-ţi arăt Adevărul însuşi; căci eu sunt cea care l-a adus de sus, ca tu să-l poţi vedea fără văl şi să-i înţelegi frumuseţea".

Şi astfel, adaugă Marcus, "Adevărul gol" a venit la el cu înfăţişarea unei femei, dezvăluindu-i secretele sale. Marcus se aşteaptă, în schimb, ca toţi cei pe care îi iniţiază să aibă parte de experienţe similare. În ritualul de iniţiere, după invocarea duhului, el porunceşte candidatului să rostească profeţii, pentru a demonstra că persoana a intrat în contact direct cu divinul. Prin ce se deosebesc gnosticii de aceia care, pe toată durata istoriei creştinismului, au pretins că au primit viziuni şi revelaţii speciale, pe care le-au exprimat în artă, în poezie şi în literatură mistică? Creştinii care continuă tradiţia ortodoxă - catolici şi protestanţi - se aşteaptă ca revelaţiile primite de ei să confirme (în principiu, cel puţin) tradiţiile apostolice: acestea, admit ei, trasează hotarele credinţei creştine. Învăţătura originară a apostolilor rămâne criteriul suprem; tot ce se abate de la ea este erezie. Episcopul Irenaeus declară că apostolii,

asemeni unui om bogat (care depune bani la o bancă), au pus din plin în Biserică tot ce ţine de adevăr: astfel că oricine va voi să poată scoate din ea apa vieţii.

Creştinul ortodox crede "adevărul unic de la apostoli, care este transmis de Biserică". Şi el nu acceptă nicio altă evanghelie în afara celor patru din Noul Testament care servesc drept canon (literal: "linie călăuzitoare") pentru a măsura orice viitoare doctrină şi practică. Dar creştinii gnostici, combătuţi de Irenaeus, susţineau că au depăşit cu mult învăţătura originară a apostolilor. Aşa cum în prezent mulţi oameni consideră că experimentele mai recente în ştiinţă sau psihologie le vor depăşi pe cele mai vechi, gnosticii anticipau că prezentul şi viitorul vor duce la o sporire necontenită a cunoaşterii. Irenaeus ia aceasta drept dovada aroganţei lor:

Ei înşişi se consideră "maturi", astfel că nimeni nu se poate compara cu dânşii în măreţia gnozei lor, nici măcar dacă îi pomeneşti pe Petru, Pavel sau pe oricare dintre ceilalţi apostoli... Ei îşi închipuie că au descoperit mai multe decât apostolii, aceştia predicând evanghelia încă sub influenţa părerilor evreieşti, dar că ei înşişi sunt mai înţelepţi şi mai inteligenţi.

Iar aceia care se consideră "mai înţelepţi decât apostolii se consideră şi "mai înţelepţi decât preoţii". Căci cele spuse de gnostici despre apostoli - şi, în particular, despre Cei Doisprezece - exprimă atitudinea lor faţă de preoţi şi episcopi, care pretind să se situeze în succesiunea apostolică ortodoxă.

Dar, în pofida accentului pus pe creativitatea liberă, unii învăţători gnostici - într-un mod destul de inconsecvent - susţin că au propriile lor surse secrete de "tradiţie apostolică". Prin aceasta ei pretind accesul la linii ale succesiunii apostolice diferite de cele îndeobşte acceptate de Biserici. Învăţătorul gnostic Ptolemeu îi explică Florei, o femeie pe care o vede ca potenţială iniţiată, că "şi noi am primit" tradiţia apostolică de la o succesiune de învăţători - o tradiţie care, spune el, oferă un supliment ezoteric la colecţia canonică de spuse ale lui Iisus.

Autorii gnostici atribuie adesea propriile lor tradiţii unor persoane din afara cercului Celor Doisprezece: Pavel, Maria Magdalena şi Iacob. Unii insistă că Cei Doisprezece - inclusiv Petru - nu au primit gnoza atunci când au fost pentru prima oară martori la Învierea lui Hristos. Un alt grup de gnostici - numiţi "sethieni", deoarece se identificau drept fii ai lui Seth, al treilea copil al lui Adam şi al Evei, spun că discipolii, amăgiţi de "o foarte gravă greşeală"- şi-au închipuit că Hristos a Înviat din morţi în formă corporală. Dar Hristos cel Înviat s-a arătat doar "la câţiva dintre aceşti discipoli, pe care i-a considerat capabili să înţeleagă asemenea mari mistere"şi i-a învăţat să înţeleagă Învierea sa în termeni spirituali, nu fizici. Mai mult, aşa cum am văzut, Evanghelia Mariei o prezintă pe Maria Magdalena (niciodată recunoscută ca apostol de către ortodocşi) ca favorizată cu viziuni şi intuiţii depăşindu-le cu mult pe ale lui Petru. Dialogul Mântuitorului o elogiază nu doar ca pe o vizionară, dar şi ca pe apostolul care îi întrece pe toţi ceilalţi. Ea este "femeia care a cunoscut Totul". Valentinus pretinde că tradiţia sa apostolică vine de la Pavel - un altul din afara Celor Doisprezece -, dar care se bucură de cea mai mare autoritate la ortodocşi şi, după Luca, este autorul cu cea mai amplă reprezentare în Noul Testament.

Potrivit altor gnostici, unii dintre Cei Doisprezece au primit ulterior viziuni şi revelaţii speciale, ajungând la Iluminare. Apocalipsa lui Petru descrie cum Petru, cufundat în transă, are experienţa prezenţei lui Hristos, care îi deschide ochii către viziunea spirituală:

(Mântuitorul) mi-a spus..., "pune-ţi mâinile pe ochi... şi zi ce vezi!" Dar astfel făcând, nu am văzut nimic. "Nimeni nu vede (în felul acesta)", am spus eu. Şi din nou mi-a zis: "Încearcă încă o dată". Iar atunci m-au pătruns frica şi bucuria, căci am văzut o lumină nouă, mai mare decât lumina zilei. Apoi ea s-a lăsat asupra Mântuitorului. Şi eu i-am spus despre lucrurile pe care le-am văzut.

Cartea secretă a lui Iacob povesteşte cum "cei doisprezece discipoli erau adunaţi laolaltă amintindu-şi ce i-a spus Mântuitorul fiecăruia dintre ei, în taină sau pe faţă şi (rânduind totul) în cărţi". Dar, când a apărut Hristos, El i-a ales pe Petru şi pe Iacob, i-a luat deoparte şi le-a spus ce nu le era dat celorlalţi să ştie. Oricare versiune a acestei teorii poartă aceeaşi implicaţie: ea afirmă superioritatea formei gnostice a tradiţiei secrete - şi prin urmare a învăţătorilor gnostici - faţă de cea a preoţilor şi episcopilor, care pot oferi doar tradiţia "comună". Mai mult, deoarece, din acest punct de vedere, tradiţiile anterioare sunt în cel mai bun caz incomplete şi în cel mai rău false, creştinii gnostici recurg necontenit la propria lor experienţă spirituală - gnoza lor - pentru a le revizui şi transforma. Dar ceea ce gnosticii lăudau ca dovadă de maturitate spirituală, ortodocşii denunţau ca "deviaţie" de la tradiţia apostolică. Tertullian consideră ca fiind jignitor faptul că

fiecare dintre ei, după cum îi este firea, schimbă tradiţiile pe care le-a primit, aşa cum şi cel care le-a transmis le-a schimbat, atunci când le-a dat forma voită de dânsul.

Faptul că ei "nu erau de acord în chestiuni concrete, nici măcar legat de propriii lor fondatori" însemna pentru Tertullian că erau "infideli" tradiţiei apostolice. Diversitatea învăţăturilor era semnul distinctiv al ereziei:

Pe ce temei sunt ereticii străini şi duşmani apostolilor, dacă nu pe al deosebirilor de învăţătură, pe care fiecare dintre ei le-a transmis sau primit după bunul său plac?

Conformitatea doctrinară definea credinţa ortodoxă. Episcopul Irenaeus declară că Biserica Catolică

vede aceste puncte de doctrină ca şi cum ar avea un singur suflet şi o singură inimă, proclamându-le şi predându-le în perfectă armonie... Căci, deşi limbile lumii sunt diferite, înţelesul tradiţiei este unul şi acelaşi. Fiindcă Bisericile întemeiate în Germania nu cred şi nu transmit altceva decât cele din Spania, sau din Galia, nici decât cele din Răsărit sau din Egipt, sau din Africa, sau acelea care au fost stabilite în ţinuturile de mijloc ale lumii.

Ce s-ar întâmpla dacă ar apărea diferende între nişte Biserici atât de risipite? Cine ar decide care tradiţie să aibă întâietate? Irenaeus examinează problema:

Dar cum stau lucrurile? Să presupunem că o dispută privitoare la anumite chestiuni importante se iveşte între noi; nu am recurge oare la Bisericile cele mai vechi, cu care apostolii au avut relaţii neîntrerupte, şi nu am învăţa de la ele ceea ce este limpede şi neîndoielnic legat de chestiunea în cauză?

Irenaeus recomandă aplanarea oricărei neînţelegeri

prin indicarea tradiţiei, provenită de la apostoli, a celei mai mari, mai vechi şi mai universale Biserici cunoscute, întemeiată şi organizată la Roma de cei mai slăviţi dintre apostoli, Petru şi Pavel... şi prin indicarea credinţei... transmise până în vremea noastră prin mijlocirea succesiunii episcopilor. Căci este necesar ca toate Bisericile să cadă de acord cu aceasta, pe temeiul autorităţii sale preeminente.

Fiindcă nimeni din generaţiile de mai târziu nu poate avea acces la Hristos aşa cum au avut apostolii, în timpul vieţii sale, şi la Învierea sa, orice credincios trebuie să caute autoritatea la Biserica Romei, întemeiată de ei, şi la episcopi.

Unii creştini gnostici au contraatacat. Apocalipsa lui Petru, probabil printre cele mai târzii scrieri descoperite la Nag Hammadi (aprox. 200-300 d.Hr.), ne spune cât de consternat a fost Petru să afle că mulţi credincioşi "vor încăpea pe mâini rele" şi "vor fi conduşi eretic". Hristos cel Înviat îi explică lui Petru că aceia care "se autointitulează episcopi şi diaconi, ca şi cum şi-ar fi primit autoritatea de la Dumnezeu", sunt, în realitate, "canale fără apă". Deşi "nu înţeleg misterul", ei "se laudă că misterul adevărului nu le aparţine decât lor. Autorul îi acuză de a fi răstălmăcit învăţătura apostolilor, instalând în felul acesta o "imitaţie de Biserică" în locul adevăratei "frăţii" creştine. Alţi gnostici, între care adepţii lui Valentinus, nu au contestat dreptul episcopului de a preda tradiţia apostolică comună. Nici nu se opuneau, în principiu, rolului conducător al preoţilor şi episcopilor. Dar pentru ei învăţătura Bisericii şi oficialităţile bisericeşti nu ar putea deţine niciodată acea autoritate supremă conferită lor de creştinii ortodocşi. Toţi cei care au primit gnoza, spun ei, au depăşit învăţătura Bisericii şi au transcens autoritatea ierarhiei sale.

Controversa asupra Învierii s-a dovedit aşadar critică în modelarea creştinismului ca religie instituţională. Toţi creştinii admiteau, în principiu, că numai Hristos însuşi sau Dumnezeu poate fi sursa ultimă a autorităţii spirituale. Dar întrebarea imediată era, bineînţeles, cea practică: cine, în prezent, administrează această autoritate?

Valentinus şi adepţii săi au răspuns: oricine poate să intre în contact personal, nemijlocit, cu "Cel Viu". Ei susţineau că numai experienţa proprie oferă criteriul ultim al adevărului, precumpănind asupra oricărei mărturii indirecte şi a oricărei tradiţii, fie ea şi tradiţia gnostică! Ei proslăveau orice formă de invenţie creativă ca dovadă a faptului că o persoană a devenit vie spiritual. Conform acestei teorii, structura autorităţii nu poate fi niciodată fixată într-un cadru instituţional: ea trebuie să rămână spontană, charismatică şi deschisă.

Cei care respingeau această teorie argumentau că toate generaţiile viitoare de creştini trebuie să se încreadă în mărturia apostolilor mai mult decât în propria lor experienţă. Căci, aşa cum recunoştea Tertullian, oricine judecă în termenii experienţei istorice obişnuite va considera pretenţia că un om a revenit fizic din mormânt, incredibilă. Ce nu poate fi demonstrat sau verificat în prezent, spune Tertullian, "trebuie crezut, fiindcă este absurd". După moartea apostolilor, credincioşii trebuie să accepte cuvântul preoţilor şi al episcopilor, care au pretins, începând din secolul al II-lea, că sunt singurii lor moştenitori legitimi.

Recunoaşterea implicaţiilor politice ale doctrinei Învierii nu explică extraordinarul ei impact asupra experienţei religioase a creştinilor. Oricine se îndoieşte de acest impact nu are decât să-şi aducă aminte de picturile pe care le-a inspirat unor artişti atât de diferiţi - ca Della Francesca, Michelangelo, Rembrandt şi Dalí - sau de muzica scrisă pe această temă de compozitori din trecut precum Bach, Mozart, Händel şi Mahler.

Convingerea că un om care a murit s-a întors la viaţă este, bineînţeles, un paradox. Dar acest paradox poate conţine secretul puternicei sale atracţii, căci, în timp ce contrazice experienţa noastră istorică, el vorbeşte limbajul emoţiilor omeneşti. El se adresează la ceea ce ar putea fi frica noastră cea mai profundă şi exprimă năzuinţa noastră de a învinge moartea. Teologul contemporan Moltmann Jürgen sugerează că viziunea ortodoxă a Învierii exprimă de asemenea, în limbaj simbolic, convingerea că viaţa omenească este inseparabilă de experienţa corporală: chiar dacă un om revine la viaţă din moarte, el trebuie să revină fizic.

Irenaeus şi Tertullian subliniază, amândoi, că anticiparea Învierii trupului cere credincioşilor să abordeze cu seriozitate implicaţiile etice ale acţiunilor lor. De bună seamă că gnosticii, care au ridiculizat ideea Învierii corporale, devalorizau adesea trupul ale cărui acţiuni (actele sexuale, de pildă) ei le considerau neimportante pentru persoana "spirituală". Potrivit Evangheliei lui Toma, de exemplu, Iisus spune:

"Dacă spiritul a luat fiinţă datorită trupului, aceasta este o minune a minunilor. Într-adevăr, sunt uimit cum această mare avuţie (spiritul) şi-a făcut sălaş în această sărăcie (trupul)".

Gnosticii erau apropiaţi de tradiţia filosofică grecească (şi, în această privinţă, de tradiţia hindusă şi budistă) care consideră că spiritul omenesc rezidă "într-un" corp - ca şi cum persoana reală ar fi un soi de fiinţă dezîntrupată care foloseşte corpul ca pe un instrument, dar nu se identifică cu el. Cei care sunt de acord cu Moltmann pot constata, aşadar, că doctrina ortodoxă a învierii, departe de a nega experienţa corporală, o afirma ca pe faptul central al vieţii umane.

Dar în termenii ordinii sociale, aşa cum am văzut, învăţătura ortodoxă despre Înviere a avut un efect diferit: ea a legitimat o ierarhie de persoane prin a căror autoritate trebuie să se apropie de Dumnezeu toţi ceilalţi. Învăţătura gnostică, aşa cum şi-au dat seama Irenaeus şi Tertullian, era potenţial subversivă pentru această ordine: ea pretindea să ofere fiecărui iniţiat o cale de acces direct la Dumnezeu, pe care preoţii şi episcopii era posibil să o ignore.