Furtuna

Era o după-amiază de vară, într-o incertă zi de vacanţă, cu râsete şi alergături printre merii din livadă. De după deal se adunară în şiraguri întunecate, tot mai dense, nori fioroşi. Brusc, lumina deveni gri, cu stranii străluciri aurite pe frunzele neliniştite. La primele fulgere bunica Ştefana îi chemă pe toţi copii din grădină, nepoţii ei şi ai lelii Rica deopotrivă.

Afară începu să ropotească ploaie de vară. Înăuntru era răcoare, se auzea bâzâit de muşte şi hai-ho de pitici la videocasetofon. Înghesuiţi ca lipiile pe canapeaua cu cergă roşie, copiii se uitau hipnotizaţi la desene animate.

Sică se plictisi însă repede. Investigă celelalte casete. Nu ştia să citească şi după pozele de pe învelitori inventă o poveste cu monştri care se luptau în aer, dar şuşuit de cele trei fete, pufăi enervat şi renunţă. Se duse la geam şi se învârti în perdea ca într-un cort suspendat. Înăuntru mirosea a praf şi a săpun de leşie. Inspectă prin ochiurile perdelei camera. Nimic interesant, fetele erau cu ochii lipiţi de televizor. Blocată cu el între cutele perdelei, o muscă mare îşi exprima consecutiv, dezacordul şi abandonul.

Copilul se răsuci, rămas după perdea, spre fereastră. Valuri repetate de picături loveau sticla. Se ridică pe vârfuri, era atât de întunecat afară încât nici cu fruntea lipită de geam nu distingea prea departe. Parcă se vedea fântâna de piatră. Uite, poarta albastră. Haaa, ce bine, câinele e în cuşcă, îşi spuse mulţumit, acum e momentul.
- Eu merg la buna mea, anunţă. Fetele mormăiră ceva.

Sora-sa îl chestionă scurt, cu un ochi la video, unde Mama Vitregă se admira în oglindă:
- Ştii cum? E a doua poartă la vale.
- Sunt mare, am deja patru ani, mă descurc, răspunse el şi ieşi pe uşă fără să mai aştepte alte indicaţii.

Bunica Ştefana învârtea în oală. Focul trosnea frumos în cuptorul cu lemne şi mirosea a mămăligă. Asta îl hotărî, îi era foame. Se strecură prin spatele ei şi ţuşti, afară.

Surprins, se găsi în mijlocul curţii, cu apa înconjurându-i gleznele. Câinele era şi el speriat de tunete, îl mârâi un pic dar nu lătră, când Sică trecu pe lângă cuşcă, nemaivăzând nimic printre picăturile care îi măturau faţa. Ajunse la poartă şi ieşi în drum.

Pe mijlocul uliţei curgea râu de crengi şi frunze, împinse de apă dinspre pădure. Pe margini, şanţurile se umflau văzând cu ochii, cu apă tulbure ce bulbucea furioasă.

Se hotărî cu un salt să coboare pe mijlocul drumului, apoi se lăsă împins de rafalele de vânt şi de şiroaiele ajungându-i până la genunchi, spre vale.
- Una, două, număra el tare porţile pe lângă care trecea. Am ajuns, se hotărî şi se prinse de marginea unei porţi maro, cum îşi amintea că era a lor.

Dincolo de poartă, însă, trepte urcau spre o curte în pantă. Se apropie nesigur de casa cu scări înalte, ştergându-şi apa de pe faţă cu mâneca. Înlemni. Desprins parcă din negura gri, un uriaş ciobănesc îl privea de la înălţimea ochilor. Nu mârâia, nu dădea din coadă, îl examina cumva uimit, cum ajunsese chiştocul acesta mititel în mijlocul teritoriului său, fără un sunet. Se priviră circumspect, învăluiţi de ploaie, albiţi o clipă de lumina unui fulger prea aproape. Băiatul îşi astupă urechile şi ţipă. Zgomotul tunetului îi cutremură pe amândoi. Câinele lătră scurt. Ca o umbră neagră uriaşă, o bătrână apăru grăbită din bucătărie. Îl luă sub zadie ca sub o aripă şi îl duse înăuntru.
- Vai, dragul bunicii, ce faci tu singur afară?

Copilul scoase nasul de sub zadie şi bătu enervat din picior.
- Aici nu e bucătăria noastră.
- Al cui eşti tu, îl întrebă baba, ştergându-l pe obraji.
- A' lui bunica, răspunse senin băiatul.
- Da' de-a cui, măi copile?
- De-a lui tata. A lui mama e în alt sat. Am fost înainte acolo, explică el cu palmele ridicate în sus a nedumerire.
- Şi unde stă bună-ta?
- La poarta a doua din vale, aia maro, ca poarta ta, răspunse didactic copilul.
- Cum te cheamă, mă?
- Sică. Da' pe tine, lele? se încruntă el.
- Mărie, zâmbi ea. Vai, măi copile, şi cum ai plecat tu aşa în ploaie?
- Mi-era foame, bunica îmi face mămăligă cu lapte. Tu nu ai, lele Mărie? o chestionă.
- Hai, puiule, are baba, uite aci, stai pe prispă şi ia din blidu' aista. Nu-i rău Zoro, nu te teme, te păzeşte el de furtună. Mă duc să văd pe drum, de nu te caută bună-ta.

Băiatul privi cum bătrâna, cu o folie de plastic legată cu sfoară pe frunte, ieşi în drum, arătare întunecată pierzându-se printre rafalele de ploaie. Apoi mâncă liniştit, aşezat pe pragul înalt al uşii, alături de câinele paznic lăţos. Mica verandă acoperită cu tablă răsuna melodios a ropot de picături şi vibra în vânt. Nu era deloc rău aici cu Zoro, se gândi băiatul. Îi dădu şi lui mămăligă din pumn.
- Sică, Sică, se auzi un strigăt răguşit de departe. Sică, plângea cineva. Băiatul se ridică zâmbind.
 - Asta e buna mea, îi explică lui Zoro la ureche. Copil şi câine înaintară îmbrăţişaţi prin curte.
- Sică, se jelea bătrâna, coborând pe uliţă, orbită printre fulgere, cu bota noduroasă în mănă, şi ea cu folie legată pe frunte, ca o regină abandonată.
- Lele Rică, lele Rică, îi aci la mine copilu', dădea din aripile negre cealaltă babă.
- Îs aci, ce strigi atâta? completă copilul apărut în spatele ei.

Bunica se repezi spre el, împinsă parcă de vânt.
- Sică, unde ai fost, unde ai fost, îl strânse tare, turtindu-i nasul de pieptarul aspru de lână, am crezut că te-am pierdut.
- Aci am fost, la baba asta, lele Marie, mi-a dat mămăligă, răspunse băiatul. El e Zoro, dar e foarte cuminte, îl mângâie.

Bunicuţele îşi apropiară capetele şi îşi strânseră mâinile.
- Am crezut că l-am pierdut, bâiguia Rica. L-am căutat în sus, la biserică, la temeteu, se clătina ea de groază, m-am temut să nu fi căzut într-o groapă. M-am dus la moară, l-am căutat cu băţul în vale, se jeluia.

Şi amândouă bunicile plânseră în mijlocul drumului, în mijlocul ploii, sub norii gri. Plângeau între fulgere. Plângeau cu degetele încleştate în rugăciune, plângeau de frică şi de bucurie că lumea nu se stricase, că soarta fusese milostivă, dar cât ar fi putut fi de rău. Şi îşi amintiră apoi, una de moşul ei, cealaltă de al ei, apoi de morţii din neam. Siluetele lor cocârjite se legănau ca într-un film mut, punctate de tunete şi irizări albe. În jurul lor furtuna se potoli dintr-o dată.