Trenul

Era aşezat pe scaunul confortabil de lângă fereastra TGV-ului dar nu era atent la peisajele pitoreşti care se derulau cu repeziciune. Era pierdut într-o amintire. Se gândea la prima călătorie cu trenul. Uneori când era în tren se gândea la alte călătorii din trecut. Ca un vis într-un alt vis. Crescuse într-un cartier de blocuri şi o mare parte a copilăriei toată lumea lui fusese mărginită de câteva străzi şi de calea ferată. Aceasta era atât o frontieră de care îi era interzis să se apropie, cât şi punct de trecere pentru impresionante vehicule ca nişte şerpi de metal. Le auzea de departe cum îşi anunţau furios apropierea precum buzduganul zmeului din poveste.

Pentru multă vreme singurele ocazii să păşească în afara universului cunoscut au fost vizitele în satul bunicilor, iar atunci folosea autobuzul. Prima dată când mersese cu trenul avea 10 ani. Se întorcea cu mama lui de la bunici. Pierduseră ultimul autobuz şi singura alternativă era trenul. Fusese o călătorie de o jumătate de oră, dar savurase fiecare clipă. Zâmbi când îşi aduse aminte cum fremăta de anticipare pe peron cu ochii fixaţi în direcţia de unde se apropia trenul. Ce uimit a fost şi ce tare îi bătea inima când trenul s-a oprit scârţâind din toate încheieturile chiar lângă el. Nu se aşteptase să fie atât de mare şi se retrăsese instinctiv câţiva paşi. Dar mâna mamei îl ancorase bine şi apoi vocea ei blândă îl zorise spre tren pentru că acesta staţiona numai câteva minute în micuţa gară. Se oprise chiar în faţa scării metalice a trenului, fascinat de roţile uriaşe şi mecanismele de sub burta vagonului. Miroseau ca vaselina din cutia de scule a bunicului şi parcă puţin şi ca toaleta din gară. Probabil că ar fi mai fi zăbovit o vreme dacă două mâini nu l-ar fi catapultat direct pe treapta de sus. Era aglomerat şi mergeau doar câteva staţii aşa că au rămas în picioare la capătul vagonului iar el s-a lipit cu mâinile şi gura de geamul rece al ferestrei pe toată durata călătoriei.

Controlorul îl întrerupse din reverie. Căută şi prezentă biletul şi îşi îndreptă apoi atenţia către ceilalţi pasageri din apropiere. Avea impresia că îi cunoaştea sau îi mai văzuse deja într-o altă călătorie. Poate în alt tren, poate tot în ăsta. Călătorise mult în ultima vreme şi după o vreme toate chipurile se aseamănă, îşi zise. I-ar fi plăcut să intre în vorbă cu cineva dar majoritatea erau captivi pe telefon, pe laptop sau pur şi simplu nu păreau dispuşi la dialog. Îşi aminti de anii studenţiei şi de călătoriile de 11 ore cu trenul până în oraşul universitar. Era destul timp cât să schimbe poveşti cu ceilalţi pasageri, să scrie poezii pe culoarul trenului şi în general să uite de unde a plecat şi să se transforme într-o altă variantă a lui până la destinaţie. Dar asta era înainte ca oamenii să fie atât de bine conectaţi la reţeaua globală şi atât de deconectaţi de realitatea imediată.

Privirea i se întoarse spre fereastră şi petrecu multă vreme retrăind amintiri şi călătorii din trecut, unele în care se lăsase purtat ca pasager, altele în care el controla direcţia. Călătorii de afaceri, călătorii de vacanţă, călătorii în căutarea iubirii şi chiar şi câteva pentru a fugi de ea. În cele din urmă se opri asupra unei amintiri tot dintr-un tren chiar dacă unul mai neobişnuit.

Era vară şi erau împreună în vacanţă. Petrecuseră o bună parte din zi pe traseele întortocheate ale unui uriaş parc zoologic. Erau toţi trei extenuaţi din cauza caniculei şi se hotărâseră să facă o plimbare cu trenuleţul turistic al parcului. O briză uşoară străbătea cele câteva vagoane fără geamuri. Se aşezase pe una din cele două băncuţe ale vagonului lor. Fetiţa era adormită în braţele lui şi o mângâia încet pe părul uşor transpirat. Pe cealaltă bancă Ea îi zâmbea roşie în obraji şi uşor obosită. Cu o mână îşi făcea vânt cu harta parcului pe post de evantai. Cealaltă mână era aşezată protector pe burtica tot mai rotundă în care fiul lor dormea fără nici o grijă pe lume. Era tânără şi frumoasă şi ochii ei radiau de iubire şi simţi că acel moment îl îmbrăţişează şi învăluie în căldura lui ca şi cum l-ar fi retrăit aievea şi ochii i se închiseră încet.

***
Tresări şi se trezi pentru că trenul intră într-un tunel, zgomotul de fundal se schimbase brusc şi se făcuse întuneric. După câteva secunde de beznă, luminile interioare se aprinseră. Parţial orbit de lumina neoanelor din tavan şi uşor confuz rămase câteva momente cu mâna la frunte şi încercă să îşi adune gândurile. Întinse apoi picioarele sub scaunul din faţă şi mâinile până aproape de suportul de bagaje pe care îşi pusese geanta. Îşi ridică privirea dar bagajul nu era acolo şi interiorul trenului părea diferit. Începea să se dezmeticească şi să îşi dea seama că nu mai era în TGV, călătoria aceea se petrecuse cu mulţi ani înainte. Era în alt tren, dar nu îşi aducea aminte cum ajunsese aici şi nici unde merge.

Se ridică să îşi dezmorţească picioarele pe culoarul dintre cele două rânduri de scaune şi să cerceteze situaţia. Nu părea să mai fie altcineva în vagon. Aruncă mai întâi o privire înspre spate. Prin geamul de la capătul culoarului nu se vedea nimic, doar întuneric. Era în ultimul vagon. Privi în cealaltă direcţie şi remarcă ceva bizar. Vagoanele erau despărţite prin uşi transparente neobişnuit de mari care acopereau practic toată secţiunea vagonului. Se vedea foarte clar în penultimul vagon dar şi acesta părea gol. Probabil se apropiau de staţia finală şi el era printre ultimii pasageri. Mai departe nu putea vedea pentru că trenul era într-o curbă.

La ieşirea din curbă toate vagoanele se aliniară progresiv până când trenul deveni perfect drept şi realiză cât de lung era de fapt. Vedea prin uşile transparente toate interioarele vagoanelor până departe de tot unde păreau să se termine într-un punct. Stranie iluzie optică, îşi zise, şi porni în direcţia locomotivei ca să găsească alţi pasageri sau un controlor. Toate vagoanele erau decorate în stil contemporan cu scaune tapitate, foarte bine iluminate şi foarte curate dar nu era nici urmă de om şi nici un afiş de informare sau avertizare cum sunt de obicei în trenuri. Din când în când se apleca şi se uita pe geamurile laterale, dar erau încă în tunel şi nu putea desluşi nimic afară.
 
Nici nu mai ştia câte vagoane traversase pentru că toate erau perfect identice, dar ajunse în cele din urmă într-unul diferit. De îndată ce intră remarcă în capătul opus un bar. Probabil sunt în vagonul restaurant, îşi zise. Barul nu era însă aşezat lateral ci ocupa toată lăţimea vagonului şi bloca trecerea. Ajunsese la capăt. Păşi pe culoarul spaţios din mijloc. În locul scaunelor tapitaţe, de-o parte şi de alta era câte un singur rând de scaune simple din lemn maro închis cu spătare înalte. Scaunele erau orientate spre interior ca în biserica din satul bunicilor. Se îndreptă spre bar. Vagonul părea mai lat şi mai înalt decât celelalte. Nu mai putea vedea pe ferestrele care acum erau prea sus. Nu era nimeni, nici pe scaunele de pe margine, nici la bar. Pe peretele din spatele barului erau rafturi cu pahare de toate formele, dar nici o sticlă care să umple paharele. Pe tejghea era un meniu. Îl deschise, citi singura foaie din interior şi se prăbuşi în genunchi în faţa barului ca în faţa unui altar. Înţelese unde se afla şi că era ultimul lui tren. Pe foaie era scris: "Trenul acesta nu va ajunge niciodată la Dumnezeu".