Vremea zambilelor

În mijlocul biroului, luându-şi halatul, se uită pe fereastră, spre cerul senin.

Simte, cam de o săptămână, ca pe o apăsare nedefinită, neliniştea bobocilor de zambile. Aşteaptă momentul perfect, se gândi ea, nu înţeleg cum fac să nu greşească. Înfofoliţi cu răbdare, îmbrăţişaţi strâns în frunze, au ştiut să aştepte să treacă săptămâna de îngheţ, să treacă săptămâna vântoasă, să treacă toate săptămânile de nesfârşit gri.
Acum uite, inspectă ea pe fereastră, cer clar, albastru. Care o fi semnalul, se întrebă. Un zvâc din interiorul bulbului, o infuzie secretă de sevă, ceva se întâmplă înăuntru. În mijlocul liniştii, în adâncul pădurii, ceva sau cineva le şopteşte tuturor zambilelor în acelaşi timp: Acum! Şi hop, covor imponderabil de clopoţei albaştri se întinde până în zare.

Aerul e rece şi parfumat, păşeşti ameţit, cu grijă să nu striveşti tijele suculente împrăştiind verde crud şi albastru-violet cât cuprinde vederea. Sunt zile magice, cu umbre de copaci schimbându-şi treptat direcţia, cu timp ce picură de pe o frunză pe alta, în indefinibile minute sau ore. Cât de mândri par copacii. Iată ce frumos, par să spună rând pe rând, uite-ne rădăcinile vălurind straturi de flori albastre, vino şi zâmbeşte cu noi vântului foşnitor prin frunziş.

Sună telefonul. Automat, mâna i se întinse şi răspunse alo, pe jumătate prezentă. Dar ziua începuse şi, odată pornită, ştia, roata se va învârti continuu. Vorbi deci cu oameni îngrijoraţi la telefon, îi asigură pe unii, îi programă pe alţii. Privi rezultate de examene pe monitor şi căută răspunsuri dincolo de cele primite.

Oameni intrară şi ieşiră din birou, oameni vorbiră. Mult, parcă nu au mai vorbit de luni de zile cu nimeni, se gândi. Erau dificile discuţiile, speranţele erau împinse departe de planuri iluzorii încercând, tot mai slab, să ignore realitatea.

Apoi timpul se blocă de câteva ori. Cineva venise fără jumătatea de-o viaţă, doamna murise aruncându-se în canalul navigabil, nemaisuportând degradarea prea rapidă prin care trecea, odată cu un nemilos diagnostic neurologic. Parcă o vedea, de data trecută, pe această femeie încercând încă să ţină controlul memoriei asupra micilor amănunte, şi auzea parcă tonul lui sec, rece, trădând exasperarea tuturor lucrurilor pe care trebuia să şi le amintească pentru doi. Acum era singur, cu scaunul de alături prea gol.
Altcineva nu venise deloc, era inconştient în reanimare, deja de o lună, nu era timp să meargă să îl vadă, îi privi rezultatele şi îi ajustă fără speranţă tratamentul. Pentru el nu venise nimeni, toată lumea aştepta un deznodământ.
Pentru încă altcineva, familia adusese ultimele veşti. O moarte simplă, aşteptată, dar în izolare.

Nu era timp pentru tranziţii, intervalele de timp între consultaţii trebuiau respectate, şi, deşi gânduri grele se adunau unul peste altul, nori negri ciocnindu-se între ei, plutind ameninţător pe tavan, uşa continuă să se deschidă, făcând loc următorului şi următorului om. Lacrimi trebuiră să fie împinse spre marginile feţei, înainte să se zvânte, discursuri consolatoare erau scurtate de secul ticăit de ceas. Aproape îi abandonez pe fiecare, se gândea, conducând, a câta oară, spre ieşire, o persoană încă şoptindu-şi ultimele griji.

Ora mesei trecu între apeluri şi ascultarea mesajelor repetând aceeaşi singurătate, adăugând pe listă probleme de rezolvat nu ştiu când, mai târziu. După-amiaza trecu în acelaşi ritm şi seara veni.

După ce ultima persoană plecă, rămase imobilă în scaun, uitându-se în gol spre perete. Fulgerări de gânduri îi bâzâiau prin braţe, îi ridicau în tresăriri degetele, impulsuri de comenzi pentru lucruri de făcut îi tulburau mâinile pe lista neterminată. Simţea deasupra capului, ciocnirile norilor de furtună. Măcar de-ar ploua acum, se gândi, dar ştiu că o să plece cu toţi, îi las să se organizeze cumva pe tavanul din dormitor, printre cei de ieri şi de alaltăieri.

Se întoarse spre fereastra întunecată.

Cum ştiu oare ei, bobocii de zambile, înainte să fi cunoscut măcar lumea, cum ştiu să aştepte, să treacă negrul nopţii, să se ridice aburul dimineţii, să se scuture de rouă şi toţi, în acelaşi timp, să se deschidă?