Mlaştina

Sunt singur în barcă în mijlocul unui lac, înconjurat de o ceaţă densă asurzitoare. Vâslesc cu ultimele puteri deşi nu am idee în ce direcţie merg sau când o să ajung la ţărm. Probabil e zi dar ceaţa e atât de deasă că nu pot fi sigur care parte a zilei. Mă opresc din vâslit şi încerc să mă orientez. Ceaţa se îndepărtează puţin şi pot vedea pe suprafaţa apei umbre şi forme şi chipuri ca nişte măşti care îmi zâmbesc şi par să îmi zică ceva. Plutesc ca nişte pete de ulei care se întind şi zâmbetele lor se lărgesc şi se transformă în rânjete şi apoi se cască haotic şi se destramă. Din haosul creat se nasc alte feţe, mai întâi neutre, apoi uşor zâmbitoare şi sfârşesc lăbărţate în rânjete şi haos. O alternanţă între devenire şi revenire care mă captivează şi mă oboseşte.

Chipurile mă invită să încerc apa. E un secret în apă pe care numai eu îl pot descoperi. E al meu şi numai al meu şi e răspunsul la toate întrebările mele. Un singur răspuns pentru toate întrebările? Cum e posibil? Şi de unde ştiu toate astea? Chipurile par să zică ceva dar nu se aude nimic. O tăcere grea, definitivă mă apasă ca după o grenadă explodată în apropiere. Un tinitus aproape imperceptibil la început se transformă în ţiuit. Ţiuitul creşte în frecvenţă şi în intensitate până când încep să percep vocile chipurilor. Aud acum bine râsetele cristaline ale feţelor zâmbitoare care se metamorfozează în rânjete cu hohote cavernoase şi apoi în haos şi tăcere.

Cine sunteţi. Ce vreţi? Întreb în gând, pentru că nu am voce. Încerc să deschid gura dar degeaba, nici măcar nu îmi simt buzele sau limba. Gura mi-e amorţită şi nu pot să scot nici un sunet. Doar respir, simt că încă respir. Chipurile îşi continuă transformarea lor ciclică acompaniată de vocile care mă cheamă insistent:
«Hai în apă,
Hai înoată,
Apa-i bună
Hai la joacă»

Vocile sunt familiare şi plăcute şi le simt aproape şi departe şi pretutindeni. Mă aplec uşor peste marginea bărcii şi privesc la suprafaţă şi apoi în adânc. Apa e foarte clară în jurul bărcii şi suprafaţa e calmă şi netedă ca o oglindă. Dar e o oglindă neagră care pare să absoarbă lumina în loc să o întoarcă pentru că nu-mi văd propria reflexie deşi privesc direct în jos. Chipurile nu se mai văd la suprafaţă dar aud acum vocile chemându-mă din adânc:
«Hai în apă,
Hai acum,
Pe aici
E drumul bun»

Mâna mea se îndreaptă spre apă şi aproape atinge suprafaţa dar mă opresc. Stop. Respiră. Încă o dată. Respiră. Acum. Respiră. Aici. Respiră. Priveşte. Unde eşti? Cât văd cu ochii în jurul meu e încă ceaţă dar observ ceva bizar. În direcţia în care privesc ceaţa e mai departe şi mai rarefiată ca şi cum privirea mea o alungă iar în afara unghiului meu vizual ceaţa se aproape de îndată ce întorc capul. Ce înseamnă asta? Cum ies de aici? Unde e ieşirea?
«Hai în apă,
Hai îndată,
Tot ce cauţi,
Te aşteaptă»

Totul îmi zice că acolo jos e bine şi voi găsi toate răspunsurile pe care le caut. Acolo jos e ieşirea şi nu va mai fi nevoie să vâslesc şi vreau şi cred şi ştiu că trebuie să sar. Dar e rece şi adâncă apa asta. Ochii mei privesc neîncrezători şi ştiu că e rece şi adâncă deşi încă nu am atins-o. Nu. Nu pe-aici. Dar dacă nu pe aici atunci pe unde? Pe unde ies de aici? Vocile continuă să mă cheme indicându-mi direcţia cu mantrele lor care se încolăcesc în jurul meu ca nişte tentacule invizibile ce mă trag înspre apă. Unde e ieşirea?

"Înăuntru", şopteşte o voce. O altă voce, calmă şi uşoară ca un suspin ce vine de deasupra ceţii. "Ieşirea e înăuntru", repetă vocea. "Ca să ieşi, trebuie mai întâi să intri". Nu înţeleg. "Drumul înapoi nu este în afară ci înăuntru. Înăuntrul tău. Agaţă-te de vocea mea şi ţine-te bine. O să te trag înapoi". Vocile par să se audă mai încet şi ceaţa să se îndepărteze.

"Acum închide ochii, ascultă şi respiră. Te-ai pierdut dar nu pe o apă iar ieşirea nu este în adânc şi nici pe un ţărm. Respiră. Ai păşit într-o altă lume dar uşa încă nu s-a închis în urma ta. Respiră. Apa e calmă dar acolo jos e doar noroi. Ştiu că doare dar hai înapoi. Uită tot ce crezi că ştii şi respiră. Uită de tine şi respiră. Uită-te. Respiră. Uită. Respiră. Uite. Respiră. Uite, tati."
- Tati? Tati, uite! Uite ce am desenat, tati!

Sunt aşezat pe o canapea şi privesc de ceva vreme un punct fix pe peretele opus al livingului. Lumina caldă de după-amiază inundă camera şi face să vibreze toate culorile. Îmi privesc palmele ca şi cum le redescopăr după mult timp. Înghit uşor şi îmi dezmorţesc gura. Schiţez un zâmbet şi mă uit la desenul pe care mi-l întinde fetiţa:
- Uite tati, suntem noi într-o barcă.
- Eu sunt ăsta mic în roz şi tu eşti ăsta mare negru?
- Nu, tati, nu înţelegi, pufneşte ea în râs. Eu sunt roz, tu eşti negru.
- Aha. Şi tu ce ai în mână, e o vâslă?
- E o floare pentru tine, tati. Ca să nu mai fii trist.