Jocul

Alerga împuşcând apa cu picioarele, urmărind conturul valurilor, cu lumina soarelui orbindu-l aproape.
- Timotei, Timo, se auzi chemat.

Puse mâna streaşină la ochi. Fata, mai înaltă ca el, îi strigă:
- Prinde-mă! Şi o luă la goană, pe marginea mării.

O urmări, cu chiote de râs. Pletele lungi, platinate, îi zburătăceau în vânt. Rochia ei albă se udă, înmuiată de spuma molcomă, dar fetei nu părea să îi pese. Băiatul se încrâncenă să o ajungă din urmă şi o apucă de mână. Ea se întoarse, se rotiră împreună ca o morişcă, tot mai repede, cu mâinile încrucişate.
- Stop, strigă băiatul, am ameţit.

Se opriră. Uimit, păşi peste apa calmă, ca peste o întunecată oglindă udă. Nu se mai vedea malul, doar albastru întins până-n zare, sub lumina incandescentă.
- Nici nu ştiu cum te cheamă, se uită la ea întrebător.
- Eu sunt Ilse, spuse fata. Vino, o să ţi-l arăt pe Prinţ, îl trase după ea. Fluieră şi tu ca mine, îl îndemnă.
Fiuu, fiuu, şuierau amândoi. Din adânc, de sub ei, o siluetă gri se apropie în viteză înot. Oglinda se sparse şi, în grandios salt, delfinul trecu pe deasupra. Timotei închise ochii, simţi şiroaiele de apă rece lovindu-i faţa. Îl cuprinse neliniştea.
- Timo, el e Prinţul, hai sus, auzi.

Deschizând ochii, o văzu pe Ilse călare pe spatele arcuit al delfinului, cu mâna întinsă spre el. Se trase spre ea, o cuprinse cu braţele şi îşi lipi obrazul de spatele-i. Fata fluieră uşor, mângâind pielea lucioasă a Prinţului. Delfinul săltă şi se scufundă. În faţa privirii nedumerite a băiatului, prin apa străvezie treceau bule argintii de aer, grupuri de peşti aşteptau meditativ, între alge şi pietre înconjurate de palide raze luminoase. O meduză pulsă roz pe lângă ei, spre suprafaţa strălucitoare.

În salt uriaş trecură apoi prin aer, si vântul îi vâjâi prin păr.
- Aici este Domeniul Norilor, şopti Ilse. Priveşte, Timotei.

Nu se ştie unde, delfinul dispăruse. Pluteau acum, suspendaţi deasupra mării oglindă. Fugiră printr-un labirint alb pufos, împingându-se unul pe altul în joacă în marginile moi, până la o coastă rotunjită multicoloră. Jos, departe, se vedea plaja şi malul mării.
- Aici este Cărarea Curcubeu, îi arătă ea de jur împrejur. Eşti gata? Sărim!

Alunecară ca pe un tobogan, râzând şi ţinându-se de mână. Se regăsi apoi mergând alături de Ilse, pe nisipul auriu de pe plajă.
- Cred că e târziu, trebuie să mă întorc, şopti el.

Ea însă nu răspunse, păşea privind cu gravitate înainte. Pletele netede, grele, îi încadrau umerii, pluteau liniştite peste braţe. Se apropia apusul. Înainte se adunau nori violet, iar marea părea supărată.
- Timotei, spuse Ilse cu seriozitate, trebuie să pleci acum. Îl privi drept în ochi şi îi strânse mâinile. Totul e bine, du-te. Ştii deja drumul.
- Vii şi mâine? o întrebă, îngrijorat.
- Nu, zâmbi ea, cu blândeţe. Din ovalul feţei, din ochi, îi iradia o lumină argintie, tot mai intensă. Aproape nu o mai putea privi.

Îi dădu drumul mâinilor şi se simţi tras în înălţime. Se lăsă absorbit tot mai mult de strălucirea caldă. Totul e bine, gândi.

De sus vedea un grup de oameni agitându-se lângă mare, o femeie plângea, în genunchi, cu faţa ascunsă în palme.

Departe, o fetiţă fugea pe mal, urmărind conturul valurilor. Ilse alergă în întâmpinarea ei.
- Greta, Greta, strigă ea. Prinde-mă!