Dosarul roşu

Privi în lungul culoarului şi apoi ceasul cu limbi de la mână. Era deja ora 1 şi 12 minute. Încercă să aranjeze ceasul pe încheietură cu un gest reflex dar cureaua era prea strânsă. Nici nu mai ştia de când aştepta la coada asta dar răbdarea lui se apropia de sfârşit. Ca de obicei interacţiunile cu aparatul birocratic de stat urmaseră un tipar cunoscut. Prima dată îl trimiseseră după dosar la xeroxul de vizavi. Dosar roşu cu şină, de plastic, nu de hârtie. Şi copii după toate actele în folie de plastic. Îl plimbaseră toată dimineaţa de la un birou la altul pentru diverse hârtii care cel mai probabil nu aveau nicio importanţă.

În cele din urmă ajunsese la coadă pe culoarul ăsta slab luminat. Pe jos un mozaic vechi înnegrit de vreme şi pereţii spoiţi în prima treime cu cea mai ieftină vopsea şi în rest cu var alb. Câteva postere vechi îngălbenite de timp agăţate ici şi colo. Cred că o să stau toată ziua aici la cum se mişcă. Înaintau într-adevăr foarte greu. Strânse dosarul de plastic şi îl rulă strâns într-un sul cu care le-ar fi pocnit după cap pe cele două doamne din faţa lui. Îl înnebuniseră cu discuţiile despre emisiuni mondene şi telenovele şi îl deranja mirosul lor de parfum dulce şi transpiraţie. Acum discutau în şoaptă cu mâna la gură despre accidente şi cine a mai murit. Oare mai durează mult? Le întrerupse:
- Nu vă supăraţi, nu ştiţi, mai durează mult?

Îl priviră în acelaşi timp, surprinse că fuseseră întrerupte şi nu îi răspunseră. Îşi continuară conversaţia ignorându-l.

În spatele lui era un domn cu figură plictisită şi scârbită îmbrăcat în cămaşă albastră ieftină cu pantaloni bleumarin şi pantofi negri, vechi şi prăfuiţi. Mirosea puternic a alcool. Pe ăsta cum l-au mai lăsat aici în halul asta. De-abia mai respir. Nu îndrăzni să îl întrebe nimic, doar strânse buzele într-o combinaţie de zâmbet umil şi politicos. Primi înapoi o privire tăioasă care îi tăie cheful să deschidă o conversaţie. Toată lumea e nervoasă. Cred şi eu. Mai e un pic şi se termină programul şi de-abia se mişcă ăştia.

Întoarse privirea spre unul din posterele demodate de pe pereţi. O mamă ţinea un copil în braţe şi se uitau amândoi la el cu priviri îngrijorate. Nu era clar motivul îngrijorării pentru că partea de jos unde era sloganul se desprinsese şi se încolăcise uşor. Răsuci dosarul şi mai strâns şi se uită la ceas. Ora 1 şi 12. Perfect, cred că s-a stricat şi ceasul. Se întoarse spre domnul care băuse:
- Fiţi amabil, cât aveţi ora?

Nici un răspuns. Îl întâmpină doar aceeaşi privire rece, tăioasă şi cumva prea lucidă pentru cineva care duhnea aşa a alcool. Strânse şi mai tare dosarul şi îşi simţi mâinile transpirate pe plasticul ieftin. Ce-o mai fi şi asta? Ce materiale ieftine, chinezării. Vopseaua se luase de pe dosar şi îi înroşise palmele.

Se mai uită o dată la ceas. Limbile era blocate la 1 şi la 12. Sigur s-a stricat. Nici nu ştiu cât e ora. Şi nici n-am aer aici. Dădu să îşi facă loc să iasă din rând dar simţi mâna grea a bărbatului din spatele lui pe umăr. Hai că asta-i culmea!
- Ce faceţi dom'le, daţi-mi drumu!
- Unde credeţi că vă duceţi?
- Am nevoie de aer, nu mai pot să stau aici. Lăsaţi-mă să trec.

Făcu un efort să se scuture de mâna care îl ţinea de umăr dar o bubuitură undeva pe culoar îl ţintui pe loc. O uşă se trântise puternic şi geamul spart lansase sute de sunete ascuţite direct în acea parte primitivă a creierului responsabilă cu instinctul de supravieţuire şi îi amorţise pentru o clipă toate reflexele. O frică paralizantă puse stăpânire pe el şi începu sa tremure necontrolat.

Îşi privi îngrozit mâinile. Asta ce mai e? Dosarul parcă se topise şi tot plasticul roşu i se întinsese lipicios pe mâini şi pe haine. Coridorul începu să se mişte şi să se deşire ca o imagine îndepărtată în deşert. Culorile se amestecau şi transformau în jurul lui iar intensitatea luminii creştea ca şi cum ar fi ieşit dintr-o peşteră afară la soare. Când se dezmetici realiză că nu se mai afla pe culoarul întunecat de mai devreme. Era tot pe un fel de culoar dar mai scurt, mai luminos şi mai curat. Era într-un hol de intrare. Cele două doamne păreau şi ele schimbate, îmbrăcate diferit, mai simplu. Nu se mai aflau lângă el ci în spatele unui ghişeu. Purtau o conversaţie în şoaptă în timp ce îl priveau. Îşi plimbă limba ca de hârtie prin gura uscată şi realiză cât de greu îi era să vorbească. Simţea acum mirosul de alcool mult mai aproape, în nări şi în gât. Reuşi să îngaime greu, gutural ca un animal care îşi dă ultima suflare:
- Ce se întâmplă, cât mai e de stat aici? Daţi-mi voie.
- Vă rog să vă liniştiţi, îi răspunse domnul din spatele lui, rostind apăsat fiecare silabă.

Şi apoi către cele două doamne:
- Bună dimineaţa, de la Poliţia Rutieră sunt. Domnul de aici a fost implicat într-un accident. Avem nevoie de o preluare de probe biologice.
- Bună dimineaţa, numai puţin vă rog, zise una din doamne.

Traversă micuţa cameră din spatele ghişeului şi ieşi pe o uşă. Apăru după cateva momente în cadrul altei uşi de acces din hol:
- Vă rog să mă urmaţi.

Mai făcu o încercare timidă să se elibereze dar se simţi neputincios, slăbit, ameţit. Privi către ceas dar în locul acestuia mâinile îi erau imobilizate de cătuşe. Ceasul de pe unul din pereţii holului de intrare arăta ora 2:17. Se lăsă ghidat de mâna grea de pe umăr până ajunseră într-o cameră. Pe unul din pereţi observă acelaşi poster de mai devreme dar copilul nu mai era în poster iar ochii mamei priveau reci în gol.