Lună plină

Era, pentru Maria, a treia plimbare de noapte. Ştia deja traseul, urcuşul în spirală prin pădure. Diana avea să îi ghideze, ca de obicei. Mereu plec fericită după plimbarea de Lună Plină, deşi mereu se întâmplă ceva ciudat, se gândi, apropiindu-se de baraj.

Pe pod, atmosfera, deşi veselă, era cumva ciudată.
- Ei nu au înţeles, îi explică Diana, credeau că e un eveniment public gratuit.
- Am venit degeaba, râdea o doamnă cu soţul ei.

Mda, se gândi Maria, e cam aiurită psiholoaga aceasta, i-am spus deja că evenimentele pe care le postează pe internet par gratuite, de unde şi încurcăturile prin care trece mereu. Se uită însă cu admiraţie la ea, ia uite, nici o problemă în a le explica oamenilor cum stau lucrurile, fără ca nimeni să se supere.

În final, grupul plecă. Rămăseseră două doamne şi un domn.
- Oricum, ridică Diana din umeri zâmbind, eram prea mulţi.
- Ne plimbăm? o întrebă Maria.
- Da, am un chef grozav de plimbare.
- Venim şi noi, spuseră doamnele.
- Vin şi eu, zise domnul.

Trecură peste pod şi printre ultimele case. Ajungeau la baza dealului.
- De aici, începe urcuşul, avertiză Diana, dar o să mergem încet, nu ne grăbim.

Maria îl auzi pe domn gâfâind în urmă. Se întoarse spre el, văzu că îşi târa uşor un picior.
- O să vă descurcaţi, nu aveţi o cârjă? îl întrebă.
- Nuu, nici nu am nevoie, răspunse el, deşi făcea vizibile eforturi să rămână în ritm cu ele. Mă bucur foarte mult să fiu aici. Dar spuneţi-mi, Diana, ce o să facem mai exact?
- Nici dumneavoastră nu aţi înţeles, se miră ea. Cum de nu aţi plecat cu ceilalţi?
- Nu îi cunosc, replică el. Eu mă plimbam pe baraj, am văzut grupul şi m-am apropiat să văd ce se întâmplă.

Doamnele pufniră în râs.
Eşti cam bizar, omule, se gândi şi Maria, te-ai lipit de noi fără să ştii ce facem, unde mergem. Eu, ce e drept, recunoscu în gând, nu aş fi avut curaj.

Diana rămase surprinsă o secundă, apoi îşi scutură pletele şi îi explică.
- E o plimbare nocturnă meditativă. O să urcăm dealul, o să traversăm pădurea, până la copacul din poiana de sus. În anumite locuri, o să ne oprim şi o să medităm.
- Extraordinar, exclamă el. Ce înseamnă că o să medităm?
- O să vezi, îi răspunse zâmbind Diana.

Porniră mai departe, se apropiau de pârâul care cobora apoi spre baraj. Drumul din pietre cubice strălucea în lumina asfinţitului, portocaliu ca o piele de şarpe. Domnul continua să se entuziasmeze pentru plimbare. Încercă să converseze cu cele două doamne. Aşa află şi Maria, trăgând cu urechea, că erau asistente la două spitale diferite, prietene.
- Eu sunt Fecior, spuse domnul.
- Fecioară, adică? se miră o doamnă. Eu sunt Balanţă.
- Eu, Scorpion, completă Diana din mers.
Eu, Săgetător, se gândi Maria, dar nu asta vrea să zică el, cred. E tot mai ciudat omul asta, ce o fi cu el?
- Nu, sunt virgin, vroiam să spun, explică el.
Mda, am avut dreptate, se strâmbă Maria în gând.
- Ooo, se oripilară amândouă doamnele, de ce ne spui asta?
- O fi beat? îi şopti una celeilalte.
- Mi-am tot căutat pereche, continuă el, dar nu găsesc pe nimeni potrivit.
- Nici nu o să găseşti cu genul ăsta de declaraţii, mormăi una din ele şi râseră amândouă.
- Mă cheamă Francesco, continuă domnul, imperturbabil.
- Francesco, să ştii că suntem femei serioase, măritate, să ne înţelegem de la început, bine? îi explică una dintre doamne.
O, nu, se gândi Maria. Într-adevăr, Francesco se întoarse spre ea.
- Şi tu eşti măritată?
- Da, răspunse repede, am şi copii.
- O, făcu el dezamăgit. Şi tu, Diana?

Părând complet pe lângă conversaţie, cu surâsul pe buze, psiholoaga răspunse însă daa, măritată şi eu. Şi continuă să urce în faţa grupului.
Diana, Diana, se gândi Maria, aiurită eşti dar nu chiar, sper că ştii ce faci. Oricum, la cât de greu se mişcă Francesco, noi patru femei contra unui bărbat, calculă în gând, ne descurcăm.
- Am fost mult timp spitalizat, continuă Francesco. Am avut virusul acesta, ştiţi, şi am stat în reanimare o lună. Miraculosul de la Sfântul Iosif mi-au spus, când am ieşit din comă.
- Ah, se lămuriră doamnele. Mai liniştite, continuară plimbarea.
Hmm, dezinhibiţie, posibil sindrom frontal, îl diagnostică Maria în gând, cine ştie câţi neuroni ţi s-au prăjit în coma aceea. De asta îţi tragi piciorul, probabil. Pareza.
- Dar de când am ieşit din spital, mă bucur extraordinar de mult de viaţă, continuă el, fiecare experienţă e de fapt miraculoasă, explică.
- Să ştii că ai dreptate, Francesco, îi confirmă o doamnă.
- Tu nu vorbeşti prea mult, se întoarse Francesco spre Maria, surprinzând-o.

O auzi pe Diana pufnind uşor, te-a citit imediat, i-a şoptit.
- E o plimbare meditativă, îngăimă, prefer să privesc copacii.
- Da, se uită şi el în jur, e o plimbare nemaipomenită.

Ajunseseră la pârâu. Diana îi alinie pe mal şi le dădu fiecăruia o lumânărică simplă. Trecu de la unul la altul aprinzând luminiţa şi explicând.
- Aici ne vom opri o vreme şi vom încerca să lăsăm pe cursul apei lucruri din viaţa noastră de care vrem să ne debarasăm. Lucruri pe care prea mult le-am cărat în gând, care ne-au apăsat şi ne-au împiedicat să vedem mai departe, spre viitor. Închideţi ochii, vizualizaţi câte un lucru pe rând, şi când sunteţi gata, daţi-i drumul să plutească tot mai departe, dus de apă. Dacă simţiţi că nu vă concentraţi, deschideţi ochii, priviţi mica flacără din palme şi încercaţi din nou.

Cu ochii închişi, liniştea locului o copleşea de fiecare dată. Simţea cum i se zbat pleoapele, cum îi tremură picioarele încercând să respecte momentul de imobilitate.
- Extraordinar, îl auzi pe Francesco, nu am încercat niciodată tehnica asta, sunt atât de fericit că am venit cu voi.
- Şşş, spuse Diana, să ascultăm pârâul.
- Şşş, da, scuze.

Maria zâmbi, Francesco era lucrul cel ciudat din plimbarea a treia. De fapt, învaţă lucruri noi ca un copil, cu atâta curaj, se gândi.
După o vreme, ascultând curgerea apei, se linişti. Ştia exact care erau lucrurile de abandonat, le lăsa să plece de fiecare dată, cu o mică strângere de inimă.
- Când sunteţi gata, îi strigă Diana, deja pe drum, plecăm mai departe.

Urcuşul adevărat începea aici. Soarele apusese şi în umbră, pietrele de pe drum îşi schimbau parcă dimensiunile, apăreau colţuroase, neregulate. Se împiedicau de crengi căzute la ultima furtună. Călcau în bălţi surprinzător de adânci, noroc cu cizmele, zâmbi singură Maria, auzindu-i pe ceilalţi amuzându-se, speriindu-se, exclamând, nefiind tocmai pregătiţi pentru aventură.
- Pe aici, îi chemă Diana.

Treceau peste un gard ghimpat. Maria ştia deja traseul, nu se miră, dar doamnele şi Francesco se agitară puţin, păreau să intre în mijlocul pădurii.
- Opriţi-vă, le spuse Diana. Priviţi în urmă.

Luna se ridica, mângâind cu lumina rece trunchiurile drepte ale copacilor şi feţele lor. Erau cu toţii înveliţi în argint.
- Seara de Lună plină, vorbi cântat Diana, e un moment pentru schimbare. Chiar dacă nimic nu e decis, lăsaţi-vă cuprinşi de starea pe care o aduce lumina ei. Lucrurile se modifică uneori imperceptibil, alteori palpabil, dar atunci când procesul este conştient, schimbarea e mai puternică, o putem dirija.

Se legăna uşor vorbindu-le, ca o umbră cu margini argintate, privind şi ea hipnotizată spre dansul celest. Luna obtura orice alt astru pe cer, ilumina în depărtare dealuri apărând ca nişte valuri pe mare. O căprioară şi puiul ei trecură liniştiţi peste câmp, fără să observe grupul încremenit între copaci. Aerul vibra răcoros şi departe se auzeau zgomotele oraşului.
- Ooo, se miră Francesco. Apoi tăcu, poate de frică să nu mai fie şuşuit, se gândi Maria.

Porniră încet, deja obişnuiţi cu penumbra, până în poiana arborelui secular. Îl înconjurară şi se aşezară rezemaţi de trunchi, aşezaţi între rădăcinile lui, ca în braţele unui părinte.
- Dacă ne lipim mâinile de trunchi, simţim că e cald, că e viu, vorbea Diana cu ochii închişi, ca într-o transă. Simţim prin rădăcini legăturile dintre noi, unii cu alţii şi, mai adânc, cu părinţii noştri, poate cu strămoşii. Prin trunchi, energia aceasta curge în sus prin noi şi, apoi prin crengi, o răspândim către lume. Gândindu-ne o clipă cu tandreţe la imensul număr de suflete din lume, poate schimbarea din noi, din seara aceasta, va trece mai departe spre toţi ceilalţi. Eu îmi doresc pace. Orice ar fi, alegeţi un gând bun, gândiţi-vă că îl împărţiţi cu toată lumea.
- Gratitudine, murmură Francesco.
La gratitudine mă gândeam şi eu, se miră tăcut Maria, ce bizare sunt într-adevăr legăturile acestea invizibile dintre oameni. Nu m-am aşteptat deloc ca plimbarea să conţină un Francesco şi nici să gândim la fel.

La întoarcere, cărarea trecea printre ramuri înclinate de copaci, iar ei coborau tăcuţi ca printr-un tunel întunecat, auzind tot mai aproape apa din vale. Maria îi ilumina drumul lui Francesco cu lanterna de la telefon.
- Chiar se vede că şchiopătez un pic, se supără el. Deşi am făcut atâta kinetoterapie.
Se vede din avion, se gândi ea, dar ca să nu îl supere îi spuse:
- Doar când vă grăbiţi se observă un pic.

La baraj, Diana le oferi să îşi aleagă fiecare câte un plic.
- Înăuntru este un mic text, pe care l-am scris azi dimineaţă, imaginându-mi plimbarea noastră. O să găsiţi poate inspiraţie, în cele câteva rânduri. Adesea, textul ne vorbeşte fiecăruia exact cum am fi vrut.

Doamnele citiră pe loc micile scrisori şi se înfiorară. Una începu să plângă, sprijinindu-se de cealaltă.
- De unde aţi ştiut, şopti.

Diana îşi scutură capul.
- Nu ştiu ce plic aţi luat, nu vă cunosc povestea. Textul v-a ales pe dumneavoastră. Aşa se întâmplă mereu, surâse, întâlnesc oamenii de care am nevoie şi care poate, au nevoie de mine.

Francesco citea şi el. Rămase uimit, pentru prima oară fără cuvinte. Se sprijini de o margine a barajului, părând brusc obosit.
- Pentru tine, Maria, nu am plic, îi surâse Diana. O să îţi ghicesc în cărţi mai târziu şi îţi trimit poză cu cartea ta.
- Oricum, îi răspunse, privind visătoare spre Lună, va fi cea potrivită.