- Mami, am obosit, vreau în braţe.
- Nu putem să ne oprim. Încă puţin, draga mea.
- Unde mergem, mami?
- Mergem la casă, mai e puţin. Nu mai fă gălăgie. O să ne audă.
Se opri şi îi astupă gura fetiţei. Ascultă câteva clipe nemişcată, în tăcere. Un foşnet foarte slab şi un zgomot de crengi strivite de paşi se auzi nu departe în spatele lor. Nu erau singuri. Se hotărî să iasă de pe cărare, păşi brusc la dreapta şi intră în pădure. Nu se îndepărtară prea mult. Găsi un copac mai gros şi se ascunse în spatele lui. O strânse pe fetiţă aproape.
- Mami, mi-e frică.
- Şşş, închide ochii şi să nu scoţi un sunet, îi zise în timp ce îi acoperi gura.
Paşii se apropiau din direcţia din care veniseră. Făcuse bine să iasă de pe cărare, era mult mai aproape decât crezuse. Frunzişul des îi ascundea pe ei trei de lumina lunii dar nu putea vedea prea bine pe cărare. Silueta se apropia încet cu paşi siguri şi apăsaţi. Când ajunse în dreptul lor o bufniţă îşi anunţă prezenţa în apropiere. Silueta se opri şi se întoarse privind fix în direcţia lor. Femeia îngheţă şi fără să-şi dea seama se opri din respirat. Inima îi bătea atât de puternic încât avea impresia că e un ritm de tobă şi o să o dea de gol. Fetiţa o privea speriată pe deasupra palmei care îi astupa gura. După câteva secunde care i se părură o eternitate, silueta îşi continuă drumul pe cărare.
Femeia se hotărî să pătrundă în pădure în loc să revină pe cărarea de pe care veniseră. Dădură peste puţin timp peste o altă cărare la fel de dreaptă şi lungă ca cea de dinainte.
- Mami!
- Imediat, draga mea, imediat ajungem la casă.
- Mami, Bubu!
- Da, iubita, ajungem imediat şi te poţi juca cu Bubu.
- Mami, l-am pierdut pe Bubu.
- Nu avem timp acum, îţi ia mami alt Bubu.
- Îl vreau pe Bubu, zise fetiţa şi se smulse din mâna mamei şi fugi înapoi în pădure de unde veniseră.
- Anna, nu! Anna, hai înapoi, rosti apăsat.
Dar Anna era deja înapoi în pădure. O auzea pe mama ei chemând-o dar îşi zise că o să-l recupereze pe Bubu şi se întoarce imediat. Nu se lăsă încetinită nici de tufele dese, nici de crengile de copaci care parcă se agăţau de ea să o oprească.
Avansă până estimă că ajunsese aproape de copacul unde se opriseră mai devreme. Se vedea şi cărarea dreaptă şi lungă în apropiere. Zări un copac mai mare şi începu să caute în jurul lui dar nu găsi ursuleţul de plus. Realiză că se îndepărtase prea mult de mama ei. Nu o mai auzea de loc. I se făcu frică de pădure şi nu mai avu curaj să se întoarcă de unde fugise aşa că reveni pe cărare şi continuă în direcţia iniţială, cu luna în spate. Poate că şi cărarea asta duce la casă şi o să o găsească pe mami acolo.
Ajunse la o intersecţie cu o altă cărare care era perfect perpendiculară cu cea de pe care venise. Hotărî instinctiv să o ia la dreapta. Pe măsură ce înainta însă descoperea alte şi alte intersecţii. Toate cărările formau unghiuri drepte şi singurul punct de reper era luna plină dar nu o ajuta prea mult. Era pierdută şi nu mai ştia încotro să o ia. Începu să plângă şi ar fi vrut să o strige pe mami dar îi era frică să nu o audă cineva.
Era aproape să-şi piardă speranţa când văzu nu foarte departe o siluetă. Mami!. Grăbi pasul să o prindă din urmă. Distanţa dintre ei se micşora rapid pentru că şi silueta venea în direcţia ei. Când silueta ajunse aproape realiză că nu era mama ei dar era prea târziu să se mai întoarcă. Era un bărbat care semăna puţin cu ursuleţul Winnie din desenele animate. Avea o burtă mare şi început de chelie şi îi zâmbea cu blândeţe. I se mai risipi teama. Una din mâini ascundea ceva la spate. Străinul se opri la câţiva metri de ea şi se lăsă pe vine ca să fie la nivelul ei:
- Salut, eu sunt Phil.
-...
- Ce faci tu singură aici?
-...
- Uite pe cine am găsit eu, şi îi arătă ce ascundea în mâna de la spate.
- Bubu, strigă şi fugi spre el!
- Bubu. L-am găsit mai devreme. Ştii pe cine am mai găsit?
- Pe cine?
- Pe mami am găsit-o. Am dus-o la mine acasă aici lângă pădure. Ne aşteaptă. Hai cu mine.
- Mami a zis să nu mă duc niciodată cu străini.
- Mami te-a învăţat foarte bine. Dar eu nu sunt un străin. Sunt deja prieten cu Bubu şi o ştiu şi pe mami. Hai cu mine, ne aşteaptă.
Îl apucă de mâna caldă şi umedă şi îl urmă până la marginea pădurii unde era parcată o maşină.
- Mama ta ne aşteaptă acasă. Hai cu mine, am ceva bun pentru tine şi Bubu în maşină. Aşază-te aici. Pune-ţi centura. Uite, pentru tine.
Acceptă fericită acadeaua primită, portiera se închise. Străinul se aşeză pe scaunul şoferului, ajustă oglinda retrovizoare şi porni încet maşina. Ieşiră din zona de lângă pădure şi începură să traverseze o zonă urbană. Toate străzile semănau între ele şi se întâlneau în unghiuri drepte. Privite de sus ar fi arătat ca un năvod uriaş aruncat deasupra oraşului. Din când în când străinul o privea atent în oglindă. După ceva vreme fetiţa adormi cu ursuleţul de pluş în braţe şi acadeaua căzută într-o parte. Zâmbi satisfăcut. Acadeaua îşi făcuse efectul. Mai conduse apoi o vreme prin labirintul de străzi şi se opri în faţa unei case aproape identică cu celelalte sute de case din zonă.
Deschise geamul de pe partea stângă şi întinse o mână. Scoase din căsuţa poştală câteva plicuri şi continuă apoi până în spatele casei. Parcă şi intră în casă pe uşa dinspre terasă. Traversă sufrageria. Intră în bucătărie. Aruncă plicurile pe masă fără să le citească. Deschise uşa din bucătărie care ducea spre pivniţă. Apăsă butonul de la capătul scărilor. De jos din pivniţă se auzi un zbârnâit tipic de neon dar lumina nu porni imediat. Coborî scările pe întuneric şi se opri o secundă jos. Neonul fulgeră de câteva ori în întuneric şi apoi rămase aprins. Se îndreptă spre capătul pivniţei. În spatele unei uşi întredeschise o mică încăpere întunecată. Inspectă rapid cămăruţa fără geamuri. Un pat mic aranjat într-o parte. O măsuţă de cealaltă parte. Pe măsuţă erau aranjate mai multe jucării de pluş întoarse cu faţa spre perete. Se întoarse, urcă scările în grabă şi traversă bucătăria îndreptându-se spre intrare. Privirea îi fugi către plicurile de pe masa din bucătărie.
- Stop. Opreşte aici.
Se oprise brusc. Totul îngheţase în jurul lui şi el însuşi rămăsese blocat cu un picior în aer în mijlocul unui pas. Vocea de mai devreme se auzise de undeva din spate şi de deasupra lui dar nu putea să se mişte să vadă a cui voce fusese.
- Pe masă, fă zoom pe plicul galben, repetă aceeaşi voce.
- Ai dreptate e ceva acolo, se vede o parte din adresa destinatarului.
- Asta e, l-am prins, e un cod poştal. Transmite-l imediat echipei din teren.
Încercă să vorbească dar era blocat. Nu putea decât să asculte fără să vadă de unde vin vocile. Ce e asta, un coşmar?
- Nu, domnule Pedough, nu e un coşmar. De fapt e un fel de vis dar nu aşa cum vă imaginaţi. Este un vis pe care îl controlăm noi. Noi decidem ce vedeţi, ce auziţi şi câtă libertate aveţi. Haideţi să schimbăm puţin scena.
Se făcu întuneric şi linişte. N-ar fi putut zice dacă pentru câteva minute sau ore. Când se trezi era într-o încăpere simplă cu pereţi albi şi podea gri, fără ferestre, nemobilată. Un singur scaun în mijloc pe care era aşezat. Nu mai era blocat. Se ridică de pe scaun să cerceteze camera. Nu-i trebui mult să realizeze că era practic închis în interiorul unui cub cu o latură de aproximativ 4 metri fără nici o ieşire.
- Sunteţi un pic confuz ca urmare a intervenţiei noastre. O să vă explic. Conform mandatului judecătoresc obţinut în această dimineaţă aţi fost supus unei sesiuni de interogare cu ajutorul tehnologiei Dream VR. Tehnologia ne permite să simulăm cu ajutorul subiectului şi a unor participanţi reali sau simulaţi retrăirea parţială a unor amintiri în scopul extragerii de informaţii vitale pentru anchetă.
- Nu înţeleg, ce anchetă, ce legătură are cu mine?
- Aţi fost filmat acum 2 zile abordând-o pe Anna Gell de 9 ani în supermarket în timp ce o însoţea pe mama şi pe fratele ei la cumpărături. Se vede pe camere cum vorbiţi cu ea şi îi oferiţi un ursuleţ de plus apoi profitând de neatenţia mamei o direcţionaţi în afara complexului, în parcare. De acolo aţi dispărut în maşina personală. Aţi fost interceptat aseară la un control de rutină şi suspectat datorită unei descrieri a unui martor.
- Probabil o neînţelegere, sunt convins că există o explicaţie. Nu ştiu nimic despre asta.
Aşteptă câteva clipe dar nu veni niciun răspuns. Hei, unde te-ai dus, lasă-mă să ies de aici, îmi ştiu drepturile. Bătea cu pumnii în pereţii camerei în care era închis dar pumnii i se opreau în ziduri ca frânaţi de o barieră invizibilă.
***
Suspectul era aşezat pe un fotoliu înclinat similar celor din cabinetele dentare. O multitudine de cabluri şi tuburi îl conectau la aparatele din jur. Deşi inconştient era imobilizat cu cătuşe de marginea metalică a fotoliului. O oglindă acoperea mai mult de jumătate din suprafaţa unuia din pereţi. În spatele oglinzii era camera de monitorizare: o masă pe toată lungimea peretelui comun, câteva scaune şi mai multe ecrane conectate la diverse dispozitive.Pe unul din ecrane se putea vedea clar în timp real cum subiectul se agită în camera fără ieşiri cerând să fie eliberat. Agentul tocmai oprise sunetul pentru că cineva intrase pe o uşă laterală:
- Ce este? Eram în mijlocul post interogatoriului.
- Au găsit-o, era speriată, deshidratată dar era în regulă. Era exact la adresa respectivă. În camera de la subsol.
- Ceilalţi copii?
- Nu. Nici urmă. Au găsit doar jucăriile lor. Toate păreau spălate. Toată casa era foarte curată. Va fi greu să găsim probe ADN.
Urmară câteva minute de linişte.
- Crezi că zice adevărul?
- Da, e posibil, e unul din efectele secundare ale Dream VR mai ales atunci când rulezi atâtea simulări.
- Deci vrei să-mi zici că am reuşit să prindem unul din cei mai periculoşi criminali în serie şi e posibil să scape din cauză că i-am prăjit memoria de scurtă durată?
- Nu ştiu, e un dosar complicat şi trebuie să găsim mai multe probe. A zis ceva despre ceilalţi copii?
- Nu, nimic, oftă el. Nici despre Anna nu a zis nimic, noroc cu indiciul găsit, adăugă încet şi gânditor.
Cei doi agenţi se priviră în ochi câteva secunde lungi fără să zică nimic. Apoi primul agent zise:
- Lasă-mă singur să termin.
- Eşti sigur?
Agentul nu mai răspunse. Se întorsese deja către ecranul din faţa lui. Aşteptă până uşa se închise apoi scoase o tastatură şi un mouse pe care le conectă la un terminal. Degetele lui se mişcau cu viteză. Scria o rutină nouă pentru o simulare. Când termină, se opri şi reciti parametrii de configurare ai simulării:
(Loc: "Camera goală", Durata: infinită, Acces exterior: dezactivat, Mod funcţionare: autonom, Posibilitate resetare: dezactivată).
Salvă rutina şi o porni în programul de încărcare al simulării. Traversă succesiv toţi paşii necesari şi se opri la ultimul ecran: "Sunteţi sigur că vreţi să lansaţi simularea?" Degetul lui mai aşteptă câteva secunde pe butonul stânga al mouse-ului. Click.