Regina

De prea multe zile se învârtea furioasă prin palat, trecea prin încăperi trântind uşile, strigând ordine şi aruncând pe jos tăvi, spărgând pahare, smulgând haine din dulapuri şi aruncându-le peste tot, atât de convinsă de dreptatea doliului ei, încât nu observase cum paşii servitorilor se rarefiau pe coridoare şi vocile şopteau tot mai departe de camerele ei.

În dimineaţa aceea, aşteptă, privind spre perdelele opace, dar nimeni nu răspunse la sunetul clopoţelului. Liniştea plutea desăvârşită în gol, spre urechile ei ciulite.
Se ridică bombănind din pat şi trecu din cameră în cameră, sunând din clopoţel. Sunetul se răsfrângea clar spre tavanele înalte. Nici un răspuns însă.

În mijlocul sălii uriaşe de mese, alături de masa maiestoasă de lemn, acum goală, cu un sfeşnic stins în mijloc, realiză. Era singură. Pentru prima oară de când îmi aduc aminte, se gândi, turnându-şi singură în cupă vin şi muşcând dintr-o felie de pâine.

Totuşi, unde sunt toţi? Nu se gândise niciodată mai departe de porţile palatului ei, unde mergeau toţi oamenii care munceau ziua în jurul ei?

Acum, când nu mai am familie, se strâmbă amar, nu mai au nevoie să se prefacă. Nici eu nu m-am ascuns, mi-am urlat tristeţea în fiecare clipă, cu cât mai mulţi erau, cu atât mai tare. Dar aveam dreptate, am dreptate, se indignă, fiecare moment strigat de disperare a fost justificat, nu e corect să rămâi singură atât de devreme în viaţă, nu e drept să îţi pierzi copiii. Accidentele sunt stupide, scrâşni din dinţi. În câteva clipe, în caleaşca aurită, toată viaţa ei se rostogolise pe stânci şi se pierduse pe creasta abruptă, în timp ce, neştiutoare, ea aştepta pictând în grădină.

Mereu aştept, se gândi, terminând cupa de vin. Ciudat, dar singură fiind, nu mai simţea nevoia să plângă.

O să ies să mă plimb, se gândi. Am stat prea mult între porţi închise, oare e vară deja, nu mai ştiu? Mâna i se ridică automat să scuture clopoţelul.

Îşi aminti însă şi, hohotind singură, se îndreptă spre camerele ei, îşi alese o crinolină albastră, îşi aşeză diadema, îşi încălţă condurii şi troncăni pe spirala de scări până în curtea în care doar un păun se plimba nonşalant.

Aici de obicei o aştepta deja trăsura şi cineva ar fi ajutat-o să urce, să îi aranjeze rochia şi să tragă perdeluţele ca să nu o deranjeze lumina. Acum însă traversă curtea, călcând strâmb pe pietre cubice, cu trena rochiei măturând în urma ei praful, până la porţile uriaşe de lemn, o împinse cu braţele, reuşind cu greu să o deschidă pe una, cât să se strecoare prin deschizătură afară.

Îşi regăsi suflul privind în jur, avansând încet pe strada goală ce cobora lin dealul. Soarele se ridicase arzător în miez de zi şi paşii până la primele clădiri i se părură nesfârşiţi. Rafale de vânt o pălmuiau fierbinţi de peste tot, auzea drapelele de pe creneluri fluturând grav, ca un salut, în urma ei. Se rezemă de un perete privind spre vale. Avea de coborât sute de trepte. Atât a fost pentru conduri, rânji singură şi se desculţă. Îi aşeză cuminţi pe un pervaz. Picioarele simţiră răcoarea caldarâmului umbrit şi ea se învioră, fără să ştie de ce. Coborî treaptă după treaptă, trecându-şi degetele pe pereţi, simţind crăpăturile din mozaicul colorat.

Strada cu scări cobora în spirală printre clădiri lipite, se împărţea în evantai în străzi mai mici. Regina încerca să se apropie de oamenii pe care îi zărea în depărtare, înainte de încă un colţ, încă o curbă. Umblau aproape lipiţi de umbra zidurilor. Păreau să dispară înghiţiţi de clădiri, dincolo de porticuri joase, în aleile înguste dintre două case apropiate. ÎI auzea însă, înăuntru, în case, povestind, vedea uitându-se în sus, spre balcoanele de o palmă lăţime, cu borduri de fier forjat răsucite precum crengile arborilor, câte o femeie scuturând un prosop sau atârnând la uscat cearceafuri mirosind a lavandă. Îi asculta râzând şi ciocnind pahare, lipindu-se cu urechea de câte o uşă verde de lemn. Dar nu reuşea să se apropie de ei.

O fetiţă ieşi la joacă dintr-o casă şi rămase cu gura căscată văzând-o cum cobora ocupând cu crinolina toată aleea. Regina întinse o mână spre ea, dar înainte să apuce să îi vorbească, mama fetei o trase înăuntru. Femeia rămase în cadrul uşii privind încruntată şi tăcută în jos, aşteptând ca regina să treacă mai departe.

M-a recunoscut, se gândi, tremurând. Nu vor să mă vadă, lăcrimă ea, se tângui, între ziduri tăcute. Se opri şi îşi desfăcu singură corsetul şi ieşi din crinolină, abandonând-o ca pe un cocon de fluture în mijlocul străzii, îşi smulse tiara şi o lovi de un perete, lăsând diamantele să se piardă printre pietre.

O boare de vânt se încolăci şuierând în jurul gleznelor ei goale, îi flutură cămaşa lungă, îi uscă lacrimile în buclele răzvrătite. Ea păşea, cu privirea în pământ, recunoscând pe jos modelul de piatră gri de crini şi romburi pe care îl alesese chiar ea ca să împodobească trotuarele oraşului. Calea părea să urce şi să coboare lin, ca ondulările fundului mării. Lumina se reflecta în ferestre şi curgea ca mierea pe ziduri, se spărgea în mii de oglinzi în mozaicurile lucioase, lăsând pete pe zidurile stacojii, tulburând laolaltă arbori seculari şi pietre neliniştite.

Trecu pe lângă un grup de oameni aşezaţi pe bănci în umbra castanilor, ascultând un nostalgic cântec abia murmurat de o voce. Privind spre vale zări, între ultimele case la orizont, o barcă cu pânze plutind pe apa turcoaz.

Un clopot grav îşi împrăştia vibraţiile pe străzi până jos în piaţa deschisă larg spre fluviu, mărginită de cupole şi coloane înalte de marmură. Lângă apă se vedeau mulţi oameni, era portul de pescuit. Înaintă, uimită de liniştea din jurul ei, piatra părea să absoarbă zgomotele, să le îndepărteze, să le şteargă.

O femeie îi întinse zâmbind o largă năframă. Să te aperi de soare, îi spuse, e doar doi dinari. Îşi desprinse cerceii de topaz din urechi şi îi lăsă în mâna mirată, înfăşurându-se recunoscătoare în eşarfă.

Paşii o purtară pe diagonala de piatră albă spre malul fluviului. În mijlocul pieţei, pe statuia ecvestră, ştia prea bine al cui tată, bunic şi străbunic privea cu demnitate în zare, cu lancea în mână. Distanţa până la apă îi păru de mii de paşi, cu pumnii şi dinţii strânşi, cu tălpile arse.

Între două coloane rotunjite, pe jumătate scufundate în apă, purtând dungile verzi ale algelor la reflux şi încrustări de scoici, din piaţă coborau spre apă trepte, întâmpinate, măturate de valuri.

Pe vârful coloanelor se odihneau, nepăsători la mulţime, pescăruşi, între două plutiri.
 
Coborî treptele spre apă şi se aşeză pe ultima. Lăsă spuma albă a valurilor să îi spele, să îi gâdile picioarele îndurerate de lunga coborâre.

Pe fluviu pluteau bărci de pescuit în direcţia portului, văzu oameni golind prada zilei în coşuri mari de răchită.

Era înconjurată de oameni. Îi privi şi întâlni zâmbete, îi privi şi găsi priviri ca răspuns, îi privi şi se bucură de jocul luminii în gesturile lor de întâlnire.

Se întoarse cu respiraţia tăiată, privi cu ochi mari înapoi, spre piaţa aglomerată, spre casele înşiruite pe coline. Îşi dăduse seama, nu ştia drumul înapoi.