Călătoria

Bătrânul privea drept înainte, mâinile lui încă puternice, parţial acoperite de mânecile suflecate, se odihneau pe volanul camionului. Scaunul confortabil sălta uşor cu fiecare denivelare a drumului care şerpuia prin pădure. Din când în când îşi mângâia barba albă stufoasă. Era o zi gri, umedă şi vizibilitatea era redusă. Ploua mărunt pe parbrizul aproape vertical care era fisurat în partea din stânga jos. De la impactul iniţial crăpăturile se întinseseră desenând pe sticlă o reţea ca ramurile unui copac toamna târziu. Se obişnuise însă cu parbrizul aşa şi nu îl reparase niciodată. Fisurile se opriseră la margini şi rămăseseră ca nişte cicatrici pe care nici nu le mai observa.

Ploaia ateriza în picături mici care apoi se uneau şi se transformau în şiroaie înainte de a fi măturate de ştergătoarele uriaşe. Pe scaunul din dreapta era tolănit pe o pătură un câine. Câinele scoase un uşor scâncet, căscă larg şi reveni cu capul pe labele din faţă. Bătrânul aruncă o privire către el.
- Ce e, Otto, facem o pauză? Sau poate vrei să schimbăm muzica?

Câinele ciuli uşor urechile fără să se ridice. Bătrânul se aplecă în dreapta volanului şi învârti de un buton până găsi un canal de radio cu muzică country. "Crazy, I'm crazy for feeling so lonely" Câinele aprobă cu un mic scheunat şi închise ochii.
- Te-am nimerit. Şi mie îmi place asta, zise zâmbind satisfăcut. Hai că mai mergem un pic şi facem o pauză să ne întindem picioarele.

Se întoarse cu privirea către drum. Pe măsură ce avansau prin pădure se vedeau urmele furtunii recente. Erau frunze şi crengi peste tot pe drum. După o curbă mai mare îi apăru în cale o ramură groasă căzută de-a curmezişul drumului. Deşi mergea încet era prea târziu să mai frâneze. Braţul de copac scrâşni strivit mai întâi de roţile camionului şi apoi de cele ale remorcii tractate. Bătrânul se uită îngrijorat în oglinzile laterale încercând să-şi dea seama dacă se întâmplase ceva rău. Profită de o mică parcare apărută pe dreapta şi ieşi de pe drum.

Parcarea era mai mult un popas de picnic şi nu părea să fi fost folosită în ultima vreme. O masă cu două bănci fixe, un coş de gunoi şi câteva locuri de parcare. Pădure în jur. Opri şi ieşi să verifice eventuale probleme. Încercui camionul de câteva ori inspectând cu atenţie toate roţile şi apoi se întoarse în cabină. Câinele îl aştepta în picioare alert.
- Probleme, Otto, avem o pană. Trebuie să schimb o roată pe stânga. Hai şi tu afară să te întinzi puţin.

Câinele nu se lăsă invitat de două ori. Sări direct în braţele lui. Îl aşeză pe pietrişul parcării.
- Nu te duci departe, bine?

Câinele începu să miroasă în jurul camionului dând uşor din coadă. Îşi luă trusa de scule din cabină şi se îndreptă agale spre spatele remorcii. Scoase cu grijă şi răbdare sculele necesare şi se apucă de treabă. Aproape terminase de schimbat roata când auzi câinele lătrând de partea cealaltă a remorcii. Se ridică îngrijorat şi ocoli camionul. Câinele lătra privind fix către pădure.
- Ce e, băiatul lui tati. Ce ai văzut tu? Or fi ceva păsări. Hai mai bine în cabină.

Îl trase uşor de zgardă dar simţea grumazul încordat al câinelui care nu se lăsa dus şi lătra în continuare cu pauze de mârâit intens. Tufişurile ude de ploaie se mişcară foşnind. Din ele apăru o femeie tânără îmbrăcată într-o cămaşă de noapte lungă şi încălţată cu bocanci negri cu câteva numere mai mari. Părul lung şi negru îi acoperea parţial faţa. Se apropie de ei împleticindu-se.
- Ajutaţi-mă, reuşi să mai zică şi se prăbuşi la câţiva metri de ei.

Câinele se opri din lătrat, întoarse capul către bătrân şi scheună. Bătrânul îi dădu drumul iar câinele se apropie de femeie şi începu să o miroasă. După câteva clipe începu să o lingă pe obraz şi să schelălăie fericit.
- Cine e, Otto? O cunoşti? E Lily?

Îngenunche lângă ea şi îi dezveli cu grijă faţa acoperită de păr. Îşi lipi palma de fruntea rece şi îi mângâie obrajii uşor zgâriaţi în timp ce o privea cu un amestec de îngrijorare şi efuziune. O ridică în braţe ca pe o păpuşă şi o duse în cabină. O aşeză pe patul din partea din spate a cabinei, îi scoase cu blândeţe bocancii grei şi uzi dar ezită şi nu îndrăzni să îi dea jos cămaşa. O acoperi în schimb cu o pătură.

Afară câinele lătra înspre cabină. Bătrânul ieşi şi îl aduse înăuntru. Câinele se apropie de pat şi se lipi cu botul de faţa ei. Scheuna uşor şi o lingea pe obraz.
- Lily, iubita lui tati, eşti tu? Zi-mi, Otto, zi-mi dacă e ea. Au trecut atâţia ani, n-o recunosc, suspină bătrânul. Ar putea fi ea, aşa-i?

Bătrânul rămase lângă pat ca o icoană care în urma unui miracol a început să lăcrimeze. Câinele sărise pe pat şi se aşezase colac lângă ea. Îi privea pe amândoi blocat neştiind ce să facă. Visase la momentul ăsta de atâta vreme şi acuma parcă nu îi venea să creadă că e real. O privea cu atenţie încercând să recunoască în trăsăturile ei ceva familiar, ceva care să îi confirme că e chiar ea, Lily. Chipul ei angelic era acum senin şi relaxat în contrast cu scena de mai devreme din parcare.

Se smulse din reverie, se întoarse către un mic dulap şi scoase un ibric electric. Încălzi apă şi pregăti o cană de ceai dar rămase cu ea în mână neîndrăznind să o trezească. Îşi aduse aminte că lăsase toate sculele mai devreme în ploaie. Aşeză cana pe măsuţa de lângă pat, ieşi şi se întoarse să termine de schimbat roata.
Când reveni în cabină o găsi pe fată trează. Era pe pat, înfăşurată în pătură, cu genunchii la piept ţinând cana de ceai cu amândouă mâinile. Îl privea calmă pe deasupra cănii în timp ce sorbea uşor din ceai.
- Lily?
- Nu, John. Nu sunt Lily.
- De unde ştii cum mă cheamă?

Fata îi arătă ecusonul cu poza şi numele lui pe unul din pereţii cabinei.
- Mai devreme în parcare, Otto te-a recunoscut. Am crezut că eşti Lily, zise trist.
- Otto?
- Da, căţelul meu. Îmi ţine de urât în călătoriile astea lungi. Era mai devreme aici cu tine.
- Nu era nimeni aici când m-am trezit, John.

Bătrânul se încruntă oarecum încurcat mormăind ceva doar pentru el. Fata suflă uşor în ceai, luă o gură şi îl întrebă:
- El e Otto?

Arătă către o poză înrămată şi prinsă în partea dreapta a bordul maşinii. În poză o fetiţă îmbrăcată într-o rochie de vară înflorată şi încălţată cu bocanci mari de adult îmbrăţişa un câine de la spate. Câinele era întors către ea şi o lingea pe faţă. Fetiţa râdea cu ochii închişi prefăcându-se dezgustată.
- Da. Aici e cu fetiţa mea. Lily, oftă el.

Desprinse tabloul şi se aşeză pe scaunul şoferului. Cu spatele îndoit, cu umerii lăsaţi şi pe jumătate întors către ea privi o vreme poza în tăcere.
- E ultima poză pe care o am cu ei înainte să-i pierd, rosti încet fără să se întoarcă către ea.
- E o poză foarte frumoasă, John. Sunt foarte frumoşi amândoi. Ce s-a întâmplat?

Bătrânul continuă să privească tabloul, nemişcat ca o statuie a deznădejdii şi îi povesti cu o voce învinsă:
- Fusese o zi foarte caldă. Era seară, aproape de apus dar era încă lumină. Am trimis-o pe Lily să se joace cu Otto în faţa casei. Mă certam cu mama ei, strigam unul la altul şi spărgeam lucruri. Când ne-am oprit, s-a făcut linişte. Prea linişte. Am ieşit în faţa casei, i-am strigat pe amândoi, i-am căutat disperaţi. În noaptea aceea o furtună a măturat regiunea noastră şi a şters orice urme. Nu i-am găsit niciodată. De atunci o caut. Uneori Otto e cu mine şi mai povestim. Lily trebuie să fie cam de vârsta ta acum. De aia mai devreme, în parcare, am crezut... Mă rog, Otto... Oricum, nu mai contează.

Se opri cu un suspin greu şi apoi rămase tăcut. Înlătură cu grijă câteva scame inexistente de pe tablou. O nouă lacrimă îi izvorî în colţul ochiului, aşteptă câteva clipe calculând parcă traseul cel mai potrivit şi apoi se scurse rapid pe una din albiile formate din ridurile care îi brăzdau faţa. O şterse cu mâneca şi se întoarse către ea.
- Dacă nu eşti Lily a mea atunci cine eşti?
- Cine sunt eu e mai puţin important, John, zise făcând o pauză să soarbă din ceai. Mai important este de ce sunt aici. Şi cred că ştii deja răspunsul.
- Nu înţeleg. Ce făceai în pădure aproape dezbrăcată pe vremea asta?
- Pădurea este irelevantă. Este doar... decor. Întreabă-mă ce contează cu adevărat.

Bătrânul rămase pe gânduri câteva momente şi apoi se întoarse către ea şi rosti încet şi temător.
- De ce eşti aici?
- Sunt aici pentru tine, John.
- Pentru mine?
- Da, sunt aici ca să te ajut, John. Ai pierdut drumul şi te învârţi în cercuri.
- E furtuna asta care m-a obligat să ies de pe traseu.
- Locul tău nu e aici John, nu poţi să te opreşti aici.

Fata puse cana de ceai pe masă, lăsă pătura să-i cadă de pe umeri şi păşi în afara cabinei invitându-l cu un zâmbet să o însoţească.
- Hai cu mine, e mai uşor dacă îţi arăt.

Bătrânul o urmă îndeaproape în timp ce ea păşea desculţă parcă plutind înspre spatele camionului. Când ajunseră fata ridică o mână şi uşile remorcii se deschiseră larg. Bătrânul rămase uimit de ce vedea în interior. Remorca era un culoar gol luminat puternic dinspre capătul opus. Fata se urcă prima şi îi întinse mâna invitându-l.
- Hai sus, zâmbi ea cu blândeţe.

Se urcă şi apoi o urmă ţinând-o de mână în timp ce păşeau spre sursa de lumină. Pe măsură ce înaintau lumina scădea în intensitate şi începea să distingă forme şi culori la capăt dar nu era sigur ce sunt. Odată ajunşi, fata se întoarse către el şi îi apucă şi cealaltă mână.
- Priveşte John, totul este pentru tine. Trebuie doar să faci un singur pas.

După câteva clipe de confuzie ochii lui se acomodară şi putu admira în toată splendoarea lui peisajul de la capătul culoarului. Se aflau în mijlocul unui spaţiu nesfârşit care semăna cu interiorul unui planetarium. În toate direcţiile se întindeau galaxii, sisteme solare şi formaţiuni care încă nu aveau o definiţie pentru că nimeni nu le mai văzuse vreodată. Privirea lui putea călători cu uşurinţă în orice direcţie oricât de departe şi putea distinge şi înţelege imagini incredibile.
- Ăsta e doar primul pas, John. Hai cu mine şi o să îţi arăt restul.

Bătrânul se desprinse din mâinile ei, păşi spre margine şi rămase acolo privind cu un zâmbet larg. Se simţea atins de un amestec de euforie, pace şi iubire. Nu îşi amintea când mai fusese aşa de fericit. Poate niciodată. Plângea dar de data asta de fericire. Îşi şterse după o vreme lacrimile şi se întoarse către ea.
- Nu pot, nu acum.
- De ce, John?
- Trebuie să o găsesc pe Lily. Nu pot pleca fără ea.
- Fiecare are propriul drum, John. Ăsta e drumul tău.
- Trebuie să o găsesc. Ştiu că mă aşteaptă şi se întreabă de ce nu vin.
- Nu poţi să rămâi aici în locul ăsta, John. Trebuie să îţi continui drumul.
- Îmi pare rău, trebuie să mă întorc, mai zise şi se îndreptă spre capătul dinspre parcare al culoarului.

Când ajunse mai privi o dată înapoi. Ochii fetei îl urmăreau cu blândeţe şi milă. Simţea iubirea ei, înţelegea ce este dincolo dar nu se putea opri acum. Nu înainte să o găsească. Coborî, închise uşile remorcii şi se întoarse în cabină. Mai stătu câteva clipe pe gânduri apoi porni motorul, reglă volumul radioului, scoase camionul din parcare şi continuă drumul privind fix înainte. În dreapta lui, Otto era aşezat pe pătură pe scaunul de lângă şi îl privea scâncind încet.
- Da, bătrâne, tu şi cu mine. O s-o găsim. Totul o să fie bine.