Familia Spiridon

Departe, departe de luminile oraşului, pe un deal domol, în mijlocul pădurii, locuiau ei, familie de doi, doamna şi domnul Spiridon. Nu se ascundeau, în pădure trăiseră toată viaţa. De când cunoşteau ei lumea atâta ştiau, că familiile fiecăruia aveau casa în altă poieniţă a pădurii. La una dintre petrecerile câmpeneşti, unde se adunau multe familii din diverse zone ale pădurii, se întâlniseră ei, tinerii, şi chicotind la aceleaşi glume, se plăcură. Când şi-au ales viitoarea casă, poiana aceasta, cu izvor, le-a picat cu ţanc amândurora.

Ar fi fost dificil să îi găsească cineva oricum, chiar dacă cerbi, urşi şi chiar lupi vizitau uneori poiana, căci Spiridonii erau de fel foarte mici, cât un deget. Ştiau din poveştile bunicilor că există oameni mult mai mari, că giganţii respectivi locuiesc în oraşe şi sate, că Pământul este rotund şi că locuri de vizitat erau berechet, dar poveştile rămâneau poveşti de ascultat şi în realitate, deja de generaţii. nici un picior de om nu fusese zărit. Iar de călătorit, cum nu, călătoriseră, din poiană în poiană, prin zone întinse de pădure şi prin luminişuri, până când ajunseseră aici. Ca şi bunicii şi ca şi părinţii lor, Spiridonii se îndrăgostiseră de locul viitoarei case şi abandonaseră orice alte planuri de vizitat. Ajunseseră oricum mai departe decât oricine dintre cei cunoscuţi, chiar în inima pădurii.

Cu entuziasm şi-au construit căsuţa din crengi şi scoarţă de copac, cocoţată pe un vechi trunchi prăbuşit de arbore, la adăpost de viituri.
- O căsuţă mică, pentru doi, cânta domnul Spiridon, ciocănind căţărat pe acoperişul din solzi de pin.
- O căsuţă mică, pentru noi doi, ciripea doamna Spiridon, ştergând cadrul unicei ferestre.

Dimineţile miroseau a ceai de lavandă în rouă şi sclipeau a zâmbete schimbate pe deasupra cărţilor. Zilele erau ocupate cu gătitul şi spălatul şi căratul apei de la izvor. Uneori domnul Spiridon pescuia, aducând cu greu acasă târâş câte un triton, alteori vâna libelule. Cel mai des însă, se săturau dintr-un buchet de trifoi şi două alune. Seara se jucau ţintar, întinşi pe covorul de muşchi din faţa casei. Închideau uşa în urma lor, răzând împiedicaţi unul de altul şi adormeau în cântece de greieri.

Din vreme în vreme, nu prea des, un postaş epuizat ajungea târziu în noapte şi dormea sforăind câteva ore înfăşurat în frunze de ferigi în faţa casei, înainte de a le înmâna ziarul şi scrisori de la familiile lor. Veştile erau vechi, dramele erau mereu deja trecute, dar doamna şi domnul adorau momentul cititului ziarului, îşi împărţeau paginile şi se emoţionau pe rând, apoi se linişteau, văzând cum lucrurile îşi găsiseră până la urmă, rezolvarea.

Nu e nevoie să dramatizăm atât, se gândea domnul Spiridon sorbindu-şi ceaiul. Dacă ne gândim mai bine, lucrurile se întâmplă aşa cum trebuie. Nici nu avem de ce să ne plângem, aproba el privind satisfăcut în jur.

De fapt, se gândi, dacă e să fiu sincer, un lucru totuşi mă deranjează. E pasărea aceea afurisită, care ne vizitează în multe dimineţi şi ne trezeşte cu guguştiucitul ei. De fapt, nici asta nu e o problemă, cât faptul că îmi lasă repetat cadou câte un găinaţ, fix în faţa uşii.

Pasărea era albă şi mare, mai mare decât casa lor. Ce era, nu ştiau, păsări erau de tot felul prin pădure, dar fix ca aceasta nu mai văzuseră, nu aşa aproape. Nu părea să fie rea, nu se uita cu poftă la ei, cum văzuseră într-o seară ochii uriaşi ai bufniţei studiindu-i ca pe felul principal la o masă. Atunci, da, dădu domnul Spiridon din cap, a fost dramatic, am fugit amândoi şi ne-am închis în căsuţă şi am ascultat îmbrăţişaţi, tremurând ore în sir, buhuhu-ul ei supărat, înainte să zboare în sfârşit, foarte departe.

Dar pasărea aceasta ciocănea în iarbă, poate după viermi sau insecte, în orice caz nu părea să fie interesată să îi mănânce. Şi nici nu o vedeau decât dimineaţa, îi auzeau mai întâi fâlfâitul aripilor împingând aerul deasupra acoperişului, apoi îi vedeau ochiul aurit în dreptul ferestrei, căutându-i.
- Gur-gur, îi chema, gur-gur, nu se lăsa.

Domnul Spiridon se cam săturase să cureţe în fiecare zi o lopată de găinaţ, depusă cu moţ în faţa uşii şi atunci când auzea pasărea, se repezea spre uşă şi înainta huşuind-o, poate, poate, va pleca să îşi facă treburile altundeva. Se ocoleau atunci, unul pe altul, ţopăind pe muşchi, ea guruind, el agitându-şi braţele şi răcnind haaa-huş. În schimb, parcă exact în clipa în care domnul Spiridon abandona şi se întorcea în casă, ea plasa găinaţul şi fâl-fâl, zbura.

În noaptea aceea, domnul Spiridon se trezi înainte de răsăritul soarelui, dintr-un coşmar, lucru nemaiauzit în lumea lor. Pasărea aceea, bombăni căutând niste apă, i-am visat ochiul cel rotund la fereastră, parcă din ochi se auzea gur-gur şi apoi îl văzuse scremându-se, ce ciudat, un ochi care se screme, oricum se trezise strigând.
Se uită pe fereastră spre negrul verde-argintiu al ierbii, umed înaintea dimineţii. Auzea oare iarăşi gur-gur, inspectă el, încruntat. Mai departe pe trunchi, o siluetă mare se profila pe fundalul cerului înstelat. Se frecă la ochi, nu îi venea să creadă, era chiar pasărea. Ce căuta aici în miezul nopţii, nu avea şi ea un cuib?
- Gur-gur, se alinta ea.

Incredibil, mormăi el, dar oare ce mişcă acolo, lângă aripă? Îşi reţinu un suspin de surpriză. În cămaşa ei largă de noapte, spre pasăre înainta încetişor doamna Spiridon, cu pumnii plini de seminţe ridicaţi deasupra capului, ca o ofrandă.

Oare visez, se gândi domnul Spiridon şi se întoarse spre pat ca să o caute, dar uite că doar perna ei era îngrămădită sub plapumă, acolo unde se ghemuia de obicei cu fruntea lipită de spatele lui. Uimit se duse la fereastră, la timp cât să vadă cum pasărea ciocănea delicat în palmele doamnei după seminţe. Doamna le lăsă apoi pe jos şi în timp ce pasărea mânca, ea îi mângâia penele. Îi şoptea ceva, dar domnul nu auzea ce. O mângâia pe cioc, pe gâtul arcuit. Pasărea îşi întinse o aripă în evantai şi doamna Spiridon călcă penele ca pe nişte trepte şi urcă pe spatele păsării. În faţa privirii lui uimite, pasărea îşi luă zborul.

Singur în mijlocul casei, cu cana uitată în mână, domnul Spiridon nu ştia ce să facă.
Ce se întâmpla, oare era adevărat? Încercă să îşi aducă aminte de vreo discuţie cu doamna despre pasăre, dar nimic nu îi venea în minte. Nu se certaseră, bufni oarecum amuzat, niciodată. Doamna nu fusese tristă, nimic din vieţile lor nu pregătise acest moment.

Oare se va întoarce? Se uita în jur, descoperind, rând pe rând, obiectele cunoscute, fiecare la locul lor, ordonate. Fără să ştie cum, ajunse în pat şi se culcuşi pe jumătatea lui de pat, acoperit până sub bărbie. Îşi numără degetele, bătăile inimii, scândurile de pe plafon. Privi lumina împlinindu-se, raze intrând oblic pe fereastră, ascultă foşnet de vânt.

Deodată, auzi fâlfâitul majestuos deasupra casei. Apoi, uşa scârţâi, paşi uşori alunecară pe podea şi auzi respiraţia ei. Strânse ochii şi rămase întors. O simţi pe doamnă strecurându-se în pat, lipindu-şi fruntea de spatele lui şi aproape imediat, adormind liniştită. Adormi şi el, nedumerit.

Ca de obicei, dimineaţa trecu în ciocnet de tacâmuri şi aromă de ceai de lavandă. El îi citi din ziar despre o familie care plecase să facă un camping şi ajunsese până la marginea pădurii, dar cum toţi erau obosiţi, dormiseră şi se întorseseră.
Afară, fâl-fâl, pasărea ateriză.
- Iarăşi am de curăţat găinaţul tău, izbucni domnul Spiridon repezindu-se spre uşă.

O auzi însă, ca prin vis, pe doamnă, chicotind uşor în bucătărie şi se opri. Se uită la ochiul rotund ce căuta prin fereastră, ştiind acum că o caută pe ea. Şi se întoarse la masă, la ceaiul său, bombănind ştii ceva, de fapt poate dacă o las în pace...

Doamna îi puse pe masă o farfurie cu un trifoi cu patru foi şi o alună şi se aşeză în faţa lui, cerând jumătatea de ziar necitită. Era despre o cursă de arici, în urmă cu trei luni, câştigase neaşteptat chiar puiul, şi două familii îşi pierduseră casele pariind greşit.


Şi aşa trecură vieţile lor.