Câştigătorul

Îşi privi pentru o clipă reflexia în apa adunată în căuşul palmelor, închise ochii şi îşi cufundă faţa în apa rece. Încă o dată. Şi încă o dată. Îi plăcea să încheie ritualul de dimineaţă cu cele trei cufundări în apă rece. Şi îi plăcea numărul 3. N-ar fi putut explica exact de ce. Poate avea legătură cu Sfânta Treime. Poate asta e tot ce mai rămăsese din credinţa lui. Obsesia pentru numărul 3.

Se şterse cu prosopul şi rămase proptit cu mâinile de marginea chiuvetei privindu-se fix în oglindă. Uneori când se privea în oglindă parcă nici nu îşi recunoştea propriul chip. Poate de asta îi era aşa de greu să se facă remarcat. Oamenii nici nu îl luau în seama. Era invizibil, insignifiant. Mai ales pentru femei. Se simţea detaşat de străinul din oglindă care îi imita toate mişcările. Îşi atinse faţa şi simţi atingerea în vârful degetelor dar nu şi pe faţă. Ca şi cum ar fi atins o mască. Îşi roti uşor capul, mai întâi spre stânga, apoi dreapta. Parcă partea stângă arăta mai bine. Telefonul zbârnâi uşor pe marginea chiuvetei. Notificare alarmă. Era timpul să ia micul dejun.

Toate dimineţile erau organizate aproape identic şi erau împărţite pe intervale de timp demarcate prin alerte pe telefon. Micul dejun era aproape mereu format din trei felii de pâine prăjită cu unt şi dulceaţă şi o cană de cafea cu lapte. Rămase o vreme cu ultima bucată de pâine în mână pierdut în gânduri. Era singur şi anii treceau, slujba lui anostă de contabil îi permitea să plătească cheltuielile de întreţinere şi strictul necesar dar nu îi permitea să viseze la mai mult. Era o rotiţă gri într-o maşinărie uriaşă şi ar fi dorit să fie măcar o rotiţă mai mare sau poate chiar o altfel de piesă a angrenajului, o piesă de comandă de ce nu. Măcar şef de echipă de-ar fi ajuns, viaţa lui sigur s-ar fi schimbat. Aplicase şi el împreună cu ceilalţi din echipă pentru promovare dar aleseseră pe cineva din afara firmei. Juca şi la loto. Întotdeauna aceleaşi numere 3, 13, 23, 30, 33, 39 şi chiar câştigase odată un mic premiu cu 3 numere ieşite dar trecuse mult timp de când numerele lui mai apăruseră printre rezultatele tragerilor săptămânale.

Cel mai mult îl frustra singurătatea. Ocaziile de a întâlni o femeie erau tot mai puţine. Prieteni prea mulţi nu avusese niciodată. Părinţii se retrăseseră la o casă la ţară şi altă familie nu avea. Puţinii cunoscuţi se mutaseră sau erau deja căsătoriţi, cu copii. Nevestele lor îl priveau ciudat şi era invitat tot mai rar în vizită. Încercase să găsească pe cineva pe Internet dar după multe întâlniri ratate şi câteva chiar umilitoare hotărâse să ia o pauză. Nu îl ajuta nici faptul că începuse să chelească devreme şi că în general avea un aspect fizic neimpresionant. Era şi foarte nervos când trebuia să vorbească cu o femeie de care îi plăcea. Se fâstâcea, se înroşea, chelia înceapă să îi lucească de la transpiraţie şi până să-şi dea seama ajungea să turuie despre subiecte care nu îl interesau decât pe el.

Telefonul zbârnâi scurt. Se grăbi să termine ultima bucată de pâine, spălă meticulos farfuria şi tacâmurile folosite şi le puse la scurs. Îşi apucă geanta de imitaţie de piele maro, o deschise, verifică conţinutul cu degetul arătător apoi o închise şi se îndreptă spre ieşire. Îşi puse una din perechile de pantofi maro, îmbrăcă geaca bej şi se opri la oglinda din hol de lângă ieşire. Se privi fugitiv încurajându-se. Astăzi o să fie o zi mai bună. Ieşi pe casa scărilor. Stătea la etajul trei într-un bloc cu patru etaje fără lift. Închise şi încuie uşa şi când se întoarse dădu nas în nas cu vecina pensionară care se întorcea de la piaţă.
- Bună dimineaţa, Costele, îi zise ea pe un ton jovial.
- Bună dimineaţa, doamna Stanca, îi răspunse el surprins.

Nu îşi aducea aminte să îi fi vorbit vreodată aşa frumos. O fi băut ceva de dimineaţă. Coborî scările şi chiar la ieşirea din bloc se intersectă cu vecina de la etajul 2. Cea grasă cu trei copii, nu cea slabă care era ospătăriţă.
- Bună dimineaţa, domnu' Popescu. Ce zi frumoasă, nu-i aşa?
- Da, da, bună zi... dimineaţa, se fâstâci el surprins din nou.

Încă una binedispusă. Încerca să fie sarcastic dar se molipsise şi el cu voie bună. Era într-adevăr o zi însorită de primăvară şi toţi cireşii de pe strada din faţa blocului înfloriseră. Aerul proaspăt de dimineaţă îi umplea plămânii şi îi dădea energie. Păşea cu încredere de parcă cireşii înfloriseră special pentru el.

Drumul până la firma de contabilitate îl ducea prin cartierul de blocuri comuniste unde aproape toată lumea ştia pe toată lumea. Asta îl deranja poate cel mai mult, nu era un străin, pur şi simplu nu era popular. Nici când era copil nu avusese foarte mulţi prieteni. Majoritatea copiilor îl tachinau şi rareori îl includeau în jocurile lor şi atunci numai de gura părinţilor. Felul lui oarecum ciudat de a merge, uşor săltat ca o barză, vocea piţigăiată şi în general felul lui de-a fi, îi îndepărta instinctiv pe ceilalţi.

Dar nu astăzi. Astăzi era ceva în aerul de primăvară. Ceva care îl încuraja să meargă drept şi sigur pe el. Înainta cu încredere împingând cu pieptul aerul rece ca un vas spărgător de gheaţă. Când ajunse la blocul de lângă îl văzu pe nea Nae înghiţit de capota căscată a unei Dacii vechi. Iară s-a stricat ceva la maşină, vru el să întrebe în glumă dar nu îndrăzni să zică cu voce tare. Ca şi cum îl auzise, nea Nae scoase capul de sub capotă.
- Neaţa, Costele, hai să trăieşti, ce mai faci?
- Neaţa. La muncă.
- Bravo măi, Costele. Felicitări, adăugă zâmbind larg.
- Ăă, mulţumesc, zise fără să se oprească.

Încercă să-şi aducă aminte dacă îl mai văzuse vreodată zâmbind pe Nea Nae. O fi ceva în aer. Şi felicitări pentru ce? Se întâmplă ceva ciudat azi, îşi zise în timp ce continua drumul spre serviciu. Nu doar nea Nae şi vecinele îi vorbiseră neobişnuit de frumos. Parcurgea traseul normal spre servici şi chiar şi necunoscuţii cu care se întâlnea pe trotuar îl salutau zâmbind. Femeile pe lângă care trecea îl remarcau uşor surprinse, îl urmăreau cu privirea la început discret şi apoi de-a dreptul insistent. Bărbaţii îl priveau cu admiraţie şi respect. Copii care mergeau cu mamele lor de mână spre şcoală îl arătau cu degetul şi se trăgeau ca şi cum voiau să fugă spre el.
- Popescu? Costel Popescu, îl opri o tânără îmbrăcată într-o ţinută elegantă de birou.
- Da, eu sunt, se fâstâci el zâmbind încurcat.
- Bravo! Felicitări, îi ură ea şi îşi continuă drumul!
- Felicitări, întrebă el nedumerit?

Dar tânăra nu îi răspunse şi îşi văzu de drumul ei întorcându-se din când în când să îl privească.

Se opri şi îşi inspectă hainele, întoarse geanta pe ambele părţi, îşi pipăi faţa şi verifică dacă nu avea ceva asupra lui care să atragă atenţia. Aceleaşi haine ca de obicei, nimic ieşit din comun. Când îşi ridică privirea să continue drumul observă că toţi oamenii se opriseră şi îl priveau. Atât pe trotuare cât şi în trafic. Toate maşinile erau oprite, geamurile coborâte şi pasagerii îl priveau. Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui. Toată lumea se oprise şi îl privea fix, insistent, ca într-o farsă sau un coşmar. Se ciupi de mână cât putu de tare dar nu era un vis. Începu să facă slalom printre oamenii opriţi pe trotuarele aglomerate. Toţi oamenii rămâneau pe poziţiile lor dar se roteau şi îl urmăreau cu privirile în timp ce îl felicitau zgomotos şi chiar aplaudau. Vocile murmurau din toate direcţiile.
- Popescu, e chiar el. E Popescu.
- Bravo, felicitări!
- L-aţi văzut? El era.
- Da, e el, e Popescu.

Începu să grăbească pasul. Observă că oamenii pe lângă care trecea nu se mai mulţumeau să-l felicite şi aplaude ci întindeau mâinile să-l atingă. Se ferea cât putea şi avansa cu greu pe trotuarele aglomerate. Ce se întâmplă, ce e asta?
- Ce vreţi de la mine, aţi înnebunit, urlă dintr-o dată cât putu de tare.

Ca la un semn toţi oamenii se mişcară în direcţia lui. Fu repede înconjurat. Auzea acum toate vocile mult mai aproape. Repetau aceleaşi câteva fraze, în timp ce încercau să îl atingă. Îşi strânse geanta maro la piept şi vru să iasă din încercuire.
- Popescu, el e!
- Faceţi loc, vă rog. Lăsaţi-mă, ce înseamnă asta?
- Popescu, Popescu, Popescu!
- Bravo!
- Daţi-mi drumu, trebuie să ajung la servici.
- Felicitări!

Gloata îl încercuise şi tentaculele mulţimii îi atingeau tot corpul fără să se poată apăra. Respiraţiile şi mirosurile lor se amestecau aproape de el şi îl sufocau. I se făcu rău şi crezu că o să leşine şi o să fie călcat în picioare. Se lăsă moale şi era aproape să se prăbuşească când fu apucat şi ridicat deasupra mulţimii care striga victorioasă în timp ce îl purtau pe braţe spre unul din blocurile turn din apropiere.
- Popescu, Popescu, Popescu!
- Bravo!
- Felicitări!

Pe măsură ce avansau spre bloc în amestecul de vociferări entuziaste îşi făcură loc şi murmure dezaprobatoare şi câteva reproşuri frustrate. În doar câteva clipe acestea deveniră majoritare şi rumoarea deveni inchizitorie şi sfârşi în urlete acuzatoare. Nu era clar ce voiau pentru că ziceau aceleaşi lucruri dar de data asta le rosteau pe cu totul alt ton, apăsat, agresiv, vindicativ. Pe alocuri scandările se transformaseră în rânjete sarcastice, verdicte pline de venin:
- Popescu, da, el e.
- Popescu, ha, ha. Fe-li-ci-tări, silabisi o voce ironic!
- Lăsaţi-mă, trebuie să ajung la servici.
- E Popescu. Bravo!
- Popescu, Popescu, Popescu!
- Felicitări!

Ajunseră cu toţii în holul blocului şi începură să urce scările interioare cu el pe braţe. Când ajunseră la etajul 3 remarcă pereţii jupuiţi şi praful care acoperea tot palierul. Părea să fie un şantier în lucru dar asta nu îi opri pe răpitorii săi. Continuau să urce pe scările prăfuite tot mai sus. Şi pe măsură ce avansau, scările era tot mai degradate şi nu se mai vedeau intrările în apartamente. Câteva etaje mai sus pereţii nu mai aveau deloc uşi şi nici geamuri către exterior. Atât scările cât şi interiorul erau din piatră gălbuie prăfuită. Lumina venea de la torţe agăţate de margini. Pe pereţii de piatră erau desenate picturi rupestre în care se vedeau scene de vânătoare, de război sau activităţi de zi cu zi ale unei civilizaţii pe care nu o recunoştea.

Renunţase să mai vocifereze sau să opună rezistenţă. Încerca să-şi dea seama la ce etaj erau dar pierduse numărătoarea pentru că nu mai avea puncte de reper. Nu înţelegea ce se întâmplase cu blocul ăsta de arăta aşa de diferit. Ştiu totuşi când se apropiau de ultimul etaj pentru că simţea o briză de aer proaspăt şi începea să vadă lumina naturală venind de sus. Gloata îl împinse spre deschiderea puternic luminată de soare. Pe măsură ce ochii i se obişnuiau iar cu lumina, pricepu unde se afla dar nu înţelegea cum e posibil.

Era pe o platformă de câteva zeci de metri pătraţi în vârful unei uriaşe piramide aztece care ocupa perfect centrul cartierului şi era mai înaltă decât toate clădirile din jur. De îndată ce ieşi la lumină auzi un vuiet de la baza piramidei. În jurul ei se adunaseră mii de oameni care urlau frenetic foarte încântaţi de apariţia lui. Îi strigau în continuare numele.

Îl forţară să se îndrepte spre o margine a platformei unde era o masă de piatră. Lângă masă îl aştepta cineva îmbrăcat în haine largi, gri şi cu o cagulă ce îi masca faţa. Doar ochii i se vedeau sticlind ca două cioburi de sticlă şi gura îngheţată într-un rictus. La unul din capetele mesei era aşezat un singur cuţit uriaş care lucea în lumina dimineţii. Începu să vocifereze şi să se zbată.
- Staţi aşa, e o greşeală.
- Popescu, Popescu, Popescu, striga mulţimea!
- Vă rog, numai puţin, staţi să vă explic. Trebuie să fie o greşeală.
- Popescu, rânji mascatul în timp ce ceilalţi îl aşezară pe masa şi îi legară mâinile şi picioarele de nişte inele uriaşe metalice de pe marginea mesei.
- Nu! Vă rog! De ce? Vă rog, opriţi-vă, imploră el disperat.

Mascatul se apropie şi cu un gest brusc şi violent îi rupse cămaşa şi îi dezveli pieptul. Apucă apoi cuţitul, îl ridică deasupra capului arătându-l mulţimii ca pe o ofrandă şi strigă glorios:
- Popescuuuu!
- Popescu, Popescu, Popescu, răspunse mulţimea încântată.
- Vă rog, opriţi-vă! Pentru numele lui Dumnezeu, opriţi-vă!

Mascatul apucă cuţitul cu amândouă mâinile, îi propti uşor vârful în mijlocul pieptului dezvelit lăsând un punct roşu de sânge şi apoi îl ridică până sus. Rânji satisfăcut şi prelungi momentul savurând surescitarea mulţimii nerăbdătoare. Urletele lor guturale, disperate, agonizante îl implorau să ducă la sfârşit mişcarea începută.
- Popescu, Popescu, Popescu!

Cuţitul mai străluci câteva momente în aerul parfumat de dimineaţă de primăvară şi apoi se prăbuşi ca un fulger şi se împlântă direct în punctul roşu din mijlocul pieptului. O mică baltă de sânge se formă în jurul lamei. Mulţimea izbucni în urlete de bucurie sărbătorind extaziată minute în şir.

Când vuietul mulţimii de jos se stinse ceilalţi participanţi de pe platformă se apropiară în jurul mesei aplecându-se deasupra lui ca petalele unei flori carnivore. Repetau aceleaşi cuvinte dar mult mai încet ca înainte. Vocile erau tot mai calme, mai resemnate, cu un timbru vocal uşor vibrant ca o mantră.
- Popescu, Popescu, Popescu.
- E Popescu.
- Bravo.
- Felicitări.

Vocile care murmurau în apropierea mesei se auzeau tot mai încet dar alte voci se auzeau acum ca nişte ecouri care veneau de departe.
- Popescu, e Popescu.
- Cine?
- Popescu de la scara C.
- Nelu?
- Nu, ăla de la 3, Dorel... Georgel.
- Costel.
- Aşa, Costel. Contabilu.
- Popescu, el e.
- Ce s-a întâmplat?
- S-a aruncat de pe bloc.
- Păi de ce?
- Popescu, contabilu.
- Nu ştim, era un băiat cuminte. Cine ştie ce e în mintea omului.
- Popescu, ăla chel.
- Ce are acolo în buzunar, e o hârtie.
- Citiţi-l, e biletul de adio.
- Vecinu de la trei, Popescu.
- Nu e nimica scris. E doar un bilet de loto.
- Faceţi loc, faceţi loc, daţi-i un pic de spaţiu.
- Sunt de la ambulanţă faceţi loc, lăsaţi-i să treacă.
- Cunoaşteţi victima?
- Da, e Popescu.