Huru (episod din Cartea pădurii fără nume)

Ajungea odată cu apusul soarelui în poiana înclinată. Plouase mult în ultimele zile şi apa se scurgea în şiroaie răspândite printre bolovani, peste iarba culcată, purtând cu ea frunze şi crengi.

Nu mai ţin minte când am fost ultima data la babă, se miră singur Huru, cred că au trecut deja câţiva ani buni. Am oare ceva să îi las în plus, căută el prin geantă, poate ultimele trei jurnale. E greu şi accesul, mormăi, apoi îşi strânse gluga pe cap, respiră adânc, îşi adună curajul şi hop, sări pe o frunză plutitoare.
- Aaaa, strigă, ţinându-se de o margine îndoită a frunzei, alunecând cu viteză pe şuvoi, răsucit, ciocnit de alte frunze, săltând peste rădăcini de copaci, împins în dreapta şi în stânga, odată cu unduirile firului de apă prin poiană. Mă apropii, scrâşni el, şi din nou hop, se agăţă cu braţele de o creangă suspendată şi apoi gâfâind se căţără pe ea.
- Am ajuns repede, râse singur, ca să-şi calmeze bătăile inimii, încercând să nu se uite la volbura de dedesubt. Acum altă distracţie, oftă, uitându-se în sus, la trunchiul drept, înalt. Nu se gândeşte deloc la vizitatori baba asta, noroc cu scoarţa rugoasă a copacului.
Îşi scoase din rucsac ciocanul, cârligele, coarda şi ca un alpinist experimentat se căţără până la prima creangă groasă. De aici era uşor, era a treia scorbură. Îşi căută plicul şi jurnalele în geantă, nu se udaseră.

- Cine eeeeşti, îi scârţâi ascuţit în ureche vocea supărată a bătrânei. Brr, uitase senzaţia de rece pe spinare pe care o simţea auzind-o, de fiecare dată. Cocârjată, şchiopătând, dar cu o privire războinică, se apropia de el cu o mână încleştată pe cârjă.
- Sunt eu, Huru. M-ai speriat, Mamă Bătrână, nu te văzusem.
- Nu cunosc nici un Huru, îl împinse ea înapoi cu cârja.
- Sunt postaşul, m-ai uitat poate. Uite, ţi-am adus o scrisoare.
Ochii ei sclipiră şi mâna-i ca o gheară înşfăcă plicul.
- Hmm, da, da, şoptea în barbă, uitasem.
- A trecut ceva timp de când nu am mai trecut pe la tine, Mamă Bătrână. Vrei oare ultimele jurnale? Sunt de anul ăsta.
Era deja întoarsă pe jumătate cu spatele la el, dar întinse iarăşi gheara şi haţ, i le luă din mâini, apoi îşi continuă drumul.
Bun, se strâmbă el în urma ei şi în gând continuă, asta o fi tot.
- Nuu, nu e tot, replică ea cu spatele, lăsându-l încremenit. Trebuie să aştepţi răspunsul. Poţi să dormi aici până mâine, îi indică spre o scorbură şi apoi dispăru în umbră.

Huru înghiţi în sec, înspăimântat. Asta e, nu am de ales. E târziu, oricum. Uneori e greu să fii singur, se strâmbă el, mi-e frică un pic de Mama Bătrână, nu ştiu dacă îmi ghiceşte gândurile sau îmi imaginez eu. Dar, frică sau nu, trebuie să rămân, am un mesaj de luat şi de dus mai departe. Probabil îi scrie iar fiicei ei, cui altcuiva. Şi baba e o singuratică până la urmă, privi în urma ei,, o singuratică lipită de casa ei. Eu sunt liber de fapt, mâine plec unde vreau.
Printre tulpinile copacilor, în depărtare, privi cum soarele se ascundea în nori, colorându-i în roşu, în portocaliu. Culoarea iradia caldă prin poiană, încălzindu-i o clipă faţa. Repede însă, griul cuprinse cerul, tot mai închis, până la negru. Se adăposti în scorbură.

Auzi cârja bătrânei ciocănind pe trunchi. Revenea spre el cu o torţă-licurici şi cu un coş cu miez de nucă.
- Ţine, mormăi către el şi îi întinse o pernă din puf şi nişte pene. E frig noaptea aici.
- Mulţumesc, Mamă Bătrână, şopti el.
- Scrie în ziarul tău, spuse ea pe un ton batjocoritor, că este un om care trece des pe lângă marginea mea de pădure.
- Da, uite, familia asta l-a văzut în plină zi, era un băiat, spuneau ei.
- Minciună, îl întrerupse ea. Oamenii nu există, sunt o scorneală de-a localnicilor, ca să aveţi ce scrie în ziar, rânji ea. Eu nu am văzut nici unul şi, ha, am o vârstă, continuă ea, sprijinită în cârjă.
Când ai coborât ultima oară de pe creanga asta, că eu abia am urcat până aici, se gândi el.
- Eşti obraznic, băiete, izbucni ea şi postaşul îngheţă. Uitase iar, dar cum naiba îmi opresc gândurile, stop, şşş, se chinui el.
Baba rânji satisfăcută.
- Am suficiente informaţii, nu te teme. Şi ştiu, se apropie de el mult, cât să îl privească în ochi, ştiu ce spun. Ei nu sunt adevăraţi, îi şuieră drept în faţă. Cei care cred aiurelile voastre din ziar sunt nişte proşti. Şi dispăru în întuneric.
Poate nici eu nu sunt adevărat, gândi Huru, privind în noaptea densă.
- Cum? reapăru ea, iar el înlemni. Baba îl cercetă cu privirea de sus până jos şi îl împunse cu cârja de mai multe ori.
- Au, protestă el, mă doare, Mamă Bătrână.
- Mmhi-hihi, pari destul de adevărat, chicoti ea, amuzată. Şi dispăru iar.

Huru îşi mâncă îmbufnat nuca şi îşi aşternu penele moi într-un colţ de scorbură. Abia aştept să plec, se gândi. Nu e de mirare că îi scrie aşa rar fiică-sa, cine ar avea chef să corespondeze cu vrăjitoarea asta?
În plus, colţul acesta de pădure e cel mai ciudat, parcă mereu bate vântul şi e vreme rea. Nu ştiu de ce insistă ea să rămână aici, dacă tot a rămas singură de la incidentul Huhurez 1, de acum, pfuu, 10 ani deja, socoti el. Dar la cât de bizară era baba, cumva se împlinea vorba bătrânilor, fiecăruia i se potriveşte poiana lui.

Dimineaţa îl trezi cu raze blânde, înmiresmată a verde. În pragul scorburii îl aştepta plicul închis cu pecete de chihlimbar. Huru îl puse cu grijă în geantă, zâmbind amuzat. Ce secrete o fi vrând Mama Bătrână să nu aflu?

Coborî trunchiul pe sfori şi apoi, sărind din piatră în piatră, ieşi din poiană şi se afundă în pădure pe cărarea ştiută. De aici e uşor, teren drept până la margine, se gândi. Soarele usca roua şi printre tulpinile încâlcite de ierburi şi tije de margarete, se ridicau în fuioare aburi, spre coroanele copacilor aproape atingându-se în înălţime.

Ce nu ştie Mama Bătrână dar ştiu eu, cugeta el cu mândrie, este că oamenii chiar există. Dacă mi-a folosit la ceva meseria asta, e că uite, am reuşit să străbat toată pădurea, am desenată în minte harta ei, îi ştiu conturul şi fiecare poiană, fiecare izvor. Suntem doar noi, Poştaşii, cei puţini, se gândi, care nu ne-am legat vieţile de nici o poiană. Şi rămânem nelegaţi de alte persoane, adeveri cu tristeţe, jumătăţile noastre pur şi simplu nu sunt, nu le găsim niciodată. Dar aşa a fost mereu pentru Poştaşi, un adevăr de trăit şi de acceptat aşa cum alţii îşi acceptă poiana pe viaţă.
Iar baba asta blocată de zeci de ani în copacul ei, dădu din cap, habar nu are cât de aproape e marginea ei de pădure şi nu ştie că oamenii trec într-adevăr pe aici. Oricum nu m-ar crede, nu crede nici ce scrie în ziar, aş vorbi singur dacă i-aş povesti despre băiatul pe care îl văd aproape de fiecare dată când ajung în partea aceasta de pădure.
Ce nu ştie iar baba şi probabil ar fi împietrită de uimire dacă ar auzi, se amuză singur, este că şuierăturile ce se aud ziua până în poiana ei, sunt de la tren. Calea ferată trece fix pe lângă ultimii copaci. De altfel, acolo l-am văzut pe băiat de fiecare dată.

Se apropiase între timp de marginea pădurii. Vedea şinele strălucind în lumina soarelui. Se uită cu atenţie şi zâmbi, da, uite-l, e băiatul acela. Pe măsură ce se apropia îşi dădu seama că odată cu trecerea anilor, băiatul crescuse, era acum un tânăr bărbat. La fel cum îşi amintea de altă dată, omul mergea pe şină în echilibru, cu braţele întinse în lateral, un pas silenţios în faţa altuia.
E drept că e un ciudat şi omul ăsta, îşi ridică poştaşul sprâncenele, nu e nici o gară aici, e doar o curbă? unde trenul trece, încetinind, prin umbra copacilor. Huru ştia că bărbatul venea tot cu trenul, îl văzuse deja odată demult, sărind de pe ultima platformă şi aterizând rostogolindu-se în iarba moale.

În spatele omului, cu grija să nu fie auzit, Huru îşi azvârli cârligele, se agăţă peste şină şi se căţără şi el. Mergeau unul în urma celuilalt, cu braţele întinse, o umbră mare şi una minusculă. Unul dintre noi nu ştie că suntem doi, zâmbi Huru. Mare şi mic, suntem de fapt aproape la fel, călători, exploratori, căutând un echilibru de o clipă, ştiind că e temporar.
Simţi în tălpi vibraţiile şinei şi ştiu că se apropia trenul. Repede coborî şi se acroşă de trunchiul marelui tei, urcă apoi tot mai sus, până aproape de coroană. Aici era la adăpost.

Se uită spre şine şi văzu cu surpriză că bărbatul nu coborâse. Continua să meargă cu braţele întinse. Asta era neaşteptat, de obicei săreau în acelaşi timp jos şi admirau apoi trecerea trenului.
Locomotiva se vedea, tot mai mare. Trenul şuiera ca avertisment şi frânele se auziră scrâşnind, muşcând repetat din metal. Omul părea să nu audă şi vadă nimic, înainta pe şină cu braţele în lateral. Ce face, de ce nu coboară? se înfioră poştaşul.
- Nuu, se trezi el strigând, înainte de a-şi da seama ce face. Surprins, omul întoarse capul înapoi şi privi spre copac. Huru se lipi de trunchi. Ce făcuse? Oare bărbatul îl văzuse?

Din senin, o pasăre albă coborî în picaj şi îşi flutură aripile în faţa omului, lovindu-l peste faţă.
- Dă-te jos, prostule, se auzi o voce ascuţită.
Cine vorbise? se întrebă uimit Huru.

Omul se apără cu mâinile de bătăile aripilor şi coborî de pe şină cu spatele, împiedicându-se şi căzând în iarbă. Chiar la timp pentru că, scârţâind îngrozitor din frâne şi şuierând fără încetare, trenul tocmai trecea.
Pfuu, încercă Huru să se liniştească, gata, a scăpat. E nebun, ce o fi fost în mintea lui?

Apoi împietri. Bărbatul venea direct spre el. Poştaşul se ghemui sub o frunză şi îşi ţinu respiraţia. Văzu faţa omului tot mai aproape, ochii lui căutându-l, parcă. Îşi închise ochii, absolut îngrozit.
- Mulţumesc, auzi şi îi simţi suflul respiraţiei sacadate. Deschise ochii şi surprins, îi văzu foarte aproape pleoapa închisă, văzu cum o lacrimă i se desprinde din gene şi alunecă pe obraz. Mulţumesc, plângea omul, îmbrăţişând copacul.

Huru se retrase milimetru cu milimetru, coborî trunchiul tremurând, cu dinţii clănţănind şi se ascunse în tufişuri. De la adăpost, îl privi încă în şoc pe bărbat strângând copacul cu amândouă braţele, repetând mulţumesc.
-Hah, se auzi batjocoritor din văzduh. Pasărea trecu în cerc lin pe deasupra lor şi se îndepărtă cu un fâlfâit.