Antoaneta Ralian: Toată literatura lumii este una pregnant erotică

Aproape o sută de cărţi traduse. Nume mari din literatura engleză şi americană au ajuns în spaţiul românesc şi datorită Antoanetei Ralian: Iris Murdoch, Saul Bellow, D.H. Lawrence, Nathaniel Hawthorne, J.D. Salinger, Lawrence Durrell. Din 1956 şi pînă astăzi, Antoaneta Ralian traduce cel puţin două cărţi pe an. De peste douăzeci de ani este la pensie, dar ritmul traducerilor nu a scăzut. Lucrează în primul rînd pentru colecţia Biblioteca Polirom, coordonată de Denisa Comănescu. La mijlocul deceniului trecut, a acceptat o provocare din partea editorului Samuel Tastet, de la Editura Est. Antoaneta Ralian a produs un şoc cultural cînd l-a tradus prima oară în româneşte pe Henry Miller. Într-un interviu mai vechi, Antoaneta Ralian spunea despre romanele lui Henry Miller: "nu pot nici astăzi să pronunţ cuvintele pe care le-am scris".

Ovidiu Şimonca: Cum vă pregătiţi de sărbători?

Antoaneta Ralian: Mă pregătesc muncind. Pentru mine, aproape că nu există sărbători, aproape că nu există vacanţe. Cînd eram mai tînără, cînd lucram, îmi spuneam: vai, Doamne, cînd voi ieşi la pensie mă voi odihni şi am să citesc. Ei bine, nu am timp să citesc, nu am timp să mă odihnesc. Am această groază a timpului care trece şi vreau să-l ţin locului cît pot.

O.Ş.: Acum, la pensie, traduceţi mai mult decît înainte?

A.R.: Ritmul este cam acelaşi: două cărţi pe an.

O.Ş.: Care este secretul acestei vitalităţi?

A.R.: Cînd lucrez este o evadare, uit de tot. Traduc cu pasiune. Sînt unul din oamenii fericiţi la care pasiunea se confundă cu profesiunea. Eu am tradus şi în vacanţe, stăteam cu dicţionarul şi traduceam şi lumea îmi spunea că sînt nebună.

O.Ş.: De la ce loc de muncă aţi ieşit la pensie?

A.R.: Pe vremuri, am lucrat în Ministerul Învăţămîntului şi Culturii. Pe urmă, în 1958, am ajuns redactor la Editura Univers. Acolo am fost ani de zile şefa departamentului de literatură engleză şi americană. Şi am ieşit la pensie de la Editura Univers. Mi-a luat locul Denisa Comănescu. Ea a fost crescută de mine, a fost discipola mea, o spune şi ea, se laudă cu asta şi mă flatează foarte mult.

O.Ş.: Cînd aţi ieşit la pensie?

A.R.: În 1981.

O.Ş.: Prima carte pe care aţi tradus-o a fost în italiană şi a fost publicată în 1956. Apoi aţi trecut la engleză. Ştiaţi din copilărie italiana, franceza şi engleza. Cine v-a ajutat să le învăţaţi?

A.R.: Am făcut parte dintr-o familie mic-burgheză. Am avut acasă profesori, meditatori de limbi străine.

Fiică de bancher şi nepoată de industriaş

O.Ş.: Ce erau părinţii dvs.?

A.R.: Tatăl meu a fost director de bancă la Roman, iar bunicul meu avea o mică făbricuţă. În vremea comunismului, aveam un dosar îngrozitor. Tot timpul mi se spunea că sînt fiică de bancher şi nepoată de industriaş.

O.Ş.: Tata s-a ocupat de educaţia dvs.?

A.R.: În special mama, care era casnică, s-a ocupat de mine. Era o femeie cultivată şi o mare iubitoare de literatură, de muzică, de artă.

O.Ş.: Cînd aţi terminat liceul ştiaţi foarte bine engleză, franceză şi italiană?

A.R.: Le vorbeam într-un fel livresc. Eu am învăţat engleza acasă şi cînd am plecat mult mai tîrziu la Londra nu înţelegeam ce spun englezii pe stradă.

O.Ş.: Aţi venit la Universitatea Bucureşti. Cînd aţi început facultatea?

A.R.: Imediat după război. Am studiat engleza, franceza şi italiana. Inima mea mă trăgea spre engleză, dar din timiditate de debutant am început să traduc din italiană.

O.Ş.: V-aţi dorit din facultate să fiţi traducătoare?

A.R.: Visul meu era să fiu profesoară de liceu. Ca orice elevă de provincie, eram îndrăgostită de profesoara de franceză, de profesoara de filozofie. Doream să fiu ca ele. Soarta a vrut altfel.

O.Ş.: În facultate ce profesori nemaipomeniţi aţi avut?

A.R.: Dragoş Protopopescu şi Ana Cartianu, care au scos generaţii întregi de anglişti. L-am avut pe Bazil Munteanu la franceză, pe Rosa del Conte la italiană. Sînt figuri antediluviene, dar erau mari profesori, care ştiau să te atragă şi să-ţi inoculeze literatura. La seminarii se lucra pe texte, se făceau multe, multe traduceri. Cu Dragoş Protopopescu am lucrat săptămîni întregi pe Shakespeare, am muncit fiecare cuvînt.

O.Ş.: Unde aţi lucrat după facultate?

A.R.: Am intrat în Ministerul Învăţămîntului şi Culturii. Era ministru Mihai Florescu. El era din Roman, fiul unui librar, care stătea chiar lîngă casa noastră. Mihai Florescu mă cunoştea de mic copil. Şi m-a luat la minister.

O.Ş.: Ce făceaţi în minister?

A.R.: Primul meu serviciu a fost epurarea bibliotecilor. Trebuiau scoase din biblioteci toate cărţile care erau considerate nocive.

O.Ş.: V-aţi ocupat de asta?

A.R.: Da, m-am ocupat. Şi făceam crize, cred că atunci am devenit schizofrenică. Lucram dimineaţa şi veneam seara acasă şi plîngeam. Eu, care adoram literatura, eu trebuia să propun să fie scoase cărţi din biblioteci. Eram încă studentă, eram proaspăt măritată, n-aveam casă, n-aveam nimic, aveam o slujbă. Pe urmă, de la această generaţie care purifica bibliotecile am ajuns, dimpotrivă, generaţia cu tinichea de coadă. Au început să mă întrebe: cine a fost tatăl, cine a fost bunicul. Şi se făceau liste negre, se primeau plicuri prin care diverşi funcţionari erau eliminaţi dintr-o anumită funcţie.

O.Ş.: Şi v-au scos de la Minister?

A.R.: Nu m-au scos pentru că eram considerată foarte bună profesional şi nulă din punct de vedere politic. Au scăpat de mine trimiţîndu-mă la munca de jos, la Editura Univers, unde am rămas pînă la pensie.

O.Ş.: Dumneavoastră aţi crescut într-o societate francofonă. Cum s-a produs apropierea de literatura engleză?

A.R.: Mica burghezie de atunci, dintre cele două războie mondiale, era francofonă şi francofilă, vorbea bine franceza. Eu ştiam franceza, dar s-a creat o afinitate cu literatura engleză. Limba engleză mi se părea că are mai mult mister, franceza este o limbă raţională, luminoasă, carteziană, pe cînd limba engleză este cu mai multe profunzimi, cu mai multe sinuozităţi.

O.Ş.: Care a fost prima carte tradusă din engleză?

A.R.: Omul invizibil de Wells. Această carte se reeditează şi astăzi în zeci şi zeci de exemplare. A fost şi piratizată. Şi astăzi toată lumea moare după acest om invizibil şi mă mir că în epoca noastră supertehnicistă mai place acest pueril om invizibil.

O.Ş.: Care au fost reacţiile după prima traducere? Ce v-au spus părinţii dvs.?

A.R.: Părinţii mei n-au mai putut spune nimic. Imediat după război părinţii mei au murit. Mama a murit de inimă, de inimă rea, iar tatei i s-a luat absolut totul şi a venit la mine la Bucureşti. Eu locuiam cu încă două familii împreună, la comun, şi l-am mutat pe tata într-o cămăruţă de serviciu. A murit imediat, tot de inimă rea. Părinţii mei nu m-au văzut traducînd, nu mi-au văzut cărţile traduse. Au murit de inimă rea din cauza comunismului. Eu tremuram tot timpul că rămîn fără serviciu pentru originea mea mic-burgheză. Uram tot ce era dogmatic, uram tot învăţămîntul politic unde trebuia să învăţ pe de rost fraze din ideologia PCR.

O.Ş.: Nu vă bate gîndul să vă scrieţi şi să vă publicaţi memoriile?

A.R.: Au fost lucruri care, pentru mine, au contat foarte mult. Dar nu cred că poate să intereseze pe altcineva. Sînt lucruri care s-au întîmplat multora. Mii de oameni au trăit în aceleaşi condiţii, circumstanţe. Ceea ce pentru mine înseamnă enorm, pentru altul ar însemna nişte pagini oarecare. Nu cred că am avut o viaţă ieşită din comun, care să atragă. Am suferit cum au suferit mulţi din ţara aceasta. Am trecut prin tot ce a trecut acest popor. Nu cred că suferinţa mea poate fi literatură.

O.Ş.: Soţul dvs. ce a spus după prima traducere?

A.R.: Sînt căsătorită de 57 de ani. Soţul meu mi-a fost întotdeauna alături, m-a sprijinit, este consilierul meu, de cîte ori am o greutate îl întreb.

O.Ş.: Vă consultaţi şi pe traducere?

A.R.: El nu ştie engleză şi nu poate să-mi ierte că nu l-am învăţat. Dar nu poţi să fii profesoară în casă, cred că nici propriilor tăi copii nu poţi să le fii profesoară. Trebuie o distanţare între profesor şi elev.

O.Ş.: De la facultate v-a apreciat cineva?

A.R.: Doamna Ana Cartianu m-a felicitat. Am avut ecouri de la critică, de la cititori. Cele de la cititori mă încălzesc cel mai mult. Oameni necunoscuţi mă opresc pe stradă şi-mi spun: v-am citit, vă mulţumesc, citesc cu plăcere cărţile traduse de dvs.

Henry Miller nu este un pornograf

O.Ş.: Aţi fost vreodată criticată pentru traduceri?

A.R.: Nu, niciodată. Am fost criticată pentru ceva absolutamente stupid, care m-a amuzat extraordinar. Ştiţi bine că eu am tradus Henry Miller la Editura Est. După 1996, datorită unui editor francez stabilit în România, Samuel Tastet, s-au deschis barierele terminologiei erotice. Samuel Tastet mi-a încredinţat mie să-l traduc pe Henry Miller şi mi-a cerut să-l traduc pe şleau. Eu, cu educaţia mea mic-burgheză, cu tot puritanismul meu, m-am speriat. Dar mi-am dat seama că Henry Miller trebuie tradus, pentru că a făcut o revoluţie în limbajul literaturii. Cu frunze de viţă nu merge să-l traduci pe Henry Miller. Au fost patru cărţi: Tropicul Cancerului, Tropicul Capricornului, Sexus şi Plexus.

O.Ş.: L-aţi adus prima oară în româneşte pe Henry Miller. Au apărut critici?

A.R.: Eu am crezut că voi fi sfîrtecată de critică. Dimpotrivă, s-a considerat că am produs o explozie în spaţiul românesc. Cu Nicolae Manolescu în frunte, s-a spus că am dat apă la moara noului roman românesc. Într-adevăr, nu zic că eu am fost iniţiatoarea, dar s-a început şi la noi un val de erotism în literatură. Singura critică a fost în revista Cuvântul. Cineva m-a criticat că pe alocuri am întrebuinţat şi sinonime. Eram criticată că n-am numit direct, pe româneşte, toate organele sexuale şi toate actele sexuale. Eu spusesem pe româneşte, dar, din cînd în cînd, am mai dat şi cîte un sinonim.

O.Ş.: Adică, aţi mai spus şi penis.

A.R.: Am spus penis sau am spus ştromeleag. Eu m-am documentat în tot argoul erotic. În engleză există foarte multă sinonimie în limbajul erotic. Organele sexuale au patru-cinci termeni. La noi ai două: unul care sună vulgar şi bulevardier şi un altul care este prea literar, prea ştiinţific. Aceasta a fost critica din revista Cuvântul: că, pe alocuri, l-am înmuiat, l-am îndulcit, l-am edulcorat pe Henry Miller. Asta a fost singura critică pe care am primit-o în 50 de ani de traducere. M-a amuzat teribil.

O.Ş.: Nu v-a fost frică de consecinţe, după ce v-aţi apucat de Henry Miller?

A.R.: Eu cred că Henry Miller trebuie să fie în româneşte. Erotismul şi cuvintele sale sînt scăldate în artă adevărată. El nu este un pornograf, este un mare scriitor. Singurele probleme le-am avut cu mine însămi, să-mi depăşesc propriile mele inhibiţii şi tabuuri. Eu aveam o pudoare înnăscută pe care am învins-o cu Henry Miller. La un moment dat, căpătasem un fel de voluptate să traduc pe şleau. Acum cîteva zile, l-am întîlnit de domnul Ştefan Agopian, care ştiţi că are cîteva cărţi extrem de îndrăzneţe din punctul acesta de vedere, care mi-a spus: Dumneata ai fost prima care ai dat drumul la limbajul erotic. Nu ştiu dacă am fost chiar prima, nu vreau să-mi dau atîta importanţă. A fost povestea lui Creangă, a fost revista lui Geo Bogza.

O.Ş.: Cum priviţi la noul val din literatura română, care foloseşte scene apăsat erotice?

A.R.: După inhibiţiile din comunism, după tăcerea comunistă, după obrocul care s-a pus peste tot ce înseamnă erotism, acum e un fenomen firesc ca generaţia tînără de prozatori să trateze problemele erotismului. Literatura, toată literatura lumii, este una pregnant erotică. Cînd există simţire şi intuiţie literară, vulgaritatea este complet tocită, simţi o mireasmă artistică.

O.Ş.: Alte critici n-au mai fost?

A.R.: Nu. La facultate, la engleză, o profesoară, Cosana Nicolae, mi-a povestit că a dorit la seminar, împreună cu studenţii, să-mi găsească o greşeală de traducere. Au confruntat originalul, era Darul lui Humboldt. Şi n-au găsit. Asta a fost o mare bucurie pentru mine.

O.Ş.: Pe Iris Murdoch aţi considerat-o prietena dvs. De ce?

A.R.: Am purtat 25 de ani corespondenţă cu Iris Murdoch, care este probabil autoarea cea mai importantă a literaturii britanice contemporane. Am cunoscut-o la Londra, apoi ea a venit la Bucureşti, a stat mult în România împreună cu soţul ei. Cînd lucram la Univers, editurile străine ne trimiteau cărţi. Am citit-o şi mi-a plăcut enorm şi am vrut să o traduc. Pe urmă, am fost trimisă cu o bursă la Londra, de către British Council. M-au întrebat ce scriitori vreau să cunosc. Şi am spus: Iris Murdoch. Ne-am cunoscut într-un pub şi ne-am plăcut imediat.

M-a supărat un articol al domnului Mircea Mihăieş

O.Ş.: La Editura Univers veneau cărţi din străinătate?

A.R.: Da, veneau, sigur că nu în proporţia de astăzi. Astăzi, cînd mă duc la Denisa Comănescu, la biroul său de la Polirom, înnebunesc cînd văd în ce cărţi se scaldă. La Univers, pînă în 1989, era veşnica poveste, milogeala, pe care o făceam la toţi autorii, că noi sîntem o ţară care nu avem valută. Şi le ceream să accepte ca drepturile de autor să fie plătite în lei româneşti. Foarte mulţi acceptau. Iris Murdoch, cînd a venit aici, avea de încasat o sumă fabuloasă: peste un milion de lei.

O.Ş.: Cum se publicau traducerile?

A.R.: Din punct de vedere editorial, pînă în 1989, s-au tradus aproape toate operele majore din literatura clasică universală. Pe mine m-a supărat un articol al domnului Mircea Mihăieş – Matusalem votează – şi în care îi făcea harcea-parcea pe bătrîni, care erau consideraţi nişte paraziţi, o inutilitate socială, nişte oameni care n-au făcut nimic, care n-au nici un fel de merit, sînt doar paraziţi pe spinarea celor productivi. Or, din punct de vedere editorial şi cultural, noi, bătrînii de astăzi, am făcut foarte mult. S-a tradus şi multă literatură contemporană. E adevărat: cenzurată. Cu pasaje tăiate.

O.Ş.: Ce pasaje nu aveau voie să treacă?

A.R.: Nimic legat de religie. Numele lui Dumnezeu nu putea apărea. Nimic favorabil capitalismului nu era lăsat. Nici un fel de critică, oricît de mică, a socialismului, nu era permisă. S-au masacrat pasaje, dar cărţile au apărut, în economia cărţii două-trei pasaje eliminate nu afectau cartea atît de mult.

Avem reeditările de astăzi, în ediţii necenzurate. L-am regăsit şi redescoperit pe Saul Bellow, care ştiu că a fost destul de masacrat. La Darul lui Humboldt am reintrodus pasaje întregi. În Darul lui Humboldt are un eseu despre plictisul în omenire. O parte a plictisului era în socialism. Pasajul a fost eliminat, dar a apărut acum în noua reeditare de la Polirom. Mă bucur că avem mult Bellow în româneşte: Ravelstein, Herzog, Trăieşte-ţi clipa. Peste cîteva zile urmează să reapară şi Iarna decanului, tot la Polirom.

O.Ş.: L-aţi cunoscut pe Bellow?

A.R.: El a venit la Bucureşti în 1977, însoţind-o pe soţia sa, pe Alexandra Bagdasar. În Iarna decanului, o parte din acţiune se petrece la Bucureşti, alta la Chicago. Bellow pune faţă în faţă grozăviile sistemului totalitar din România cu excesele sistemului capitalist, droguri, crime. Şi tu trebuie să alegi unde e bine: şi nu e nicăieri.

La Uniunea Scriitorilor, lui Saul Bellow i s-au pus întrebări jenante

O.Ş.: E adevărat că Bellow era îngrozit, în zilele în care a fost la Bucureşti?

A.R.: Făcuse o psihoză că e urmărit. Soţia lui era transfugă, el tocmai primise Premiul Nobel şi era o mare personalitate. Şi a venit în România convins că toţi vor fi impresionaţi. Soţia lui dorea să-şi vadă mama, la spital, care era pe moarte. Soţia lui Bellow dorea să stea la căpătîiul mamei, pînă moare. Au lăsat-o să intre doar de două ori în spital. Vizitele erau supravegheate, mama sa era internată la Elias, spitalul partidului.

O.Ş.: De ce la Elias?

A.R.: Mama soţiei lui Bellow, Florica Bagdasar, fusese ministru al Învăţămîntului.

O.Ş.: A plecat fără să o vadă murind, n-au putut să o îngroape?

A.R.: Au stat pînă a murit şi au incinerat-o. Pentru Bellow, zilele sale în România erau ceva înfiorător. El venea din viaţa luxoasă de la Chicago într-un frig de crăpau pietrele. Era după cutremur şi caloriferele nu funcţionau. Apa nu curgea la toaletă, trebuia să torni cu găleata. Tremura de frig şi de frică. Avusese de-a face cu directorul spitalului Elias, un colonel de Securitate, care-l repezise. El stătea la sora doamnei Bagdasar şi credea că pînă şi portăreasa îl urmăreşte şi dă rapoarte la Securitate.

O.Ş.: Dar nu s-a gîndit nimeni să-i facă o primire oficială? Era totuşi un mare scriitor, laureat al Premiului Nobel, ajuns la Bucureşti.

A.R.: I-au făcut la Uniunea Scriitorilor o întîlnire cu scriitorii români, unde i s-au pus nişte întrebări jenante. Bineînţeles că şi scriitorii au fost aleşi pe sprînceană. Erau cei în graţia partidului.

O.Ş.: Ce întrebări jenante i s-au pus?

A.R.: A fost întrebat: de ce aşa de mulţi evrei au luat Premiul Nobel? Ce legătură este între marea finanţă evreiască şi juriul care acordă Premiul Nobel? Cred că mai tare s-a înfricoşat după ce s-a întîlnit cu scriitorii români.

O.Ş.: Cine i-a pus această întrebare?

A.R.: Romul Munteanu, care venise cam beat la întîlnire.

O.Ş.: Romul Munteanu era directorul Editurii Univers şi şeful dvs. direct.

A.R.: Da. Iar Saul Bellow era speriat de moarte. Cînd discutam cu el, trebuia să dau mai tare aparatul de radio şi să pun o pernă peste telefon, ca să nu fim înregistraţi. Iar Bellow era năucit, nu ştia ce i se întîmplă. A redat toate aceste întîmplări în Iarna decanului.

O.Ş.: Ce aţi apreciat la Bellow?

A.R.: Umorul şi erudiţia. Uneori mi s-a părut chiar o erudiţie ostentativă. Iar umorul este subtil, amar, înţepător, autosatiric.

O.Ş.: Vă deranjează dacă vă întreb ce vîrstă aveţi?

A.R.: Voi împlini 81 de ani pe 24 mai. Şi nu vreau să mă gîndesc la sfîrşit. E o spaimă, minte cine spune că îşi aşteaptă sfîrşitul cu seninătate. N-am nici o certitudine că există o Viaţă de Apoi, o Dreaptă Judecată a Domnului.

O.Ş.: Nu îndrăzneam să vă întreb de vîrstă.

A.R.: Poţi să mă întrebi. Să-ţi mai spun un secret. Cînd eram mai tînără, între 40 şi 50 de ani, eram tentată să mai fur cîte un an sau doi, să mă fac mai tînără. Acuma, dimpotrivă, eu n-am împlinit 81 de ani, dar spun la toată lumea că am 81 de ani. Şi mi se spune: vai, ce bine arăţi, ce plină de vitalitate eşti. Aproape că mă fac mai bătrînă ca să pescuiesc complimente.

Nu-mi place bătrîneţea maliţioasă

O.Ş.: V-am văzut foarte prezentă la lansări. Astă-toamnă, la lansarea lui Amos Oz, cu romanul Să cunoşti o femeie, fremătaţi de încîntare.

A.R.: Mă feresc cît pot de îmbătrînire. Îmbătrînirea înseamnă pierderea interesului pentru viaţa vie. Eu îmi păstrez acest interes foarte viu, mă interesează tot ce înseamnă viaţă culturală. Iar pe Amos Oz nu doar l-am tradus, am făcut şi un interviu cu el, am scris şi un eseu pentru Cuvântul. Amos Oz este o personalitate foarte deschisă, foarte plăcută, emană cordialitate, jovialitate, simplitate.

O.Ş.: În lumea culturală românească vă deranjează vreun fapt?

A.R.: Mă deranjează vulgaritatea, prostia, lipsa de talent. Mă deranjează toate emisiunile de divertisment de la televizor care sînt de o crasă vulgaritate. La noul dvs. Observator cultural îmi place foarte mult rubrica lui Radu Paraschivescu. Are foarte mult umor şi e bine că scrie de toate prostiile de la televizor.

O.Ş.: Despre cearta intelectualilor ce spuneţi?

A.R.: De cînd e lumea şi pămîntul, a existat o ceartă între generaţii, o ceartă între intelectuali, care s-au mîncat între ei. E o chestie inerentă talentului. Talentul este o anomalie. Scriitorul nu este un om normal, plat. Talentul este ceva în plus care creează efervescenţă, care se traduce uneori prin nevoia de conflict. Pe mine nu mă deranjează, dimpotrivă, mă interesează acest duel al părerilor. Cînd a fost acel conflict teribil Marino versus Pleşu, eu le-am dat dreptate şi unora, şi altora.

O.Ş.: Din atîtea cărţi traduse, vă urmăreşte vreun fragment, vreo imagine?

A.R.: Mă urmăresc din Ravelstein discuţiile lui Chick cu Ravelstein, doi bătrîni care stăteau pe marginea patului şi puneau lumea la cale. Bîrfeau pe toată lumea. Imaginea aceasta, de bătrîneţe maliţioasă şi bîrfitoare, mă urmăreşte. Nu îmi place, mă feresc să nu cad în ea. Dar mă urmăresc acele discuţii din Ravelstein. Mă mai urmăresc imaginile din cărţile lui Iris Murdoch, acolo unde apare sentimentul de transcendenţă.

O.Ş.: Care este condiţia principală pentru un traducător?

A.R.: Să aibă har, să aibă talent. Dacă nu are dragoste de literatură şi dacă nu simte textul şi subtextul, nu are ce să caute în traduceri. Traducerea este o muncă de creaţie.

O.Ş.: Cum este cînd vedeţi încă o carte tipărită şi tradusă de dvs.?

A.R.: Este plăcerea de moment şi apoi ajung la o totală detaşare. Trec la altă carte, la alt autor. Pun cartea în bibliotecă, în biblioteca de unde majoritatea cărţilor mi s-au furat. Eu am în bibliotecă 30 sau 40 la sută din cărţile pe care le-am tradus. A venit lumea, mi-a cerut o carte şi nu mi-a mai adus-o înapoi. La unele volume, nu mai am nici măcar un exemplar. Dar furtul de carte este un furt cultural şi nu mă supăr. Nu găsesc o carte pe care am tradus-o la Univers, Deriva continentelor de Russell Banks, poate citeşte cineva acest interviu şi mi-o aduce.

O.Ş.: Daţi-mi un exemplu de mică plăcere, dincolo de traducere.

A.R.: Acum trei ani, bărbatul meu s-a dus la piaţă şi mi-a venit cu un băţ. I-a spus cineva că este un liliac. L-am pus în pămînt. Trei ani de zile băţul a rămas băţ. Anul trecut, a făcut ceva frunzuliţe. Anul ăsta liliacul meu a înflorit, este plin de flori, o prietenă l-a văzut din stradă şi mi-a dat un telefon, întrebîndu-mă: ce e cu liliacul ăla la tine în balcon? E un liliac înflorit, o mică plăcere.

(Interviu preluat din Observator Cultural, aprilie 2005)