Rona Hartner: Aş da zile de la mine

La Paris, cîştig 70.000 de dolari pentru o lună de filmare.
La Bucureşti, nu mai exist ca actriţă, după ce am fost acuzată că sînt amanta preşedintelui - i-a spus Rona Hartner lui Doru Iftime.


Din lunea în care am cunoscut-o pe Rona Hartner, am devenit superstiţios. Pînă atunci, nu prea le aveam eu cu chestiile astea cu pisici negre, cifra 13 şi avioane care cad, fiindcă se lovesc de nivelul nostru de trai. Ce vreau să zic, e că ziua aceea a avut ceva ciudat încă de dimineaţă. Însă, eu am început să recunosc primele semne abia spre seară, cînd mă dusesem să o iau pe Rona de acasă. Se întunecase şi mi-era teamă că nu voi găsi adresa. În cele din urmă, am nimerit - o străduţă îngustă şi prost luminată, undeva prin Colentina. Vizavi de blocul Ronei e o cîrciumă - sau un magazin alimentar? -, în pragul căreia stăteau trei cumetre planturoase. Trei faraoance, le-ar fi zis Rona. Sau aşa a rezonat, în mintea mea, cuvîntul ăsta, cînd Rona îmi povestea cum îşi înfrumuseţează ţiganii locuinţele:
Îşi pictează pe perete o faraoancă, ceva...

Dă palma, să-ţi ghicesc, boierule! - îmi spusese una dintre faraoance, după ce parcasem maşina. Lumina îi cădea din spate şi nu îi vedeam faţa. Îi auzeam doar vocea.

În Gadjo Dilo - filmul care i-a adus Ronei Hartner, în 1997, premiul pentru cea mai bună actriţă, la Festivalul de la Locarno -, vocea este singurul indiciu pe care îl are un tînăr parizian, pentru a o găsi pe femeia care i-a adus tatălui său alinare, în ultimele clipe.

Voiam să joc o ţigancă, de cînd eram mică. Să văd şi eu cum e. Şi filmul ăsta mi-a schimbat viaţa. - îmi spune Rona, cînd o întreb ce a atras-o la proiectul regizorului Tony Gatlif. Ţiganii trăiesc într-o lume foarte reală. Au nişte valori foarte clare, nu e nimic abstract. Pentru mine, sînt un model de civilizaţie, într-o lume care e interesată doar de plăcerile personale, nu de valorile reale. Cum ar fi familia.

Rona provine dintr-o familie cu origini germane şi greco-armeneşti. Mai are un frate, Reo, şi o soră, Rinda. Părinţii sînt divorţaţi.
Cînd aveam 14 ani, le-am citit în palmă şi am ştiut că vor divorţa. Sînt doi oameni complet diferiţi, era clar că sînt incompatibili din start. - îmi explică actriţa.
Ştiind că-i admiră pe ţigani, mi se pare normal să o pasioneze chiromanţia.
Chiromanţia e ceva foarte interesant, dar, în fiecare zi, mîinile ţi se schimbă şi nu poţi fi sigur. Eu le văd pe ale mele. În fiecare secundă, în funcţie de starea psihică. Azi ai mîinile umede, fiindcă ai emoţii, mîine le ai uscate şi îţi dispar nişte linii. Pînă la urmă, nici nu ştii cum arăţi...

Îmi ascunsesem mîinile sub masă. Eram cu Rona, Reon, fratele ei, şi soţia acestuia pe terasa resaturantului La Premiera. Îmi ascunsesem mîinile sub masă, fiindcă n-aveam chef să-i vină Ronei vreo idee, să-mi citească în palmă. Că, dacă ar fi vrut s-o facă, nu puteam s-o refuz. Nu era bine.
Aduce ghinion să refuzi un ghicitor. - îmi spusese faraonaca de la blocul Ronei. Îi dădusem 5000 de lei, dar n-o lăsasem să-mi citească în palmă.
Ce ghinion? Nu sînt superstiţios. - îi răspunsesem.
Asta-i marketing, domnule, mi-am zis. Ghicitul e o afacere, iar chestiile astea, cu refuzul, sînt politică de marketing. Ia mai lăsaţi-mă!

Aşa le spusesem, în dimineaţa accea, unor pui de ţigani care voiau să-mi spele parbrizul.
- Ia mai lăsaţi-mă! Nu vedeţi că e curat? Şi nici n-am bani mărunţi.
- Nu-i nimic, patroane. Ne dai cînd te întorci!
Şi s-au apucat de treabă cîntînd, în timp ce eu rămăsesem fără replică. Ce vă spuneam? Marketing. Mar-ke-ting. Au ţiganii un marketing, de l-ar face invidios şi pe Jim Dornan.

- Şi eu am spălat parbrizele cîntînd. - îmi spune Rona.
Făcusem ochii mari şi ciulisem urechile.
- Unde?
- În Piaţa Romană. - zice.
- În faţă la Hotel Dorobanţi. - precizează Reon. Şi a sărit unul cu o sabie la Rona, iar Rona a ieşit cu un cataroi.
- N-am ieşit cu nici un cataroi, Reon, îţi spun eu cum a fost... - îl întrerupe, autoritar, Rona. Sora mea, Rinda, a fost agresată de un tip şi eu m-am repezit la el, cu capul înainte, şi am început să-i dau pumni în burtă. - continuă ea, întorcîndu-se spre mine. Şi tipul avea o sabie, şi a început să dea cu sabia în mine, nevenindu-i să creadă că eu îl atac, deşi el are sabie.
Staţi puţin, să chem un taxi, că pe mine m-aţi pierdut pe drum.
- Cînd s-a întîmplat asta? - reuşesc să întreb, după ce mă adun.
- În 1993, dragă, dar n-are importanţă. E un fapt, o poantă. Cred ca a fost o poantă. Şi eu ştiu să spăl parbrize, eu, de la 14 la 18 ani, am foat coafeza Liceului German. Am cîştigat bani. Cîştigam din pariuri, că ştiam să fac şpagatul şi puteam să beau o bere pe nerăsuflate. Eu chiar am trăit ca ţiganii, într-un fel. Copiii de ţigani strîng bani pentru mama, pentru tata... Ştiu să-şi păstreze o familie.

Deja am obosit. Am senzaţia că gîndurile mele aleargă după vorbele Ronei şi nu reuşesc să le ajungă. Vă daţi seama? Fata asta vorbeşte mai repede decît gîndesc eu. Nu e un compliment pentru mine, ştiu, dar nu despre asta e vorba. De vreo două ori încercasem să o întrerup, să întreb şi eu ceva, dar un torent de cuvinte înecase embrionii întrebărilor, dînd naştere altora, înecaţi la rîndul lor de o altă vîltoare verbală. Paiul, de care reuşesc să mă agăţ, e cuvîntul familie.

- Eu, de la 18 ani, îmi doresc să am familia mea. Voiam să mă căsătoresc fată mare. Dar lumea are o idee preconcepută despre actriţe. Ca actriţă, trebuie să dai mai multe dovezi de iubire decît ca machioză, coafeză sau femeie de serviciu. Pe femeia de serviciu o crezi, nu te îndoieşti niciodată de sentimentele ei. Ca actriţă, e foarte frustant. În viaţa particulară, eu nu ştiu să joc teatru, eu ştiu să joc numai pe scenă. Alte femei ştiu să joace în viaţă. Eu nu cred că o să învăţ vreodată să joc teatrul care trebuie, ca să mă pot mărita.
- De ce să nu poţi învăţa? Ce-ţi lipseşte?
- Îmi lipseşte tactul. Sînt genul care dă totul ori nimic. Nu există cale de mijloc. Sînt utopică şi asta îi sperie pe bărbaţi. Să zicem că am avut o mare iubire... Am avut de altfel o mare iubire, care a fost primul om al vieţii mele. Am trăit cu el 7 ani. Şi el, deşi ştia că visul meu este să mă căsătoresc cu el, după 7 ani m-a părăsit. Şi s-a căsătorit cu una pe care, probabil, nici n-o cunoaşte suficient. A luat-o, poate, pentru că nu era actriţă. Simplul fapt că o actriţă trebuie să plece undeva, trei luni, să facă un film, îi sperie pe bărbaţi în ultimul hal. Şi atunci, mai bine iau o coafeză.

Pare că Rona are boală pe machioze şi pe coafeze. La şedinţa foto, n-a vrut să fie coafată , nici machiată. Şi nici n-a vrut să se îmbrace cu ce îi propuneau colegele mele.
- Nu mă îmbrac cu astea. Nu mă reprezintă. - spunea Rona, aruncînd cît colo rochiile Doinei Levintza. Aşa fac şi la buna mea prietenă, Lolita Lempicka, ori la show-room-ul Thierry Mugler, cînd îmi aleg rochia în care urc treptele la Cannes. - ne liniştise ea, cînd ne văzuse feţele înmărmurite. Încă nu devenisem superstiţios, dar parcă întrezăream primele semne ale ghinionului.

- O să joc într-un film de Lucian Pintilie şi în film sînt naturală, fără machiaj, cu părul despletit.
Îşi pusese o ie şi o fustă de tafta şi începuse să danseze şi să cînte: Aş da zile de la mine...

Rona a făcut 17 filme şi acum lucrează la la 18-lea. Cel mai important rămîne Gadjo Dilo, pentru că Rona a fost nominalizată la César. Filmul a primit peste 20 de premii, inclusiv César-ul pentru muzică, semnată de Rona Hartner şi regizorul Tony Gatlif. Practic, Rona a inventat un nou stil muzical - gypsy rap jazz.

Muzica din film este conceptul meu. - declară ea într-un interviu. Este un stil pe care eu l-am inventat, numit gypsy rap.

Rona a realizat şi un CD cu acest gen muzical. La una dintre melodii, cîntă la chitară regizorul David Lynch (Twin Peaks).
- L-am întîlnit pe David Lynch la Festivalul Filmului de la Berlin. La petrecerea de după decernarea premiilor, am cîntat o melodie şi David a fost complet năucit. M-a întrebat de ce nu fac un disc.
- Pentru că n-am studio, i-am zis.
- Am eu studio.
Şi peste două săptămîni eram la el, la Holywood, şi am făcut melodia. Era cu două zile înainte de Crăciun, David ar fi trebuit să fie acasă, cu familia, dar a stat cu mine, să facem muzică. A fost o întîlnire într-adevăr fantastică, unică.

O altă întîlnire aparte a fost cea cu cîntăreţul Eagle-eye Cherry: Rona apare în videoclip-ul melodiei acestuia, Falling In Love Again, difuzat pe MTV şi VH1.

Rona Hartner este, în străinătate, probabil cea mai cunoscută actriţă din România. În ţară, celebritatea ei este asociată, în continuare, cu scandalul amanta preşedintelui.
- Din cauza asta, eu nu mai exist ca actriţă, în România. Nu am ce să fac, nu-mi pot reface imaginea... Dacă dau un interviu, în ziar apare altceva. Şi n-are sens să fac procese, să trăiesc din scandaluri cu ziariştii. Eu ştiu foarte bine care mi-e nivelul şi, din fericire, nu depind de ce scrie presa despre mine. Însă mă deranjează, cînd îmi este afectată familia.

În vară, familia Ronei a fost implicată într-un scandal cu regizoarea Tamara Pitei, o bună prietenă a actriţei. Acuzată că îi mănîncă Ronei banii şi că o îndepărtează de familie, Tamara a încasat o bătaie zdravănă de la părinţii acesteia, pe terasa de la Casa Studenţilor.
- A fost o confuzie acolo... Sau poate o repetiţie. O repetiţie pentru un film. - îmi spune Rona, cînd o întreb de ce au păruit-o ai ei pe Tamara.
Numele Tamarei a fost intens vehiculat în perioada Sexgate-lui românesc, fiind bănuită că ea ar fi fost autoarea jurnalului care a declanşat scandalul. Din cauza relaţiilor foarte apropiate dintre Rona şi Tamara, presa a speculat că cele două ar fi lesbiene. Rona nu e deloc surprinsă, cînd o întreb despre asta:
- Da, am auzit... Dar, spune-mi, dacă pe mine mă acuză cineva de aşa ceva, cum pot eu demonstra că nu e aşa? Să vin cu analize, să umblu cu o cameră video după mine, 24 de ore din 24, şi pe urmă să dau caseta pe Internet, să vadă lumea ce fac de dimineaţă pînă seara?

Trecuse binişor de miezul nopţii. Ronei începuse să i se facă somn. Ca să închei, o întreb ce ţară îi plăcuse cel mai mult, dintre cele pe care le văzuse.
- Dacă tu crezi că mie îmi pasă de vreo ţară, te înşeli. Lumea trebuie văzută şi lăsată în pace. Francezii îmi zic: Vai, Rona, totuşi, eşti la Paris... Şi ce, sînt căsătorită cu Turnul Eiffel? Arcul de Triumf e al lu' mama? Toate or să se dărîme într-o zi. Singurul lucru, care rămîne, e dragostea. Oriunde e bine, dacă ai lîngă tine un bărbat şi copii. Asta îmi lipseşte mie, utopia mea... Romantismul, povestea de dragoste, aceea cu calul alb...

(Articol preluat din Elle)