Mihai Şora: Ce vrem să fie ţara asta, peste 30 de ani?

La începutul acestei săptămîni, l-am scos pe filozoful Mihai Şora din marginalitatea autoimpusă, discutînd cu el despre prezentul acestei ţări, despre cum putem să evităm ratările prea obişnuite din spaţiul românesc. Ştiam că Mihai Şora analizase, febril şi îngrijorat, viitorul României într-o carte de convorbiri, alcătuită cu Sorin Antohi: Mai avem viitor? România la început de mileniu (Editura Polirom, 2001). Problemele din carte rămîn şi astăzi nevralgice pentru România. Ştiam că, şi în ultimii doi-trei ani, ori de cîte ori a fost provocat, Mihai Şora s-a arătat contrariat de absenţa unui proiect de lungă durată pentru România. În opinia sa, tot ce au făcut guvernanţii pînă acum au fost mici ajustări lipsite de viziune. Şi ultimele interviuri publicate în Locuri comune (Editura Universalia, 2004) îl arată pe Mihai Şora extrem de nemulţumit de viitorul (sumbru) al ţării. Interviul, pe care îl acordă revistei Observator cultural, aduce în discuţie calea pe care ar trebui să o urmăm pentru a ne putea redresa.


Ovidiu Şimonca: Aţi mai trăit o schimbare de putere, în 1996. Acum, PSD părăseşte scena politică şi lasă loc Alianţei D.A. Traian Băsescu l-a înlocuit pe Iliescu. Avem mai multe şanse şi mai multe speranţe decît în 1996?

Mihai Şora: Sper ca această înlocuire să fie benefică. În orice caz, e binevenită. Cei din PSD nu se aşteptau să piardă Puterea.

O.Ş.: De ce?

M.Ş.: Au fost absolut nepregătiţi. Nici nu luaseră în calcul posibilitatea de a o pierde.

O.Ş.: Unde credeţi că a greşit PSD?

M.Ş.: Analiza va trebui să privească toţi cei 14-15 ani care ne stau în spate. Aş spune că, niciodată, n-a fost măcar întrezărit, necum văzut, interesul de durată lungă. Interesul de durată scurtă, al fiecăruia pentru sine, aici şi acum, a predominat. Interesul de durată lungă înseamnă să pui, de la bun început, bazele bunăstării urmaşilor. Interesul general a lipsit total din perspectiva celor care erau la Putere, puşi numai pe căpătuială. A fost o împărţeală generală a tot ce se acumulase la vîrf, sub comunism. Pe urmă, am avut şi nenorocirea unei vederi înguste, fără perspectivă istorică, a celui care a fost Ion Iliescu. El, nici pînă astăzi, nu înţelege sensul proprietăţii private. În intimitate, el spune: Ce-i aia, proprietate privată? E un moft. Aşa răspunde Ion Iliescu. În România, s-a făcut o proastă reformă agrară în 1990, cînd au fost reîmproprietăriţi foştii deţinători cu mici porţiuni de pămînt. Mulţi dintre cei care au beneficiat atunci de aceste mici porţiuni de teren nu mai erau locuitori ai satelor, emigraseră la oraş. Ce să facă un citadin cu un pogon în satul de baştină? Îl lasă de izbelişte, de vreme ce nu-i de nici un ajutor la întreţinerea proprie.


Toţi cei care au votat cu Iliescu au o mentalitate de asistat

O.Ş.: În 1990, cum trebuia să se facă reforma agrară?

M.Ş.: Trebuia să ai, din capul locului, dreptul de a vinde aceste terenuri. S-ar fi găsit cumpărători interesaţi să constituie mari suprafeţe, s-ar fi investit în ele bani, ar fi început să fie exploatate. Dacă erau exploatate, aveam ochii aţintiţi spre export. Aşa, cu această reformă agrară ratată, avem o biată agricultură de subzistenţă, în locul uneia angrenate în circuitul mondial.

O.Ş.: Aşa-zisă reformă agrară a fost făcută de Ion Iliescu. Prost, cum spuneţi. Iliescu nu s-a schimbat, totuşi, la ultimul mandat?

M.Ş.: El doar pare că s-a schimbat. Dar, cînd îi scapă din gură micile lui perle, îţi dai seama că e acelaşi Iliescu. În limbajul controlat, el pare schimbat, dar în convingerile intime este acelaşi Iliescu: un om perfect pentru momentul 1970. Ăla era momentul cînd trebuia să vină el la putere. N-am mai fi avut tirania ceauşistă. Ar fi existat o libertate în care s-ar fi putut forma elitele tuturor profesiunilor.

O.Ş.: După alegerile din 1996, aţi vorbit în unele articole despre lipsa de coerenţă şi absenţa proiectelor la vechea opoziţie, la CDR. Acum credeţi că există un proiect?

M.Ş.: Nu ştiu dacă există un proiect. Pe patru ani nu se poate face un proiect care să-şi merite numele. Atît durează ciclul electoral. Pentru ansamblul clasei politice a unei ţări, trebuie să existe, dacă este conştientă, un macroproiect de perspectivă, iar microproiectele sînt nuanţări de un tip sau altul, mai la dreapta sau mai la stînga. Corecturi. Partidele de dreapta permit acumularea, iar partidele de stînga redistribuie.

O.Ş.: Am avut asemenea lucruri în România, acumulare şi redistribuire?

M.Ş.: N-am avut.

O.Ş.: De ce?

M.Ş.: Pentru că n-a existat un proiect general, de bază. N-a existat o orientare generală, acceptată de toţi guvernanţii potenţiali. Nici orientările partidelor n-au fost coerente doctrinar. Au fost partide care au făcut o politică de azi pe mîine. N-am avut nici guvernări omogene, ci guverne de alianţă, care nu au avut eficacitate. Nu ştiu din vina cui. E şi rezultatul mentalităţii infantile a marii majorităţi a electoratului român.

O.Ş.: Ce înseamnă mentalitate infantilă?

M.Ş.: Mentalitatea infantilă este mentalitatea de asistat, cea a omului care nu are iniţiativă şi aşteaptă să i se dea, crede că are dreptul să primească. N-are nimeni dreptul să primească nimic, de nicăieri.

O.Ş.: Sînt mulţi, sînt puţini cei care au o mentalitate de asistat?

M.Ş.: Toţi cei care au votat orbeşte cu Iliescu au o mentalitate de asistat.

O.Ş.: Cine sînt cei asistaţi?

M.Ş.: Actualii şomeri şi unii dintre pensionari. Eu nu vreau să-mi înjur propria mea categorie de vîrstă, aşa cum a făcut Mircea Mihăieş, dar în fond sînt de acord cu el în această privinţă.

O.Ş.: De ce a fost atît de răspîndită mentalitatea de asistat?

M.Ş.: A fost o greşeală capitală în 1990. Ne-ar fi trebuit un alt tip de conducător decît Iliescu. Clasa politică, în frunte cu Ion Iliescu, a monopolizat puterea. O conştiinţă politică pierdută (aşa cum a pierdut-o ansamblul populaţiei din România) nu se poate reface la nivel statal – mai ales într-un stat centralizat la extrem, cu întreaga putere acumulată la vîrful unei piramide în interiorul căreia canalele de informaţie sînt blocate. Se poate reface însă foarte bine la nivel local, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea şi matrapazlîcurile nu pot fi camuflate. Iată de ce trebuia lansat un proiect real de descentralizare, care să înceapă cu descentralizarea financiară. Pe măsura colectării taxelor, o parte ar fi trebuit să rămînă în administrarea localităţilor. Partea rămasă la nivel local le revenea oamenilor care se cunosc personal. Între oameni cunoscuţi hoţii sînt imediat daţi în vileag. Şi ajungeam să avem o clasă administrativă corectă la nivel local, din care puteau să se formeze mai departe oameni cu viziune, care să pună bazele unei clase politice. Dar, la vîrf, în 1990, nimeni n-a dorit o reală descentralizare. PSD şi Ion Iliescu tocmai asta au dorit: acumularea, în continuare, a tuturor resurselor la vîrf şi redistribuirea lor clientelară.


Vrem în Uniunea Europeană ca să ne rezolve alţii problemele

O.Ş.: Cum ar trebui să arate proiectul de lungă durată, de care aţi amintit?

M.Ş.: După părerea mea, proiectul de lungă durată ar trebui să plece de la cîteva întrebări simple. Cum vrei să fie populaţia României peste douăzeci de ani? Sănătoasă sau bolnavă? Cultivată sau tîmpită? Aptă să facă faţă procesului nou de modernizare sau inaptă? Ce voi face eu ca strănepotul meu să trăiască bine? Acestea sînt întrebările-cheie. Dacă se răspunde corect la aceste întrebări, avem criteriile unui proiect de lungă durată. Nu contează ce fac astăzi, mîine sau poimîine, cu cît mai indexez salariile şi pensiile.

O.Ş.: E aşa de simplu?

M.Ş.: Da, e simplu, important este să vrei să răspunzi cinstit la aceste întrebări. Dacă eşti om politic, îţi pui întrebarea: ce vrem să fie ţara asta peste 30 de ani? Dacă nu-ţi pui această întrebare nu eşti om politic. Acum există un răspuns. Vrem să fim în Uniunea Europeană. Este un răspuns imediat şi camuflează altceva: faptul că vreau să-mi rezolve alţii problemele. Să vină Uniunea Europeană să mă conducă, să mă ţină de mînă. Iar eu să rămîn în mentalitatea lui "merge şi aşa".

O.Ş.: Şi, cînd vom fi în Uniunea Europeană, va mai funcţiona principiul "merge şi aşa"?

M.Ş.: Da, o vreme va funcţiona. Trebuie să fie datul peste labe foarte puternic, de fiecare dată, ca să nu ne putem eschiva. Din acest motiv avem nevoie de un proiect de lungă durată. Dar unde este proiectul propriu care să te facă să asuzi? Ce ar trebui să facă omul politic? Să spună: vreau ca populaţia să fie cultivată, vreau să intre investiţii în învăţămînt, în sănătate. În învăţămînt, din punctul de vedere al infrastructurii, sîntem la pămînt. Cine nu şi-ar dori şcoli mai bine dotate? Dar nu sînt bani. Nu-i nimic, rămîn cu obiectivul (chiar dacă sînt obligat să-i amîn puţin realizarea) şi încerc, pînă una alta, să-mi fac o politică de adunare a banilor. Pînă acum n-a existat nici un fel de politică în acest sens. Nimeni nu a spus ce se va întîmpla cu banii acumulaţi. S-au acoperit doar găurile negre din economie. Toate reformele din învăţămînt sînt de tip curicular şi nu pleacă de la bază. Avem nevoie de dotări. Şi mai trebuie un alt tip de salarizare. Se fac salarizări în scala Ceauşescu. Cei cu munca manuală sînt sus, intelectualii sînt jos. Trebuie răsturnată scala. După ce ai rezolvat problema salariilor, le spui profesorilor: hai să vedem ce ştii? Nu toţi profesorii sînt omogeni din punctul de vedere al pregătirii. Trebuie triaţi, trebuie făcută o selecţie între cine corespunde şi cine nu corespunde. Selecţia în învăţămînt şi stimularea oamenilor foarte buni trebuie să fie o ţintă care să facă cu ochiul absolvenţilor de vîrf.


Trei săptămîni de cursuri intensive

O.Ş.: Întrebările dvs., neliniştile dvs. au declanşat o dezbatere publică?

M.Ş.: Nimeni nu m-a întrebat nimic. Şi mai este o problemă pentru care nu trebuie bani. Avem tineri care s-au format în străinătate. Nu putem să le cerem să se stabilească în România, să se întoarcă. Ei cîştigă în Occident mult mai mulţi bani decît ar primi acasă. Pe urmă, nu sînt dotări, s-ar descalifica în sistemul nostru de învăţămînt. Dar se poate face altceva. Este perfect posibil să organizezi o pendulare. Toţi au rădăcini aici, familii, prieteni, toţi vin cîteva săptămîni. Cred că ar fi foarte fericiţi ca, în acele două-trei săptămîni cît stau acasă, să ţină cîteva cursuri intensive la facultăţi. Ai învăţat fizică, vino la facultatea de fizică şi fă ce ştii, un curs de noutăţi. Eu am scris de trei ori pe tema asta. Ca să provoc, am scris în termeni din ce în ce mai violenţi. Niciodată nici un răspuns, nici o reacţie.

O.Ş.: De ce?

M.Ş.: Multe locuri sînt ocupate de mediocrităţi. Dacă vîrfurile vin în facultăţi, apare un termen de comparaţie în faţa studenţilor. Pentru a nu mai fi primejduite, mediocrităţile se opun unor comparaţii atît de provocatoare. Iată de ce ar trebui organizată, pe linie de stat, această venire temporară a vîrfurilor. Venirea lor acasă nu este exploatată în nici un fel, în România.

O.Ş.: Dar, cei care sînt buni în România, de ce nu se văd mai mult?

M.Ş.: Tot din vina mediocrităţilor. Eu cred că sînt mulţi oameni capabili în România care se retrag în cochilia lor.

O.Ş.: Chiar şi în vremea asta, după schimbarea de putere?

M.Ş.: Da, chiar şi în vremea asta. Ei au un punct de vedere. Dacă li se oferă ocazia, îl exprimă. Dacă nu sînt provocaţi şi încurajaţi, ei nu au suficientă energie ca să iasă în public.

O.Ş.: Nu sîntem într-un impas? Patru ani, intelectualul a luptat împotriva PSD, a sancţionat abuzurile guvernării Năstase. Nu a rămas fără obiectul muncii?

M.Ş.: Cred că intelectualii trebuie să observe în continuare noua putere, nu trebuie lăsată să facă paşi greşiţi. Să-i taxeze mereu.

O.Ş.: Chiar dacă sînt în structurile de putere?

M.Ş.: Mai ales atunci trebuie să reacţioneze critic, pentru că au pîrghiile necesare.

O.Ş.: Cum priviţi angajarea instituţională a unor intelectuali care au fost în opoziţie faţă de PSD? Mă gîndesc la Andrei Pleşu, la Horia-Roman Patapievici, la Mircea Mihăieş.

M.Ş.: Eu cred că e un fapt pozitiv. Intelectualul nu poate rămîne în afara preocupării politice. Deocamdată, nu pot să le evaluez activitatea. Un consilier, cum e Andrei Pleşu, nu-l vezi mişcîndu-se, iar cei care sînt în funcţiile publice la vedere, sînt de prea puţină vreme ca să-mi dau seama cum se mişcă.

O.Ş.: Proiectul de lungă durată, de care aţi vorbit, ar trebuie să fie de dreapta, de stînga?

M.Ş.: Alternanţa dintre liberalism şi social-democraţie este indispensabilă. Peste tot, unde există în modernitate regimuri politice alternante, lucrurile merg bine. Cînd alternanţa se face prea tîrziu, cum a fost în Anglia, în timpul lui Margaret Thatcher, s-au creat probleme. Dar o alternanţă la patru sau la opt ani e binevenită. E nevoie de acumulare, dar nu în disperare, şi e nevoie de redistribuire, dar nu pînă cînd se anulează orice capacitate de a produce. Nu poţi să faci redistribuire şi să sufoci producătorii.


Banii să meargă la biblioteci, nu în subvenţionarea titlurilor de carte

O.Ş.: Aţi construit marea colecţie Biblioteca pentru toţi, aţi fost cel care a iniţiat acel proiect. Existau 52 de apariţii pe an, în fiecare sîmbătă putea fi cumpărat următorul volum, foarte ieftin. Cum facem acum să edităm şi să difuzăm volume necesare cultivării noastre?

M.Ş.: Volumele trebuie să ajungă în biblioteci. Aici trebuie statul să se implice. Reţeaua de biblioteci trebuie să fie marele cumpărător al producţiei de carte din România. Dacă rezolvi şi problema salarizării corpului didactic, atunci vei avea şi cumpărători privaţi interesaţi. La biblioteci, achiziţionarea de cărţi nu trebuie să se facă printr-o listă trimisă de sus. Bibliotecile însele trebuie să-şi facă listele de volume. Bibliotecarii sînt oameni calificaţi, ştiu ce să comande, îşi cunosc publicul cititor şi cartea s-ar vinde în mod real. Reţeaua de biblioteci trebuie să înflorească în România. La noi, nimănui nu-i pasă de biblioteci. Fostul ministru Răzvan Theodorescu spunea că, în cultură, trăim în sistem capitalist, fiecare să se descurce singur. În acelaşi timp, Răzvan Theodorescu a favorizat sistemul acesta, al subvenţiilor de carte, care te aruncă în zona arbritrariului. În felul acesta, anumiţi oameni, care sînt mai zurbagii, ar putea să nu beneficieze niciodată de subvenţii, să aibă şanse scăzute de publicare. Această subvenţionare a titlurilor ducea la o modificare artificială a preţurilor de vînzare, făcea decalaje între cartea subvenţionată, dintr-o dată mult mai ieftină, şi cărţi echivalente, care trăiau din propria lor energie.

O.Ş.: Ar trebui să se renunţe la subvenţionarea de titluri?

M.Ş.: Da. Nu trebuiau să fie subvenţionate titlurile. Singurele lucrări subvenţionate pot fi: marile instrumente de lucru, lucrările colective de sinteză, dicţionarele şi enciclopediile. În rest, toţi banii să meargă la biblioteci. Acum, bibliotecile sînt în paragină. Ele au rămas în paragină de pe vremea lui Dumitru Popescu-Dumnezeu care a desfiinţat, în anii '80, posturile de bibliotecar de la licee şi şcoli generale. Ideea lui Dumitru Popescu-Dumnezeu era că bibliotecile pot funcţiona prin generozitatea tinerilor profesori, cărora li s-a tăiat suplimentul de salariu pe care îl primeau ca bibliotecari. În doi-trei ani, acele biblioteci s-au tranformat în mormane de cărţi, s-au pierdut şi s-au deteriorat volume. Această mentalitate, a lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, funcţionează pînă astăzi – nimeni nu are interesul resuscitării bibliotecilor şcolare – peste zece mii în toată ţara.


Noica evita să discute despre simpatiile sale legionare

O.Ş.: Aveţi 89 de ani. Aţi cunoscut foarte multe personalităţi despre care noi citim numai în cărţi. Putem vorbi despre cîţiva dintre ei, în cîteva caracterizări fulgurante. Eugen Ionescu cum era?

M.Ş.: Era extraordinar. Un om de o sinceritate totală. Ştiai pe cine ai în faţa ta şi te puteai baza pe el fără nici un fel de rezervă.

O.Ş.: Emil Cioran?

M.Ş.: Şi el era la fel. Nici Cioran, nici Ionescu nu aveau duplicitate. Emil Cioran a fost impresionat de o vizită la Berlin, în Germania hitleristă, şi a scris, fără nici un fel de măsură, chestii enorme despre care i-a fost ruşine ulterior. N-a fost făţarnic. Ce a scris în Schimbarea la faţă a României sînt prăpăstii. Ulterior, a regretat profund şi sincer acele rînduri. Emil Cioran era de o bunătate extraordinară, de o solicitudine cum rar se poate întîlni, care mergea pînă într-acolo, încît să se intereseze la telefon dacă, cineva care l-a vizitat, a ajuns bine acasă, dacă nu i s-a întîmplat nimic pe drum. Era săritor. Eu am o experinţă relevantă. În 1970, am avut o bursă la Paris (eram funcţionar la Ministerul Învăţămîntului), acordată de Gabriel Marcel. Primise un premiu belgian şi a făcut din el zece burse.

O.Ş.: Gabriel Marcel era obligat să împartă bursa sau a fost o generozitate?

M.Ş.: Putea să-şi păstreze premiul, dar a dorit să susţină zece burse. Ministrul Învăţămîntului de atunci, Mircea Maliţa, a fost un înger. Ştia de bursă şi, pentru a-mi uşura plecarea, mi-a dat un fel de misiune, să inspectez lectoratele româneşti din Franţa.

O.Ş.: Şi, acolo, v-aţi întîlnit din nou cu Emil Cioran?

M.Ş.: Îl frecventam destul de mult. Şi i-am spus odată, în treacăt, că m-a invitat la masă Gabriel Marcel. Şi, în ziua cînd trebuia să merg la masă, Cioran mi-a dat un telefon şi mi-a spus: "Vezi că eşti invitat la masă, la Gabriel Marcel, să nu uiţi. Şi să fii exact la ora fixată, te rog eu.", mi-a spus Cioran. Eu nu văd un român – cînd un prieten de-al lui are o întîlnire importantă – să facă din asta propria lui grijă. Cioran a făcut-o.

O.Ş.: Vă mai dau un nume: Mircea Eliade.

M.Ş.: Eram foarte bun prieten cu el. Ca om, era minunat, generos, un tip trepidant, plin de temperament. Cînd eram student, am comparat elocinţa lui Eliade cu cea a lui Nae Ionescu. Eliade era ca un şuvoi debordant, nu stătea să-şi aleagă foarte atent cuvîntul cu care să tragă la ţintă. Spre deosebire de Eliade, Nae Ionescu vorbea liniştit, rar, fără ridicarea vocii şi – în momentele culminante ale expunerii, cînd era extrem de important – făcea o pauză infinitezimală şi stăteai cu sufletul la gură să vezi ce va spune. Şi spunea exact cuvîntul care te interesa. Nae Ionescu nu gesticula, stătea aşezat la catedră.

O.Ş.: Şi de ce Nae Ionescu a fost un model?

M.Ş.: Pentru că răspundea unor întrebări pe care le aveai. Venea în întîmpinarea unor aşteptări.

O.Ş.: Eliade prin ce cucerea?

M.Ş.: Vorbea despre India, hinduism, lucruri pe care tu nu le ştiai.

O.Ş.: Şi cum s-a făcut trecerea la simpatia lui pentru legionarism?

M.Ş.: Nu ştiu. În România era un moment de politicianism, erau acte de corupţie scoase la iveală, afacerea Skoda, de exemplu. Mişcarea legionară nu părea să urmărească acapararea puterii, ci un tip de dăruire, de sacrificiu în beneficiul colectivităţii. Eliade credea probabil că asta era un fel de regenerare spirituală a neamului. N-a fost membru al mişcării legionare şi a renunţat, s-a delimitat de ea după ce Iorga a fost asasinat. El a fost simpatizant legionar în faza Codreanu. Mult mai greu de înţeles este ce s-a întîmplat cu Noica.

O.Ş.: Ce s-a întîmplat cu Noica?

M.Ş.: Noica a scris, în favoarea legionarilor, pînă în faza Sima. A fost un militant, a scris foarte fierbinte în favoarea legionarilor.

O.Ş.: Cum a fost Noica mai departe?

M.Ş.: Ulterior, Noica a fost un tip pocăit. Regreta. Dar eu am o explicaţie pentru aceste întorsături ale personalităţii: el nu-şi putea stăpîni întregul, mereu oscila între întelect şi "sufleţel". El mereu a optat pentru ceva, cînd pentru suflet, cînd pentru spirit. A început în stratosferă, senin, pe urmă a căzut în legionarism, după aceea s-a căit, a avut alte preocupări.

O.Ş.: Cînd îl vizitaţi la Păltiniş, în anii '80, aţi vorbit vreodată cu Noica de simpatiile sale legionare?

M.Ş.: N-am vorbit. Tema era foarte delicată. Noica o evita.

O.Ş.: Cum era Mircea Vulcănescu? Şi pe el l-aţi cunoscut.

M.Ş.: Mircea Vulcănescu era un vîrf de potenţial. El îşi dădea în vileag acest vîrf de potenţial numai la cerere. Era tobă de carte, se dezvăluia însă numai cînd simţea că cineva avea nevoie de ea. Cînd cineva îl solicita, descoperea la Mircea Vulcănescu arhitecturi de gînd absolut extraordinare. Multe din ele expuse oral, dar ca o catedrală: vibrante. Cred că Vulcănescu era vîrful acestei generaţii.

O.Ş.: Vă e dor de aceşti oameni, de Noica, de Eliade, de Cioran, de Eugen Ionescu?

M.Ş.: Erau oameni minunaţi. Toţi.

O.Ş.: Iertaţi-mă, aveţi 89 de ani, cum vă priviţi sfîrşitul?

M.Ş.: M-am gîndit la sfîrşit, dar nu e obsesie. Sînt încă în foarte bună condiţie fizică. Umblu cu nemiluita, pot umbla şi zece ore pe zi. Îl am în minte pe bunicul meu patern. Era ţăran din Apuseni. Se născuse în 1840 şi a murit în 1939. Avea 99 de ani cînd a murit. Era cam pe la sfîrşitul lui august. A reparat la car, a lucrat toată ziua, a dat din bardă. Şi seara a spus: "Tare mă dor şalele". S-a dus să se odihnească şi a murit.

O.Ş.: Între 1938 şi 1948 aţi avut o bursă la Paris. V-aţi întors la Bucureşti în 1948, să vă vedeţi părinţii, şi n-aţi mai putut reveni în Franţa. Comuniştii v-au blocat plecarea. Regretaţi că n-aţi revenit în Franţa, că nu v-aţi împlinit ca intelectual francez de origine română?

M.Ş.: Nu regret nimic. Ţin foarte mult la ţara asta. În Franţa, făceam parte din Partidul Comunist. Venind în România m-am trezit din utopie.

O.Ş.: Cum aţi trecut prin comunism?

M.Ş.: Am avut limpede în minte o idee. M-am întrebat ce nu pot face. Singurul lucru pe care hotărîsem că nu-l puteam face era să scriu, adică să-mi aştern gîndul pe hîrtie. Dacă m-aş fi lăsat o singură dată ademenit, ca să scriu gîndul meu, ulterior ar fi trebuit să scriu gîndul celuilalt, să fac elogiul cine ştie cui, apoi să-mi pun semnătura pe cine ştie ce prăpăstii.

O.Ş.: Şi aşa aţi scăpat de ruşinea scrisului la comandă?

M.Ş.: Da, am rămas un intelectual care vorbeşte cînd e nevoie, dar care, în general, tace.

O.Ş.: Pregătiţi o carte pentru tipar?

M.Ş.: Voi trimite la tipar Clipa şi timpul, pentru a încheia ciclul filozofic început cu Sarea pămîntului şi continuat cu A fi, a face, a avea, apoi cu Eu & tu & el & ea sau Dialogul generalizat.


(Interviu preluat din Observator Cultural, 2005)