După ce a plecat din postul de director al Comisiei Fulbright din România, în 2003, +ÎPS Chrysostomos de Etna, CA a ţinut, vreme de aproape trei ani, un dialog cu modestul său interlocutor de la Bucureşti. De atunci au trecut cincisprezece ani, iar dialogul a apărut în volumul comun Arhitectură în Biblie şi la Sfinţii Părinţi (Ed. Pro Universitaria, 2015), care a rămas, pesemne, puţin ştiut printre cei interesaţi de problemă. Structura dialogică şi substanţa densă a comentariilor părintelui merită mai multă (re)cunoaştere, totuşi. Cu îngăduinţa revistei LiterNet.ro, pomenindu-l pe +ÎPS Sa la doi ani de la trecerea la cele sfinte, voi posta câteva dintre răspunsurile şi comentariile la care l-am provocat acum cincisprezece ani.
Augustin Ioan: Înalt Prea Sfinţia Voastră, obligaţia noastră - atât a clericilor, cât şi a artiştilor sau arhitecţilor - este să păstrăm şi să "înălţăm" sensul simbolic, precum şi să căutăm cele mai bune soluţii pentru problemele puse de noile provocări dinaintea arhitecturii religioase creştine.
Mi-aduc aminte în discuţia noastră de întrebarea lui Radu Drăgan, dacă nu cumva hologramele nu ar fi nişte icoane mai valoroase decât picturile, mozaicurile, frescele sau folia de aur, în primul şi în primul rând graţie calităţii lor de a "vedea prin" natura "mercurială", ca purtători care ne transportă de la materie la Logos.
Consider că această discuţie merită să fie purtată, aşa cum aţi afirmat când el a pus întrebarea. Poate vă amintiţi argumentul meu: noi, ortodocşii, suntem "în aşteptare" şi aparţinem astfel unei religii optimiste, cu faţa spre viitor; a doua venire se poate petrece în oricare clipă. Aveţi o Mireasă (Biserica) împodobită cu o garderobă splendidă, moştenită (Tradiţia), care este totodată conştientă că trebuie să facă tot ceea ce-i stă în putere, în aşa fel încât, folosind acea comoară şi toate noutăţile care sunt la dispoziţia ei, să fie pregătită pentru sosirea Mirelui.
Iertaţi-mi analogia săracă, dar cred că ne oferă un sens corect asupra îndatoririi noastre. Trebuie să avem grijă de trecutul preţios, dar în acelaşi timp, lucru la fel de important, trebuie să fim pregătiţi pentru viitorul sfârşit teleologic (adică fericit) al celei de-a doua întoarceri, în vederea căreia totul este o "repetiţie generală".
Chrysostomos de Etna: De aceea sunt într-atât de captivat de ideea dumitale de retrofuturism. Eu sunt tradiţionalist, prin firea mea. Dar tradiţionalismul (cu excepţia chestiunilor de dogmă) nu trebuie să fie un standard fix, în expresia şi în forma sa. Este imuabil numai în calitate şi în formă.
Trebuie să căutăm, ca să exprimăm aceste elemente fixe de calitate şi de conţinut în expresie, şi simboluri care să servească mereu drept punct de plecare: o afirmaţie fecundă, care cuprinde tot ceea ce presupune tradiţia. Astfel, când tradiţia în integralitatea ei se regăseşte în ceva nou sau inovator, un adevărat tradiţionalist poate ajunge să aprecieze noutatea şi chiar inovaţia.
Aceasta, desigur, mă anatemizează în acelaşi timp din unghiul de vedere al celor mai mulţi pretinşi tradiţionalişti şi mă transformă într-un inamic al celor care, în futurismul lor, au ţeluri necinstite, cum ar fi distrugerea deliberată a unei tradiţii pe care o urăsc în taină sau un plan ascuns în spatele unui adevărat dispreţ faţă de tradiţie, numit chipurile deschidere sau presupus spirit "progresiv" - ca şi cum tradiţia, aşa cum am descris-o, nu ar fi de fapt, în chintesenţa ei, "progresivă" şi deschisă schimbării.
(va urma)