De ce TVR nu e BBC (sau despre creierul externalizat)

În presa românească – să-i spunem totuşi „presă”, aşa cum ne-am obişnuit, pur cutumiar, să spunem, în ceea ce ne priveşte, şi „politică”, sau „viaţă publică”, sau „fotbal”, sau „rock”, sau „roman” etc. etc. –, în presa, aşadar, românească nu pot fi găsite adevărate deschideri spre universal, adică spre ceilalţi (calea de universalizare) sau, mai banal spus, spre realitatea cea mare şi diversă a lumii, spre exterior. Suntem autodigestivi şi rumegători cu obstinaţie (şi asta după ce vom fi fost, decenii în şir, „vegetali”: mai întîi mîncaţi, acum, în sfîrşit, mîncători şi remîncători, dar materia, compoziţia sunt aceleaşi). Nu ne interesează ce se întîmplă aiurea, aiurea este întotdeauna mai mult sau mai puţin „aiurea”, vorbim la nesfîrşit numai despre noi şi o facem necontenit gîndind numai în termeni şi prin scheme „de la noi”.

Exact în momentul cînd un trust de presă tot mai puternic (şi mai îngîmfat) precum „Caţavencu”, de pildă, se vede, de unul singur, societate civilă şi propune, pentru Televiziunea şi Radiodifuziunea publice, o urgentă depolitizare formală spre o mai bună politizare „informală” în, eventual, propriul lor beneficiu, adică exact în momentul cînd despre radio şi televiziune se discută, îngust, doar în termeni politici, şi ei total îngustaţi, atent obstruaţi, în cotidianul Ziua, de pildă (eu acolo am văzut), apărea (vineri, 24 iunie) o ştire care, nici că se putea altfel, era astfel titrată: „BBC va aplica cenzura la secundă”. După care mai urmau vreo zece rînduri extrem de neutre, nici un comentariu, şi punctum

Pentru actualitatea „presei” româneşti, care îl ceartă pe Preşedinte pentru că, vrînd să controleze, pare-se, strict serviciile secrete, s-ar putea să sugrume şi singurele „surse” de (contra)informaţie ale unei mass-media simulat libere, independente şi puternice, de fapt leneşă, neputincioasă (prin forţe proprii) şi deschis manipulabilă, „de vînzare”, pentru mass-media românească, aşadar, tot mai autosuficient şi mai jignitor „tabloidală”, intenţia de autocenzurare, în cazuri speciale, a serviciului public de televiziune britanic reprezintă un fapt evident scandalos, de neconceput, care în veci n-ar putea face, la noi, subiect de talk-show, de dezbatere.

Dar despre ce este vorba? Pe scurt, despre un act deontologic de autoreglementare – liberal, deci, în esenţă –, de autocenzurare din respect faţă de public, pentru a evita şocarea live a acestuia în cazul unor evenimente „sensibile” aşa cum au fost atentatele de la 11 septembrie sau luarea de ostatici de la Beslan, din toamna trecută. BBC au fost criticate de către publicul plătitor pentru transmisiile live necontrolate, şi acum vor să introducă un delay, o întîrziere de cîteva secunde pentru ca, la nevoie, să poată interveni preventiv.

Cînd Realitatea TV, pretinsă televiziune de ştiri, dar de fapt un banal canal de talk-show-uri, un OTV mai spălat care a realizat cuadratura cercului în materie de TV, întreruperea neîntreruptă, adică transformarea „breaking news”-urilor în transmisie live continuă, dar din nimic, se mîndreşte afectat, într-un discurs alcătuit, de fapt, doar din poncife, prin vocea reapărutei la rampă (ca director de marketing al postului, într-o declaraţie din Cotidianul) Iolanda Stăniloiu, că „filosofia (oh!) de programe a postului este construită pe starea de live, de priză directă, de comunicare nonstop, de conectare permanentă la fluxul de informaţii naţional şi (foarte puţin; B.G.) internaţional”, şi cînd mult promisa şi de mult anunţata Antena 3 a apărut în sfîrşit pe piaţă, dar pare deja obosită, lipsită de idei, de proiect şi de viziune (dar doldora, bănuiesc, de „filosofie”), pură rutină inaugurală, cum s-ar putea gîndi cineva în România, ca reacţie a societăţii civile să zicem, să – auzi, domnule! – întîrzie realitatea, eventual cu scopul de a o cenzura. De a cenzura neantul, nimicul invadator.

Şi iată cum cele şapte sute de ani întîrziere vor mai creşte cu cîteva secunde. Exact cu cele pe care, la nevoie, BBC îşi propune să le interpună între prezentul imund al lumii şi actualitatea beneficiarilor săi, stăvilind, măcar în intenţie, gunoiul pe care noi ne mîndrim că am ajuns să-l mestecăm gumilastic-ec-static, cu mintea şi inima în (ca) televizor (unul tot mai lat, tot mai plat).

Asemeni liniilor telefonice erotice, televiziunile noastre nu-şi propun decît să ne ţină cît mai mult, cu orice, doar lungind vorba, „pe fir”, practicînd o racolare „profesionalizată” şi un striptease informaţional fără corp şi lipsit de graţie, o seducţie sumară, brută, haină peste haină, la întîmplare şi la grămadă.

La noi, audienţa şi-a uitat originile încă vii, actuale, aşa cum sînt ele practicate în Anglia de pildă. Ea înseamnă, la noi, doar cantitate, statistică, număr mare, procente, consumatorul ca masă, ca turmă. În vreme ce englezescul audience, din care acesta derivă reductiv şi bastard, ca neam prost, înseamnă, de fapt, individualizat şi chiar personalizat, calitativ şi respectuos, public, înţeles ca parte contractantă. Dar despre toate acestea, pe larg, săptămîna viitoare. Căci merită şi, mai ales, trebuie.