În 2005 se bea mai puţină vodkă în Bucureşti, dar cei 4000 de invitaţi ai RTC la 15 ani de la înfiinţare au prizat cu entuziasm concertul Smokie oferit cu această ocazie. Câteva cântece noi şi multe vechi, aşa cum îşi doreau majoritatea celor prezenţi în sală – „Living Next Door To Alice”, „Mexican Girl”, „Needles and Pins”, „Oh, Carol” – ne-au încântat timp de mai bine de o oră şi jumătate, ridicând într-un final tot publicul în picioare.
I-am văzut pe Smokie la sfârşitul anilor 90 la Cluj-Napoca. Cu un profesionalism de înaltă clasă, cu orchestraţii moderne, conform celor mai recente standarde, în 2005 Smokie sună la fel de bine ca în urmă cu 20-30 de ani şi poate chiar mai bine. Făceam la acea vreme un interviu cu basistul Terry Uttley (singurul membru al grupului care se află în componenţa formaţiei de la început), care îmi vorbea despre aparentul paradox al atracţiei tinerilor faţă de o trupă care reprezintă muzica anilor '70-'80 : „ Noi nu ne adresăm unui grup de vîrstă restrîns. Ne pot asculta şi copii şi adolescenţi şi cei care erau tineri în anii '70. Cei care vin să ne vadă şi ne cumpără discurile nu sînt doar aceia care ne aplaudau în anii '70. Am fost la multe festivaluri, concerte, la care în în primele rînduri sînt întotdeauna numai copii, adolescenţi. Toţi cîntă şi ştiu versurile pieselor noastre lansate în anii '70. Este nemaipomenit să-i vezi.”
Prezenţa lor plină de vitalitate acum la Bucureşti şi succesul în faţa a 4000 de oameni – majoritatea între 20 şi 40 de ani – demonstrează încă odată că valoarea este cea care rezistă trecerii anilor şi în muzica rock sau pop, iar o trupă ale cărei cântece sunt iubite de cel puţin trei generaţii succesive depăşeşte limitele culturii pop, intrând încet dar sigur în galeria valorilor incontestabile.
Acelaşi Terry Uttley mi-a împărtăşit în 1999 o serie de opinii ale lui care acum sunt parcă mai actuale ca niciodată : „Industria muzicală s-a schimbat foarte mult. În anii '70 oamenii aveau mai mult ocazia să se exprime, să cînte ce voiau şi cum voiau. Acum, industria muzicală seamănă mai mult cu un supermarket. Companiile înregistrează, produc o marfă şi o pun pe rafturi ca să se vîndă. Dacă nu se vinde, retrag produsul şi caută altceva. S-a pierdut ceva în aceşti ani. Noi vom face la fel şi peste 10 ani şi trebuie să mulţumim acelei perioade a anilor '70, cînd puteai să te exprimi sincer, fără limite, şi care ne-a învăţat să gîndim astfel. Acum e foarte diferit. Industria muzicală se învîrte în cerc. În anii '70, toate piesele puteau fi cîntate de oricine, singur, acasă. Acum, tehnologia a schimbat muzica. Nu mai sînt atît de importante melodia, versurile. Soundul este singurul care contează. Nu e nimic rău, dar noi credem că e timpul ca lumea să se întoarcă spre melodie. Ar fi frumos ca şi acum, cînd mergi în discotecă, să poţi cînta muzica pe care o auzi.”
Baladele trupei Smokie emoţionează bunici, mame şi fiice cu aceeaşi forţă, tocmai pentru că muzica lor îţi rămâne în memorie. Un cadou excepţional oferit de RTC angajaţilor, partenerilor, pritenilor, Smokie la Bucureşti pe 1 iulie 2005 a fost un adevărat eveniment muzical, cu o atmosferă perfectă.
P.S.
Alte „vorbe” cu Terry Uttley
— Există într-adevăr un public deosebit, diferit, în această zonă, faţă de restul Europei ?
— Nu cred. Oriunde mergem, este în primul rînd un "public Smokie". Chiar dacă sînt oameni din ţări diferite, sînt acei oameni cărora le place muzica Smokie. Oriunde ajungem, publicul ne pare asemănător. Orice limbă ar vorbi spectatorii, în seara în care sîntem noi în oraş, se vorbeşte "limba Smokie".
— Ce ne puteţi spune despre sound-ul actual Smokie.
— Sound-ul se schimbă la noi doar pentru că tehnologia studiourilor de înregistrări evoluează. Ca de altfel, totul în jurul nostru. Dacă nu luăm în seamă acest aspect, tehnologia, sound-ul Smokie este în bună măsură acelaşi. Totul ţine de faptul că acum înregistrările se fac mult mai curat în studiouri. Există tot felul de efecte pe care le poţi folosi... Dar cred că noi reuşim să păstrăm sound-ul Smokie.
— Care dintre cele două componente ale vieţii muzicale este mai importantă pentru dumneavoastră: înregistrările de studio sau turneele. Ele se amestecă, de obicei, dar aveţi preferinţe ?
— Este nevoie să le facem pe amîndouă. Trebuie să înregistrezi pentru a face turnee, altfel nu ai avea cîntece. E un cerc vicios. Dar în ceea ce mă priveşte, mie îmi plac turneele. În cele mai multe cazuri. Pentru că în studio lucrurile pot deveni mai dificile. Este nevoie de mai multă concentrare în studio. În turneu, lucrurile sînt mult mai naturale. Este nevoie de mai multă atenţie în munca de studio. Totuşi, cred că pînă la urmă îmi place să le fac pe amîndouă.
— Dacă privim înapoi, aveţi discuri preferate între cele pe care le-aţi realizat de-a lungul timpului ?
— Cred că piesa mea favorită este If You Think You Know How To Love Me, pentru că a fost prima noastră înregistrare, în 1975 şi am reluat-o pentru un alt album, într-un stil puţin diferit. A rezistat în faţa timpului. E o melodie care a plăcut multora. În plus, face parte dintre amintirile mele cele mai plăcute.
— În România, cred că melodia cea mai populară a grupului Smokie rămîne Living Next Door To Alice.
— A fost piesa cu cele mai mari vînzări pe care le-am avut vreodată, am reînregistrat-o nu demult şi s-a vîndut din nou în două milioane de exemplare.
— Care este povestea acestui hit ?
— Este povestea obişnuită a unui băiat şi a fetei care locuieşte lîngă el, îi este vecină. Nu este mare lucru. Este un fel de joc. E atît de simplă. Face parte dintre lucrurile care se întîmplă atît de des în viaţă. Vrei să te însori cu vecina ta, dar apare un altul şi ea se mărită cu acela...