Citându-l pe Tartuffe, putem spune şi noi că în materie de copii talentaţi, la noi... “concură toate”. Iar Festivalul Mamaia copiilor chiar este o sărbătoare pe care dacă am şti cum, ar merita să o facem a tuturor copiilor, indiferent de nivelul material sau intelectual al părinţilor, aşa cum era pe vremuri festivalul “Bănuţul de aur” din Italia.
Am asistat pentru prima dată în 2005 la această descătuşare de energie şi talent cu un preconceput sentiment de îngrijorare îndelung cultivat în anii “de după” de conţinutul de multe ori vulgar sau numai derizoriu al emisiunilor de la televizor dedicate copiilor. Fără a intra în amănunte, din primele momente ale fazei finale a celei de-a cincea ediţii a concursului Mamaia copiilor (şi adolescenţilor) am simţit un aer convingător de sărbătoare, semn sigur al faptului că aici lucrurile stau cu totul altfel, dimensiunea festivă a evenimentului fiind completată şi de prezenţa arsenalului tehnic al televiziunii.
Iată aşadar întrunite toate elementele: copii talentaţi, părinţi dispuşi la sacrificii (nu glumă!) pentru a înfiripa o carieră micilor artişti, compozitori, creatori de costume ocazionali sau nu, coregrafi, regizori, lumini, televiziune, concurs, juriu competent şi... vreme bună. A lipsit ceva? La prima vedere nu şi poate nici la a doua. Însă pentru cine nu era oricum topit după evoluţia îngeraşului de fiică sau nepot, anumite concluzii se desprind cu claritate. Schimbul de mîine se arată a fi dacă nu mai talentat, oricum mai dornic de afirmare. Nu putem fi însă siguri că va fi şi mai competitiv.
Organizat de aceiaşi entuziaşti Aurel Manolache (director) şi Dumitru Lupu (director artistic), Festivalul Mamaia Copiilor - 2005 a adunat pe scena Teatrului de Vară peste 40 de solişti cu vîrste cuprinse între 4 şi 17 ani, trei coruri (Bim Bam, Corul Copiilor din Aninoasa şi Corul Palatului Copiilor din Iaşi) şi două balete (de la Palatele copiilor din Bucureşti şi Cluj), rezultatul sonor şi vizual fiind copleşitor. Nu vom pomeni aici decât numele celor doi copii care au împărţit Marele Premiu – Cristian Sanda-Gorun din Craiova şi Elena Mândru din Cluj-Napoca –, cu menţiunea că vocile deosebite nu au lipsit. Totuşi, diversitatea aparentă a celor peste 40 de evoluţii de la secţiunea de interpretare – de altminteri eficient filtrate în etapele premergătoare de impurităţi stilistice şi interpretative – a stat din punctul de vedere al orchestraţiei sub semnul unei îngrijorătoare monotonii. Iar în lipsa implicării financiare a unor parteneri solizi, banii părinţilor ajung în cel mai bun caz pentru un negativ făcut “pe clapă” sau pe calculator. Iar rezultatul... se aude, multe din aranjamentele orchestrale nereuşind să convingă.
Cât despre creaţie, la acest capitol talentul micuţilor nu a primit ceea ce merita. Din aceleaşi motive financiare (dar nu numai), compozitorii majori – şi mă refer aici mai ales la noile generaţii – nu dedică genului atenţia meritată. În pofida unei selecţii competente, faza finală a dat măsura lipsei de inspiraţie, iar pe alocuri chiar a amatorismului ilar al pieselor înscrise la această ediţie a concursului. Construite în cea mai mare parte pe mereu şi mereu aceeaşi structură formală, piesele de la Mamaia copiilor din acest an au scos din nou în evidenţă indiferenţa cronică a şcolii componistice româneşti de gen.
În acest moment, Mamaia copiilor ar putea constitui premiza pentru un viitor San Remo autohton. Dar nu ştim cum. Şi este păcat, pentru că nu sunt necesare decât mici retuşuri. O bază de profesionalism în pregătirea copiilor există, iar potenţialul de marketing al festivalului este încă departe de a fi epuizat. Putem învăţa şi de la alţii... cum se face şi probabil că merită efortul, deoarece constanta de talent din gena micuţilor români este o garanţie a succesului.