Penultimul

Aici, timpul este siguranţă,
momentan nu trece peste nimeni şi nimic.
Îl diluez când scriu poeme
sau când te provoc să zâmbeşti.
După ruperea de nori, drumul
se poate prăbuşi în prăpastie,
dar până atunci conduce la castel. De acolo
se deschide panorama spre permanenţă: poiana plină cu flori,
locul de depozitare al întâmplărilor remediabile.
Caii pasc în poiană, dar şi gazdele lor mănâncă:
femeia îi oferă pe tavă câteva îmbucături bărbatului,
între timp îi dă să şi bea.
Sărut.
Desertul e îngheţată, care
aşteaptă la umbra copacului să încununeze perversiunea.
Un bărbat îndestulat astfel priveşte deja
din şaua calului adunatul firimiturilor,
iar calul îngraşă pământul.
După ce toată lumea primeşte ce i se cuvine,
duminica trece în după-amiază şi dispare buiestru.
Bătrânul ostatic al cuvântului poate să se aplece
şi să intre prin poarta secundei în spaţiul permanenţei.



Traducere din limba maghiară: Anamaria Pop