Pe un călător care poposeşte în Ierusalim pătruns de religiozitatea oraşului şi sedus de frumuseţea străzilor şi clădirilor sale nu îl aşteaptă doar întâlnirea cu cele două popoare, care îşi dispută cetatea veche şi trăiesc la vest şi la est în lumile lor distincte. Pe oriunde îl vor purta paşii, îl va întâmpina şi o armată indisciplinată de pisici, pentru care nu există alte frontiere de netrecut în afara capacelor de la pubelele luate cu asalt zi şi noapte.
Ierusalimul nu e singurul oraş în care pisicile sunt omniprezente în lumea orientală. Le-am urmărit şi le-am mângâiat în Istanbul. Acolo, pe străzi, în grădinile caselor, pe capotele maşinilor, în fiecare magazin, lângă moschei, în Bazar şi pe malul Bosforului, şi mai cu seamă în restaurante şi cafenele, ele sunt reginele grase, răsfăţate, şi ghiftuite atât de patroni cât şi de clienţi. Am observat că turcilor le place să le mângâie îndelung şi că pisicile rotofeie sunt caline şi tandre, miorlăind a plăcere sub mâna foştilor ieniceri şi spahii.
O legendă spune că profetul Mahomed era să fie muşcat de-o viperă, care se cuibărise în mâneca halatului său, şi că o pisică a alungat reptila, ferindu-l de muşcătură. De aceea, profetul le-a dăruit pisicilor cele 9 vieţi şi iubirea musulmanilor.
Nici vorbă de aşa ceva la Ierusalim.
Ca într-un desen cu asemănări şi diferenţe, aş putea spune că pisicile de pe aici sunt la fel de numeroase ca cele din Istanbul. Multe sunt uriaşe şi frumoase, altele sunt pricăjite şi costelive, numai că niciunele nu sunt defel docile ci, din contră, mai mult sălbatice şi chiar foarte agresive. Pisicile din Ierusalim nu par a fi foarte iubite, ci mai degrabă tolerate. Li se recunoaşte astfel utilitatea pentru că, pe lângă deliciile din tomberoane, mai prind şi şoareci, şopârle şi şobolani, care mişună din plin prin aceste locuri, împlinind astfel cu brio misiunea pentru care au fost aduse în Oraşul Sfânt. Unii spun că pisicile au fost aduse în Ierusalim de pe timpul otomanilor care au stăpânit cetatea, alţii afirmă că englezii sunt cei responsabili cu strămutarea lor sistematică pe aceste meleaguri, cu climă caldă şi propice înmulţirii lor, în timpul Mandatului Britanic pentru Palestina.
Se pare că astăzi sunt vreo două milioane în Ţara Sfântă şi aproape trei sute de mii de pisici în Ierusalim, vieţuind cu locuitorii şi delectându-se cu resturile lor de mâncare.
Celor slabi de inimă nu le-aş recomanda să-şi arunce sacul de gunoi la ceas de seară. Din recipientele înţesate de pungi de plastic deşirate, pisicile ţâşnesc zgomotos şi brusc afară, deranjate şi speriate, cu adrenalina mărindu-le pupilele şi aşteptând în preajmă, la pândă, să pleci de-acolo pentru a ataca deîndată noua pradă adusă.
Primăria oraşului se confruntă cu problema şi gândeşte tot felul de măsuri şi strategii, de la pubele de deşeuri subterane, asociate cu fonduri speciale, pentru hrănirea, în locuri special concepute pe străzi, a hoardelor flămânde de mâţe de către personalul însărcinat şi de către populaţie, până la campanii ample de sterilizare. Acestea nu sunt însă agreate de evreii ultraortodocşi, castrarea fiind contrară legilor religioase iudaice. În urmă cu nişte ani, un fost ministru haredim a refuzat alocarea fondurilor guvernamentale pentru sterilizarea pisicilor şi câinilor vagabonzi şi a propus expulzarea lor în alte ţări. Între timp, idei "excentrice" de acest fel, combătute vehement de cei care iubesc animalele şi de asociaţiile de profil, au mai fost vehiculate în mai multe campanii electorale de diverşi extremişti, cu deosebirea notabilă că ele nu s-au mai referit la făpturile care miaună ori latră.
În aşteptarea soluţiilor miraculoase şi fără să ştie ce le va aduce viitorul, pisicile Ierusalimului îşi văd în continuare de viaţa lor rânduită de aceleaşi reguli dure ale supravieţuirii. Cele mai multe sunt solitare, evitând oamenii, cu excepţia celor milostivi care şi-au făcut un obicei în a le hrăni şi a le umple recipientele de apă, mai cu seamă noaptea, la marginea unor garduri pe străzi lăturalnice.
Pe o astfel de alee, m-am procopsit şi eu, în urmă cu ceva vreme, cu un pisoiaş alb, cu urechi şi coadă roşietice şi cu ochi migdalaţi de chihlimbar, care a vrut să fie domesticit şi iubit, dovedind, din prima zi şi până azi, o tandreţe nemaiîntâlnită la alte surate de-ale lui de prin zonă, pe care, ca o iubitoare de pisici ce sunt, le-aş fi luat pe toate acasă, dacă s-ar fi lăsat prinse.
Se pare că şi el, acum un ditamai motanul, are străbuni tot turci, originari de prin Anatolia orientală, din jurul întinsului lac Van, de unde şi numele speciei. Pe aici, Cadâr al meu de Ierusalim nu trece drept pisic de rasă. Cipat acum şi cu vaccinurile la zi, îngrijit şi dorlotat ca un paşă, motanul meu îşi petrece puţinele sale ore de trezie privind impasibil aceeaşi stradă de unde a poposit în braţele mele.
E o stradă liniştită, ferită de forfota bulevardelor, străjuită de pini mediteraneeni şi de palmieri impunători, cu imobile mai vechi şi case etajate, intrânduri şi grădini suspendate, de unde se scutură pe trotuare flori de lămâi şi portocali.
De la balconul casei, mi-am făcut un obicei în a contempla minute în şir clădirile, copacii, plantele şi florile lor, bucurându-mă de pacea dimineţilor şi ascultându-mi gândurile. O reverie cu ochi deschişi pe care mi-o întrerupe deodată motanul meu, cu un salt acrobatic direct pe caldarâm.
Undeva, din susul străzii, se vede cum vine un domn în vârstă, cu haină lungă, neagră şi ponosită. Târşindu-şi pantofii şi bastonul, cu o plasă atârnată de umăr, merge alene pe mijlocul străzii, urmat de zeci de pisici încolonate de o parte şi de alta. Ca la un semn, de pretutindeni, din case, de la ferestre, din subsoluri, din grădini, din tomberoane, pisicile străzii apar una după alta, îl înconjoară, escortându-l disciplinate până când dispare după colţ.
Nu o să ştiu probabil niciodată de ce pe domnul cel bătrân îl însoţesc în fiecare săptămână la oră fixă, mieunând şi încurcându-i-se printre picioare, pisicile Ierusalimului.
E, cu siguranţă, încă unul dintre misterele oraşului, pe care o să-l ducă negreşit la Bucureşti, cu mine împreună, şi motanul meu cel turc. Atunci când vom părăsi Ţara Sfântă şi vom lua cu noi imaginea domnului şi a vagaboandelor din filmul dimineţilor de sâmbătă.