Trecătoare între cele două state - Cărucioare pentru păpuşi

Îmi place să merg la piaţă şi să mă plimb pe alei, strecurându-mă printre oameni şi sacoşele lor încărcate. Forfota mulţimii, tarabele încărcate de fructe şi legume, mirosurile de flori şi de ierburi, culorile vii, vocile stridente şi găleţile de apă zvârlite pe salate ca să lucească frunzele verzi în soare... toate mă atrag mai mult decât produsele în sine, pe care de cele mai multe ori le cumpăr din supermarket. În grabă, repede, totul de pe listă. Comod, practic şi monoton. La piaţă mă duc mai degrabă ca la teatru. O spectatoare cam pasivă în piesa vie şi mereu alta a unor dimineţi obişnuite.

În urmă cu câteva zile, în piaţa mare din Ramallah, un băieţel palestinian de vreo opt-nouă ani m-a oprit din preumblările mele printre tarabele încărcate de munţi de condimente şi curmale, blocându-mi drumul cu un cărucior. Ca-n Obor, vânzătorii strigau după mine, întinzându-mi marfa şi îmbiindu-mă să gust din tot ce se putea şi era etalat în faţa tejghelelor. Băiatul mă văzuse înainte să intru pe aleile din piaţă şi îi gonise pe ceilalţi copii care aveau acelaşi gând. Ca la un semn, copiii pieţei se porniseră cu cărucioarele pe roţi, furate din supermarketuri, împingându-se unul pe altul, să mă ajute să-mi pun cumpărăturile acolo şi să le împingă ei până la maşină. Pentru câţiva bănuţi. Băiatul se zburlise la cei mai mici şi se înfipsese cu căruţul în coastele mele, vociferând şi trăgându-mă de haină şi de pungă. Pentru un kilogram de portocale şi un mănunchi de coriandru pe care le cumpărasem mai mult de gura unor vânzători mai insistenţi, nu aveam cu siguranţă nevoie de ajutorul căruciorului. Dar disperarea şi determinarea din ochii mari şi sfredelitori ai băiatului cel băgăreţ şi vigilent m-au făcut să-mi pun plasa în căruţ. Erau munca lui şi banii lui amărâţi de-o pâine. A împins ţanţoş căruciorul până la maşină, drept de parcă înghiţise o mătură şi mândru de realizare, sub ochii trişti ai altor 10-15 copii care ne urmăreau, atârnaţi de cărucioarele lor goale, la marginea pieţei.

Şi dacă în Palestina sunt foarte mulţi copii care împing la cărucioare şi muncesc în magazine în loc să meargă la şcoală, în cartierele ultraortodocşilor din Ierusalim, copiii mai mari din familiile numeroase muncesc cot la cot cu părinţii lor, ducând povara fraţilor şi surorilor mai mici pe care îi primesc în dar, an după an, în loc de jucării şi gadget-uri.

Să-ţi faci cumpărăturile într-o zi de vineri, înainte de Şabat, într-un supermarket de religioşi, e o încercare. Sunt cozi imense şi cărucioare de cumpărături apocaliptice. Familiile cumpără totul en-gros. Ai zice că-i sfârşitul lumii! Tot întrebându-mă ce frigidere trebuie să aibă oamenii ăştia şi unde pun atâtea produse, m-am aşezat şi eu, săptămâna trecută, la o coadă de cel puţin jumătate de oră.

În faţa mea, o fetiţă din comunitatea haredim, tot în jur de opt ani cel mult, descărca din căruţul ei pe bandă o sumedenie de produse, lapte, suc, cartofi, morcovi, fructe, cutii peste cutii... să tot fi fost acolo peste 10 kilograme. De fusta ei, se agăţa o altă fetiţă cu suzetă în gură. Când vânzătorul a aruncat de partea cealaltă a benzii ultimele cumpărături, m-am tot uitat să văd dacă apar din spate, dintre rafturi, mama sau tatăl lor ca să plătească. Fetiţa a scos portofelul dintr-o borsetă ascunsă sub un şorţ, a numărat de două ori trei bancnote pe care le-a întins ferm vânzătorului care ciocănea nerăbdător cu pixul în sertarul metalic. După ce-a primit restul şi l-a băgat rapid în borsetă, fetiţa s-a repezit să strângă, grijulie, tot ce cumpărase în două sacoşe cât ea de mari şi să le urce într-un alt cărucior, ca de păpuşi, cu roţile strâmbe, pe care urma să-l împingă până acasă. Am dat s-o ajut să le ridice, dar copila a roşit şi nu a vrut să mă lase, cu demnitatea şi responsabilitatea ducerii la bun sfârşit a unei sarcini încredinţate. A luat-o de mână pe surioara cea mică şi a plecat, împingând căruciorul, în lumea ei cu reguli stricte, pregătită încă de pe acum pentru unicul destin hărăzit, cel de viitoare mamă a unei familii la fel de numeroase.

Copiii fără de copilărie, muncind din greu şi asumându-şi rolurile şi sarcinile unor adulţi, nu sunt cazuri izolate în această regiune şi nu sunt sancţionate, aşa cum se petrece în democraţiile autentice.

Pe un teritoriu într-atât de aprig disputat de popoarele evreu şi palestinian, condamnate să şi-l împartă, într-o convieţuire deocamdată mai mult decât problematică, nici copiii nu sunt feriţi de discriminările şi războaiele de tot felul purtate de părinţii lor, fiind primele şi cele mai nevinovate victime ale inegalităţilor sociale, ale sărăciei, ale exploatării şi ale privării de educaţia necesară.

În zona fierbinte a Orientului Mijlociu, poveştile contemporane cu copiii din Idlib, Mosul ori din Yemen, traumatizaţi, flămânzi, bolnavi, răniţi şi lipsiţi, în urma a ani de zile de războaie, de orice bucurie a copilăriei, te umplu de groază şi de furie neputincioasă. Situaţia sărăciei extreme din Fâşia Gaza, aflată în blocadă de 15 ani, nu este nici ea departe de o catastrofă iminentă pentru populaţia civilă rezidentă şi pentru copiii născuţi în aceste timpuri sumbre ale secolului al 21-lea.

O lectură a diverselor statistici publicate de media palestiniană şi israeliană, şi a rapoartelor internaţionale cu privire la drepturile copiilor din această regiune înfăţişează o realitate inacceptabilă în Europa, dar tolerată de societatea şi democraţiile mai deloc "originale" de pe aici. Sunt relatări obiective ale unor cazuri concrete, fie ele izolate dar strigătoare la cer, despre suferinţele unor copii care s-au nimerit în locuri şi momente nepotrivite, în încleştările zilnice dintre forţele militare şi populaţia civilă, soldate de multe ori cu minori mutilaţi. Se prezintă discrepanţele de educaţie şi de nivel de trai între păturile sociale şi între categoriile de cetăţeni seculari şi religioşi. Se asumă faptul că există o scindare a sistemelor educaţionale în care sunt încadraţi separat copiii evrei şi copiii arabi şi că se aplică standarde duble într-un sistem judiciar care distinge între etnii.

Aşa se face, că de la cea mai fragedă vârstă, copiii aparţinând celor două popoare, deşi trăiesc în acelaşi spaţiu geografic, nu se joacă împreună, nu vorbesc şi nu învaţă aceleaşi două limbi, altfel oficiale. Iar extremiştii, din ambele popoare, îşi învaţă copiii nu să se joace cu mingea, ci mai degrabă să arunce cu pietre, un sport regional practicat zi de zi, ca-n timpurile biblice.

Prin zonele acestea, statistic vorbind, copiii tind să fie mai numeroşi decât adulţii, majoritatea familiilor palestiniene ori israeliene având în medie între 4 şi 6 copii, iar populaţia haredim având în medie 7 copii. Ar fi de aşteptat ca societatea, în ansamblul ei, să gândească strategii pe termen lung, orientate către dezvoltarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pentru populaţia sa cea mai tânără, şi să-şi ia drept model Europa în ce priveşte drepturile copiilor. Şi chiar dacă pe aici copiii nu pot fi, de azi pe mâine, cu toţii fericiţi şi încoronaţi drept regi, ca-n ţările din Nordul bătrânului continent, măcar, cu minime eforturi în politicile sociale şi câteva corecţii în mentalitate, să li se dea în dar ceea ce le aparţine. Copilăria. Cu cărucioare pentru păpuşi.