Privind în urmă acum, reacţia unora dintre ei mi-a confirmat ceea ce aveam să cunosc la faţa locului, nu ca turist entuziast ori ca vizitator al unor iluzii şi aşteptări personale, nici ca un localnic, aflat la mii de leghe distanţă de aceştia, ci, mai degrabă, ca un observator european sentimental, dar şi lucid, beneficiind de perspectiva adusă de trecerile frecvente dintr-o lume în alta.
Mi-aduc aminte, de exemplu, de beatitudinea înscrisă pe faţa unei doamne profesoare, care şi-a dat ochii peste cap a fericire pentru fericirea mea şi mi-a mărturisit că dacă ar fi în locul meu, zi de zi ar reface Drumul Crucii şi s-ar prosterna în faţa fiecărei pietre din Ierusalim, că nimic pe lumea asta nu se compară cu respirarea aerului sfânt şi el din Cetatea Sfântă.
Profund religioasă, doamna respectivă fusese în urmă cu câţiva ani unul dintre miile de pelerini care au vizitat Israelul şi Palestina în perioada Paştelui, în goana unor autocare şi a unor preoţi ghizi care îi poartă din Bethlehem până la Capernaum, din Ierusalim până la Ierihon şi de la Marea Galileii până la locul Botezului, pe malul râului Iordan.
Este o călătorie spirituală iniţiatică, din care participanţii se întorc răpuşi de oboseală şi de afluxul informaţiilor religioase, dar cu conştiinţa împăcată şi îmbogăţită prin experienţa personală a contactului cu locurile sfinte.
Alte persoane şi-au exprimat dubii cu privire la traiul printre israelieni, atât de diferit de al lor, expunându-mi o pleiadă de platitudini, ostilităţi, locuri comune şi bancuri cu Iţic şi Ştrul, mergând până-ntr-acolo în a-mi da de înţeles că, vezi doamne, după ce stai nişte ani printre ei... nici tu nu mai eşti ce-ai fost şi deprinzi obiceiuri şi trăsături specifice.
Cât despre palestinieni, am auzit în unele locuri tot ce-i mai rău pe lume: terorişti care dau de dimineaţă până seara cu bombe, în frunte cu ăla cu prosop pe cap, cum îl cheamă, prieten cu Ceauşescu... Arafat! Nu Raed al nostru care şi el..., ci Yasser Arafat. Islamişti, musulmani, moschei, burka, cu toţii vin peste noi în Europa şi în curând ne vor cotropi, ca pe timpurile lui Ştefan cel Mare şi Sfânt!
Şarjând un pic, cam asta e percepţia la modul general despre realităţile din regiune, interesante doar în preajma aprinderii Sfintei Lumini, care se aduce cu avionul în fiecare an de la Ierusalim.
Mai nimeni nu are cum să ştie, decât dacă trăieşte efectiv prin locurile acestea, că nimic din ce păreai că ştii ori citeai prin cărţi sau ghiduri turistice nu se adevereşte. Cum ai putea să ştii dinainte multitudinea de contradicţii din toate sferele şi inadvertenţele între ritmurile de viaţă, calendarele fiecărui popor, duplicitatea termenilor folosiţi şi faptul, deloc neînsemnat, că ce este pentru unii alb, poate fi negru pentru ceilalţi şi viceversa?!
Primul mare şoc pe care îl resimţi din plin, ca european creştin, este nebunia orarelor de la sfârşitul săptămânilor. La israelieni, de vineri de la ora unu şi până sâmbăta seara, ţara intră în Şabat. Religioşi şi nereligioşi se supun marilor reguli generale, aprobate prin lege. Nu se mai lucrează, nu mai circulă nici un mijloc de transport public, nu mai poţi bea nici măcar o cafea în puţinele localuri deschise, pentru că nu e voie să se apese pe nici un buton care angrenează electricitate, lifturile circulă singure, oprindu-se la fiecare etaj, etc. etc.
La arabi, vinerea e ziua de rugăciune, astfel că nu se lucrează în nici o instituţie publică iar magazinele sunt toate închise.
Sâmbetele sunt pentru repaos şi mari aglomeraţii şi distracţii, care răsună din Ierusalimul de Est şi din toate teritoriile palestiniene. Duminica, când tot europeanul se odihneşte, prin locurile acestea picamerele duduie frenetic, motoarele sunt pornite şi turate la maximum, cu mentalitatea zilei de luni. Ca să treci cu bine de joi până luni, trebuie să gândeşti strategii pe ore şi trasee. Altfel rămâi fără pâine proaspătă în casă.
Fireşte că nici sărbătorile, de altfel foarte numeroase la ambele popoare, la care se adaugă şi cele ale creştinilor, decalate de Paşte în funcţie de diferitele culte, nu sunt aceleaşi. Şi cum am putea să ne aşteptăm în a găsi similitudini, dacă pe aceste teritorii nu există nici măcar unitate în schimbarea orei de vară şi de iarnă. Primul o schimbă Israelul joia, pentru că vinerea nu se poate, fiind Şabat. Peste drum, în Palestina, se schimbă vineri spre sâmbătă, astfel că o zi întreagă e foarte posibil ca pentru cei de la parter să fie ora 3 iar pentru cei de la etajul doi să fie ora 4. Abia duminică dimineaţa se trezesc toţi sincronizaţi cu Europa şi cu restul lumii.
Dacă în 2020, din cauza pandemiei, sărbătorile au avut din nefericire drept numitor comun pentru creştini, arabi şi evrei tristeţea şi singurătatea, cu frica şi frustrarea invitate la mesele festive pe locurile celor dragi absenţi, în 2021, din păcate, în Ierusalim, bate un vânt nebun de violenţe verbale şi stradale, care întristează Ramadanul rezidenţilor palestinieni, aflaţi deja de prea multe zile în confruntări primejdioase cu tineri extremişti evrei şi cu poliţia israeliană.
Duminica Floriilor pentru creştinii ortodocşi nu a fost prea liniştită, cu toate că procesiunile cu ramuri de palmieri din Oraşul Vechi, semn peste milenii al intrării triumfătoare în cetatea Ierusalimului, aclamată de mulţimi, a lui Isus călare pe un asin, au reuşit să aibă loc.
A fost o săptămână a patimilor din nou înverşunată, fără tihnă şi fără pace, aşa cum nu de puţine ori a mai trăit-o de-a lungul secolelor acest oraş sfâşiat de râvne şi ambiţii, cu zile în şir în care s-au strigat orori la Poarta Damascului, în care tineri palestinieni şi evrei s-au înfruntat şi s-au bătut, punând gaz pe foc unui conflict fără sfârşit şi etalând în văzul lumii frustrări vechi şi noi într-un context politic tulbure. Luminile festive ale Ramadanului au strălucit în van, lampadarele tradiţionale făcând să lucească şi mai intens o lume în vâltoare, care nu îşi poate găsi liniştea.
În absenţa cohortelor de credincioşi care veneau în masă la Ierusalim pentru a celebra Învierea, şi într-un an în care decalajul calendarului confesional e de o lună, creştinii ortodocşi sunt puţini şi răzleţi prin locurile prin care a trăit, a trecut şi a pătimit Isus.
Cu toate acestea, cu toţii, de aici, din Ierusalim, vor primi lumina de Paşte şi o vor răspândi oriunde s-ar afla, cu bucuria şi credinţa că Hristos a înviat!
