Am început cu Radu Drăgan o corespondenţă imediat după apariţia cărţii noastre numite Fiinţa şi Spaţiul (ALL, 1992). Părea un moment fast: ea a fost degrabă acceptată de o editură anglo-saxonă (Edwin Mellen Press, unde a şi apărut în 1996), noi ne aflam de o bucată bună de vreme la distanţă de patrie (Radu la Paris, eu la Oxford şi, apoi, la Cincinnati), părându-ni-se că, astfel, vom putea avea o privire mai detaşată asupra problemei arhitecturii sacre. Multe din lucrurile spuse mai jos de către mine însumi îmi par acum naivităţi, citite la aproape trei decenii de la scriere: scuza este că "am crescut" între timp. Radu impusese o altitudine a discursului pe care nu reuşeam atunci să o menţin, dar la care am dorit să ajung după aceea. (A.I.)
10-11 martie 1993
Dragă Radu,
Tu spui într-un text din Arhitext-ul tău că, în definitiv, se pot face icoane laser "pe un perete imaginar". Şi continui: "Suportul imaginii nemaifiind zidurile, ci aerul şi lumina, acele ziduri ar putea deveni orice altceva, sau aproape". Ideea însăşi pare intolerantă şi de o cumplită erezie, în raport cu ortodoxia. Să mă explic - vreau să te provoc la discuţie, nu să te judec. În primul rând, ce vrei tu să faci sunt holograme, care au, aşa virtuale cum sunt, trei dimensiuni. Or, este o ieşire din frescă aceasta nu doar pentru că suportul nu mai sunt zidurile, ci pentru că "statuile" astea ar ridica tocmai canonul pe care tu vrei să-l respecţi în spiritul, nu în epifaniile sale determinate de stilul, epoca lor; adică datate. Sfinţii ortodocşi nu sunt corpuri, statui - şi într-adevăr, cum ar putea fi, când tocmai desprinderea de timp este idealul aici? Dar poţi sugera catolicilor ideea.
Pe de altă parte, cred că, furat de isteţimea propriei tale "găselniţe", nu ai împins până la capăt sugestia ta, anume că o asemenea intruziune hi-tech ar schimba prin ea însăşi întreaga substanţă a spaţiului interior ortodox, câtă vreme zidurile nu sunt importante în sine, ci drept configuratoare ale spaţiului interior. Schimbi zidurile şi vei modifica spaţiul. Probabil că asemenea holograme - şi-mi amintesc despre îngerii spânzuraţi în eterul craterului niemegerian de la catedrala din Brasilia - ar pune în discuţie însuşi ortodoxismul, aşa precum se reflectă el în asta..., de la icoană, frescă, la biserică în sine. Ele ar schimba raportul lumină - (pen)umbră în interioare. Ar desprinde dimensiunea estetică a icoanei (depictarea sfinţilor) de suportul ei material, pe acesta transformându-l în lumină - şi alţii mai pricepuţi decât noi n-au rezolvat nici dualitatea materie / energie care făcea din lumina asta o entitate chestionabilă, sau oricum ceva pe care nu te poţi baza; dar dincolo de asta - unde e aurul - semnul spaţiului abstract ori al aureolei - care închipuie văzduhurile dimprejurul chipurilor de sfinţi? Îl prefiri prin lumină şi pe acesta?
Trecem în virtualitate dar, aşa cum face inconştient, colectiv şi cu frenezie civilizaţia occidentală? Acest soi de artificializare a imaginii sacre pe care icoana o închipuie stă împotriva oricărei transcenderi. În icoanele canonice materialul, suportul picturii este la fel de important ca şi "tema", diferenţiază stilistic şi ontologic icoanele între ele: alta e icoana tâmplei altarului, în lemn cu aur, şi alta cea pictată pe sticlă sau ferecată în argint.
Iar dacă zidurile nu mai suportă icoanele, nu mai închipuie fiecare ce are de închipuit: bolţile - bolta centrală, tâmpla - despărţirea între cele două registre cosmice în fond: lumea şi divinul etc., atunci ce vor deveni câtă vreme nu mai au nici măcar rolul autoportanţei, ca în romanic? Ajungem la Crystal Cathedral a lui Johnson: lumină pură, fără ziduri, doar cu holograme licărind prin văzduhul prea luminos spre a mai aparţine ortodoxiei?
Iar dacă zidurile nu ar dispărea, atunci la ce le-ai putea converti?
Ce vreau să spun este că în canonul ortodox nu numai formele au semnificaţie în raportarea lor platonică, supranaturală, ci şi modul în care ele se pogoară întru substanţă, ca să-l citez şi eu pe Noica; amprenta materială a formelor împlineşte sensul icoanei, al bisericii, al culturii. Biserica rupestră nu va fi vreodată o catedrală nu în ultimul rând datorită muntelui scobit. (Apropo, am văzut recent un uluitor album despre peşterile respective din Etiopia - ştiai că sunt ortodocşi?) Materialul suport este esenţial în arta sacră (gândeşte-te doar la descrierea Ierusalimului ceresc din Apocalipsă).
Ce vreau să spun cu această rafală de remarci asupra pasajului citat este că nu poţi aduce modificări de fond ale artei sacre fără să tulburi radical semnificaţiei cât şi, în ultimă instanţă, chiar religia pentru care s-a zămislit! Ştiinţei configurării sacrului poate fi şi mai mult uitată? Câtă vreme exista scuza amneziei, lucrurile aveau barem o oarecare justificare în a nu mai compune forme în concordanţă cu sensul aflat îndărătul lor; or, propunerea ta îmi aminteşte, păstrând proporţiile, de propunerea lui Joja de a face balustrade de aluminiu eloxat la blocuri pentru a "semăna" cu lemnul. Ai de ales: ori trişezi spre a pastişa, ori inovezi, asumându-ţi riscul redefinirii prin aceasta a ortodoxiei al cărei sens de a fi este în păstrarea, chiar împotriva timpului dacă trebuie, a ceva asemănător Ştiinţei aceleia pentru arhitecţi: dacă nu mai ştim de ce construim aşa, să continuăm totuşi a o face; în definitiv, ăsta e şi tratamentul cel mai bun al amneziei! Să te comporţi ca şi când ai şti de ce-o faci astfel.
Şi poate, treptat, memoria va reveni.
Augustin
*
Notă: Cu ocazia Paştilor, vă invit să recitiţi aici un text despre Paştile mele în Dakar.