O casă a scărilor, într-un bloc nou, sau proaspăt zugrăvit: în aer în suspensie încă pulberi de humă, filtrând raze venite printr-un perete din dale Nevada aflat în planul secund. Mirosul, îl ştii, de umedă construcţie, de reavăn. În strălucirea aceea, aproape insuportabilă, o prezenţă de lumină atât de intensă, încât am închis ochii (în vis, deci încă o dată) şi i-am strâns atât de puternic, pentru că ştiam că e El, încât am văzut trandafiri; şi numele lor îmi era atât de viu, de conştient prezent, asociat cu imaginea. Apoi din nou în acel fel de înlăuntru, fără El, dispărut, dar adiind; Ştiam că e undeva prin preajmă, l-aş fi căutat. Împreună cu acestea, o nesfârşită senzaţie de usturime, de decorporare, de bine. Inundat de fluidul acela, levitând. Aşa m-am trezit.
Îmi amintesc că tata mi-a povestit de multe ori visele lui îngrozitor, insuportabil de acute: zboară. şi este atât de preocupat de manevrele pe care trebuie să le facă pentru a se direcţiona, încât inventa felurite mişcări, optimizându-i zborul; permanent însă teama de a nu cădea. Dar şi, stupefianta, bucuria deasupra oricăror bariere, că face cu uşurinţă lucrul acesta.
Nu vreau să discutăm despre Jung aici, cum poate ţi-ar sugera cele două vise de mai sus. În paranteză fie spus, ştii că şi-a proiectat şi construit o reşedinţă în concordanţă cu concepţiile sale simbolice, sau cel puţin aşa a intenţionat: descrierea "temei de proiectare" este un adevărat manual al inconştientului colectiv; cu toate acestea, am văzut-o, îi şade foarte bine în peisagiul elveţian, pare o reşedinţă nu oarecare dar nici execuţie: semnalabilă doar. Nu este Altceva. Nu transpare acea ştiinţă care s-a vrut încorporată acolo atât de programatic. Ori nu este evidentă, nu pentru profani. Poate un alt registru de lectură, pe care nici nu este nevoie să-l deconspiri dintru început. Dă-i timp. Palpează-l. Cu alte simţuri, nu din cele "vulgare", "democratice". Există cu adevărat Ştiinţa aceea, ultimă, revelată, ocult(at)ă, sau este, cum propune atât de parşiv Eco, doar o scuză pentru a camufla vidul? Ştiu, tu eşti atât de implicat aici, încât orice tentativă a mea de a interoga ceva atât de bineînţeles pare cumva candidă, eufemistic vorbind. Probabil că fără o doză periodică de asemenea naivitate am ajunge imediat la concluzia că totul s-a spus, s-a scris, se ştie. Ceea ce nici nu este atât de neadevărat.
Nu aş vrea să începem ceea ce noi am plănuit să fie o carte fără a ne lămuri nouă înşine despre ce vom vorbi, sau cel puţin o rapidă schiţare a vertebrelor, devreme ce coloana poate lua şi alte întorsături pe drum. Tema spaţiului sacru am agreat-o din start, dar am început cu două vise, nu pentru a te aduce repet, (sau oricum, nu încă) în zona arhetipurilor - să concedem a le denumi aşa, deşi ştiu că ai făcut într-unul din textele din Fiinţa şi Spaţiul o discuţie asupra termenului, la care ar fi bine să trimitem cititorul mai degrabă decât a o relua aici - cât pentru a te interoga asupra lor. Nu le consider exemplare, ci sugestive. Bănui în primul o rudimentară definire a sacrului devenit sensibil prin delimitare spaţială. "Deformaţia profesională" se referă la amănuntele spaţiului, nu la faptul că el există, este delimitat, închis, interior; nu alterează deci calităţile lui. Există deci, te întreb, în acest sistem de delimitări, trasări, proporţionări, conţineri reciproce, ceva consubstanţial divinului; ceva care mijloceşte revelarea acestuia - sau accesul în transcendent - sau ceva care este dacă nu divinul însuşi, atunci cel puţin ceea ce denumim sacrul, sau numinosul?
Aceasta ar fi prima mea "provocare".
*
Augustin,
Am făcut cândva (fericite vremuri!) nişte proiecte cu Crişan Georgel (Jora pentru prieteni); destul să-ţi spun că, pe când "moşeam" Arhitextul l-am chemat şi el cel care a avut ideea titlului! Şi erau nişte "proiecte sponsorizate de Japan Arhitect şi Central Class Int. Comp: Shinkenchikku Design Competion, poate le ştii, participă toată lumea, de când nişte români luaseră un premiu (ceea ce dovedea că "se poate"). A mai fost apoi un concurs - un "muzeu al arhitecturii" lansat în Ţările de jos. Acolo a "răsărit" prima oară ideea; un acoperiş sub care e o oglindă în cruce, şi în fiecare din cele 4 subdiviziuni ale spaţiului este imaginea unui stil (o faţadă) care e recompusă cu ajutorul oglinzii în întregul său. (E şi o carte de Baltrusaitis, cred că o ştii). Stilurile erau imaginate ca o mişcare cerească de la Est la Vest, fiecare întruchipând un moment al mersului soarelui pe cer. (Am auzit apoi că un tip a scris o carte pe tema asta; s-a inspirat din proiectul nostru - care a fost publicat - sau nu, nu ştiu).
E şi puţin important: ideea era frumoasă!
Apoi, la "Central Glass", am făcut un proiect pentru o "Casă a anului 2001" (cred că aşa se chema tema): o cameră goală, în care se află doar un aparat de produs holograme; îţi poţi proiecta imaginea oricărei case sau oraş existent sau imaginat în care să trăieşti ca şi cum ar fi reale ideea se structurase deja. (era prin '84-'85!)
"Biserica ortodoxă" cu fresce-holograme de aici pleacă, are nişte ani buni în spatele său şi nu sunt eu autorul exclusiv. (Am citit, mult mai în urmă - eram deja la Paris, şi am păstrat articolul - că a fost deja experimentat un aparat: un fel de cască, care este branşată la un ordinator: ţi-o pui pe cap şi intri, în "realitatea virtuală" tridimensională, care o înlocuieşte pe cea reală.
Dar ce e realul? Reciteşte fragmentul 514b, din Republica: este foarte revelator. Pentru că totul revine la a şti: acordăm "imaginarului" acelaşi statut cu "realul"?
Cu alte cuvinte: admiţând că le-am definit (ceea ce nu e deloc uşor, zic eu, dimpotrivă) admitem (sau nu) că ele au aceeaşi valoare ontologică: toată problema e aici, nu în ziduri şi spaţiu.
Eu porneam de la ideea (recunosc, eretică) după care dogma - databilă fiind istoriceşte - nu poate fi "sacră" decât în măsura în care este - şi nu este - în chip mai general, acela anume în care existenţa este, adică e trecătoare, iar el nu.
Or, eu nu văd nici un obstacol ontologic la ideea că virtualul - ca expresie a imaginarului, are aceleaşi grad de consanguinitate cu sacrul ca şi realul: cu alte cuvinte, că fresca şi holograma sunt, din punctul de vedere al sacralităţii lor (drept ceva care le apropie originea de fiinţă) la fel de adevărate.
Şi pornind de aici - dacă acceptăm ideea - putem abia să dezvoltăm discursul despre spaţiu: este el mai puţin "ortodox" mobilat fiind cu holograme şi nu cu fresce? Biserica ortodoxă e o suită de spaţii care descriu - nu? - o traiectorie spirituală. Ea întruchipează lumea; sigur că dogma e responsabilă de configuraţia spaţială; dar arta e ceva de tot vag, pe baza căruia se poate articula orice discurs; "apărarea credinţei" este, cum ştii, încă astăzi, una din bazele ideologice ale războiului din Iugoslavia: teribilă povară pentru ortodoxie!
Închistarea în tradiţie este plină de pericole; şi îmi menţin părerea: dincolo de un punct, tradiţia ucide: ucide lent. Nu există nimic care să fi supravieţuit fără a evolua, asta era esenţa discursului meu la Brăila, pe care bărbile nu l-au înţeles, iar cei care l-au înţeles, ca Sorin Dumtrescu, l-au condamnat.
La ce aş putea converti zidurile? Îţi răspund franc: nu ştiu! Şi nu e menirea acelui text de a da răspunsul, nu e "rostul meu să ştiu, ci numai de a "provoca" cum ai zice tu, cu "găselniţa, ea, somnul unor conştiinţe prea liniştite: ideea că nu numai aşa se poate. Heidegger spunea undeva - şi eu ţin mult la faţa asta a lui: că important e nu răspunsul cel bun, ci întrebarea cea bună.
Am într-un fel ambiţia (poate deşartă) că textul meu depăşea clivajul ortodoxie - catolicism: hologramele nu sunt statui, şi nici fresce (ce sunt? Ei bine, sunt holograme!) şi aducem acolo exemplul goticului - care a depăşit, fiind un salt, o revoluţie - tipul de spaţiu sacru care exista şi a inventat ceva absolut nou. Or, fără gotic e greu să ne închipuim Evul Mediu, pe care creştinii Renaşterii n-au ştiut cum să-l denigreze mai bine, şi care este, de fapt, temelia civilizaţiei occidentale, sursa ei şi în lipsă de altceva mai bun, să concedem totuşi că această civilizaţie e totuşi demnă de respect. După cum ştii, goticul tocmai asta a făcut - a schimbat raportul lumină - umbră în interioare.
E drept că ortodoxia privilegiază penumbra; dar, pe lângă că holograma nu înseamnă "lumina", după cum "bolta" nu e necesarmente din zidărie - ea înseamnă doar a da virtualului acelaşi statut cu realul; a admite, deci (şi revin la ceea ce am spus mai înainte) că este la fel de "adevărat" deci la fel de demn de a întruchipa sacrul. Nu ajungem cu asta la Chrystal Cathedral! Acolo nu e nici o problemă ontologică, ci numai un pariu tehnologic.
Şi nu cred, prietene, în teoria ta cu "amnezia"; am scris cândva un text, ce e drept, în care ziceam că pentru meşteri era mai important să ştie "cum", ei puteau eventual să nu ştie de ce atâta vreme cât, astfel, continuau să transmită tradiţia.
Da, dar noi am pierdut, din păcate, acea seninătate, şi nu se pune problema s-o recâştigăm. Nu prin aceleaşi mijloace; acolo unde era esoterică, noi venim cu un discurs care nu e necesarmente rău, dar are o natură diferită. Îmi spui: holograma ar schimba spaţiul ortodox, deci ar distruge natura ortodoxiei aşa cum este ea. Dar este spaţiul cel care este locuit de fiinţă, sau el este cel care o locuieşte, sau încă; putem noi să lămurim nu esenţa lui, ci măcar existenţa sa (sau én-sistenţa), mai înainte de a articula vreo judecată oarecum asupra ortodoxiei?
Dar ştii bine că bărbile ne-ar acuza deja de cea mai cumplită erezie - şi mulţumesc Cerului că inchiziţia nu mai există!
Radu Drăgan