Spaţiul sacru - o corespondenţă (1993-1994) (III)

Dragă Radu,

Argumentele tale în favoarea hologramării icoanelor, pipărate cu aşa delicat patetism ce se străvede la tine deîndată ce vorbeşti / scrii despre copiii tăi ideatici, ca să zic aşa (vezi şi cazul "Arhitext"-ului), lasă în continuare câteva puncte neacoperite în demonstraţia ta. Spui că vrei doar să provoci, nu să propui alternative. Dimpotrivă, eu vreau să te provoc la a-ţi continua până la capăt teoria, sau de a vedea împreună care sunt subţirimile sale. Aşadar:

Raportul catolicism / ortodoxie nu rezidă în primul rând planul artistic şi, aici, nu doar în "opoziţia" statuie / frescă. Stimabilă, invocarea de către tine a unei posibilităţi de dizlocuire a faliei catolicism / ortodoxie este, mi se pare, doar un subterfugiu pentru a marca, dând senzaţia că argumentezi, nepotrivirile proiectului tău cu dogma.

Într-adevăr, dogma este databilă istoric, sau mai precis formulările sale. Ideea ei este aceea fundamentală a ortodoxiei, de biserică purtătoare a creştinismului celui mai fidel bisericii primare. Introvertirea "ideologică" - balaurul de pe comoară, de strajă - ortodoxă nu poate fi, cred, axiologizată. Nu ştiu dacă este "bine", "frumos", "adevărat" ceea ce face ortodoxismul, deîndată ce am ieşit dinlăuntrul sistemului său de valori. Este catolicismul "superior" ortodoxiei, pentru că este cuplat la "valorile civilizaţiei" şi pentru că "ţine pasul" cu o societate care noi, esticii, am putea s-o spunem, deraiază? Crezi că abandonarea treptată a valorilor originare, reformularea periodică a doctrinei, tendinţa de a acoperi domenii improprii (doctrine sociale) doar spre a-şi menţine o mai degrabă clamată universalitate, fac din catolicism o "mai bună" religie decât catolicismul?

Câtă vreme judecăm în alte categorii de valoare religiile, cred că "păcătuim"; metodologic cel puţin - cu siguranţă. Nu-i vorbă, acelaşi lucru îl fac şi ortodocşii (vezi atât Dialogurile de seară ale lui Pleşu, Liiceanu, Dumitrescu cu părintele Galeriu cât şi 7 (sic!) dimineţi cu părintele Stăniloaie, carte-interviu realizată de Sorin Dumitrescu; de aici aflăm că doar ortodoxia etc...).

Deci, eu nu cred deloc că "modernitatea" este o soluţie reală pentru arhitectura sacră - nu în felul catolic, cu siguranţă. Abandonarea canonului nu este "eliberare". Tu, un anti-renascentist pornit în Jihad contra umanismului, a recuperării valorilor artei antice, a "raţionalizării" gândirii şi a desacralizării artei religioase - căci încoace batem - vei concede totuşi că goticul este o revoluţie totală, care pulverizează formele asociate implicit până atunci cu sacrul. El a configurat o nouă paradigmă şi a făcut-o cu atâta forţă interioară, încât acum o asociem, cum spuneai, cu arhitectura religioasă vestică; dar întreaga civilizaţie occidentală îl poartă în structurile sale genetice. În Anglia, el este însăşi arhitectura sacră; aş zice, chiar Arhitectura. Într-un fel, poţi spune deci că a avut loc instaurarea unei dogme noi în favoarea spaţiilor sacre. Chestiunea este aşadar: rezidă sacrul într-un (singur) vocabular de forme care poate fi standardizat (cam în felul în care a procedat goticul perpendicular englez), în relaţia care se stabileşte între aceste forme şi spaţiul generat în urma compunerii lor într-un anume fel? Este dogma arhitecturii sacre aşadar un "stas"? - altădată asociat pe care ştiinţa aceea despre care am vorbit, şi care ti susţii că s-a pierdut începând cu Renaşterea, a cărui aplicare s-a constatat prin repetiţie - este în măsură să producă rezultatul aşteptat, indiferent dacă cei care ridicau aceste lăcaşuri de cult ştiau/sau nu ceea ce înseamnă formele şi formulele pe care le aplicau.

Şi dacă este un canon, crezi că simpla opoziţie la acesta e o soluţie? Probabil că abia propunerea unui întreg nou vocabular, motivat deopotrivă din interiorul religiei şi al societăţii poate fi discutată ca posibilă alternativă. Or, hologramele tale, interesant motivate pe plan teoretic, sunt practic inutile în remontarea chestiunii imediate a dogmei. Ele pulverizează canonul icoanei. Lăsând la o parte că preoţii ("bărbile") nu le vor aproba, necum fiind vorba de a le pricepe, ce vor "rezolva" hologramele?

Schimbând total reprezentarea istorică, trebuie să propui nu numai tehnologia care o va face posibilă, ci şi noile subiecte teologice; ca să nu mai vorbim despre stilistică - doar n-o să faci tot sfinţi cu togi şi bărbi matusalemice, sau nu în felul în care îi descrie icoana. În plus, remontarea distanţei statuie-icoană e o iluzie. Holograma - "virtuală" sau "reală", cum vrei - are totuşi bidimensionalitate, iar consistenţa este în acest caz singura diferenţă (probabil că în viitor surmontabilă tehnic) între ea şi statuie. Ortodoxismul blamează "chipul cioplit", prezenţa prea completă, naturalistică a lui Iisus, Mariei sau a sfinţilor, ale căror statui înlocuiesc de fapt venerarea fiinţei cu venerarea întruchipărilor lor. Este, ca în catolicismul cărora le sunt destinate, un accent prea mare pe prezenţă, pe carnalitate, pe consistenţă, pe materialitate. Se accentuează suferinţa lui Iisus - Omul, nu dumnezeirea sa, de pildă.

Dimpotrivă, icoana este doar un mediator între rugător şi cel adorat. Cum conciliile post-iconoclaste sunt probabil primele teoretizatoare ale semioticii, îmi permit să trimit la unul citat şi în Fiinţa şi Spaţiul (vezi pag. 78, paragraful 2); Icoana mediază doar, canalizează rugăciunea, în-chipuie imaginea venerată. O teologie a icoanei nu am de gând a ţine aici, dar vreau doar să subliniez că reprezentările în 2 dimensiuni ale ortodoxiei sunt nu doar fresce. Ele sunt Icoane. Aici este, cred, diferenţa de statut despre care am amintit data trecută şi tu mai contrazis. Icoana este teologic altceva decât statuia şi deci, decât holograma, nu numai tehnic şi/sau estetic (ca gen artistic şi ca reprezentare). Ea dă seama despre un alt palier al re-prezentării sacrului.

Nu-ţi cer, se înţelege, să mă aprobi. Vreau doar să dezvolţi argumentele tale şi să completezi "viziunea" noii biserici. Repet şi te somez să răspunzi: ce se întâmplă cu zidurile în acest spaţiu: le transformi şi pe ele în lumină polarizată, sau în câmpuri delimitatoare, materiale? Încearcă să-ţi continui propriul construct, este ceea ce îţi cer; dar procedează ca evreii lui Neemia: cu o mână zideşte, cu alta ţine arma; căci voi continua să fiu rău!

Augustin