Spaţiul sacru - o corespondenţă (1993-1994) (IV)

Dragă Radu,

Încerc să reiau contactul în schimbul nostru despre arhitectura sacră. Timpul lung scurs, pentru care îmi cer iertare, a avut un efect pozitiv totuşi: mi-a lămurit oarecum direcţia către care se îndreaptă epistolarul nostru (1) şi ceea ce ar trebui să aşteptăm noi de la el (2), deci cum ar trebui să îl ghidonăm. Discutând despre holograme, eu întărâtându-te mai mult pentru ca tu însuţi să îţi limpezeşti argumentaţia, am configurat o temă pe care eu aş numi-o "Relaţia dintre expresivitate şi suportul material în arta sacră". Câteva concluzii ar putea fi acestea, din dialogul nostru:

1. Arta sacră este relativ autonomă în raport cu suportul material, devreme ce sensul expresivităţii acestei arte nu este auto-conţinut, nu dă seama despre sine, ci trimite la "subiectul" operei, intermediind în fapt o relaţie a spectatorului cu acest subiect al operei. Referentul artei sacre, Fiinţa, cum o numeşti tu, sau divinul, eclipsează oricare altă intenţionalitate, inclusiv aceea estetică, subordonându-le şi punându-le să lucreze în favoarea sa. Arta sacră nu este deci o reprezentare a Fiinţei, ci o invocare a acesteia. Privind icoana ortodoxă, nu ea în sine ca obiect de artă interesează, ci funcţia ei mijlocitoare între rugător şi subiectul reprezentării iconice, invocat în rugăciune. Mai mult decât a avea rolul mandalei, de fixare a atenţiei întru concentrare, icoana ortodoxă face vizibilă tocmai finalitatea rugii: invocarea Fiinţei, care este astfel prezentă dintru început şi în fiecare din stadiile rugăciunii alături de rugător. Realitatea transcendentă este astfel prezentă, vizibilă dintru început, revelarea sa treptată prin rugăciune extinzând până la desăvârşire, iar nu înlocuind, natura experienţei mistice.

Altfel spus, icoana este deja o hologramă virtuală: ea dă seamă în mic despre întregul reprezentat. Icoana, în plus, nu este un (simplu) portret, ci o convenţie de reprezentare, un cod multiplu; ea nu "descrie", ci instituie.

2. A doua idee care ar trebui amintită aici, descinzând din prima: arta sacră fiind relativ autonomă în raport cu suportul său material, cu cât prezenţa acestuia în discursul operei este mai discretă, funcţia artei sacre este mai bine servită. La limită, dispariţia suportului material din textul artistic reprezintă un ideal. Holograma, din acest punct de vedere, împinge dincolo de limitele artei sacre actuale tinderea acesteia de a se "dematerializa" pentru a fi cât mai aidoma subiectului şi totodată funcţiei sale. Aici însă eu am un dubiu: nu cumva, dematerializând la limită arta sacră, este scurt-circuitată funcţia sa mediatoare? Nu cumva, ca şi în cazul dublei naturi a lui Hristos, săvârşim un păcat "arianist"? Fresca şi mozaicul, conţinute fiind întru textul arhitectural, cu care făceau corp comun, satisfăceau astfel această cerinţă, suportul lor fiind arhitectura însăşi; cu alte cuvinte, fără a fi dematerializate, ele împrumută un alt suport material - la rândul său parte a unui alt discurs, la care şi icoanele participă - şi astfel se smeresc în ipostaza lor de opere de artă, contopindu-se în mai amplul concert al bisericii. Acolo o astfel de icoană nu poate fi desprinsă de context, nici înţeleasă în afara acestuia. Transformarea întreprinsă de catolicism, de a reduce icoana la tablou, nu a dus decât la consecinţa ulterioară, prin care înţelesul icoanei se pierde, iar reforma o aruncă afară din ziduri; la limită, sectele contemporane se dispensează şi de ideea unui loc anume destinat rugăciunii, având acesta aşadar calităţi speciale în raport cu alte spaţii.

Astfel se explică repetata mea întrebare: "ce faci cu zidurile?", atunci când discutăm despre holograme. Aştept în continuare răspuns. De asemenea, aş dori comentariul tău concluziv la acest capitol.

O a doua temă, asupra căreia ar merita, cred, să ne concentrăm de acum înainte, este a relaţiei dintre sacru şi formă. Întrebare: este sacrul realizat / consfinţit nemijlocit printr-un vocabular formal anume? În Fiinţa şi spaţiul tu spui chiar întru început că ştiinţa acestei legături s-a pierdut undeva prin Renaştere, transformându-se în "formalism": fraternităţile de ziditori au continuat să zidească într-un anume fel, fără să mai ştie, sau să-şi amintească, înţelesul originar conţinut în forme. Aş dori să dezvoltăm această afirmaţie şi totodată aş dori să readucem în discuţie aici ideea blagiană despre "sofianismul" spaţiului ortodox, comentând-o dintr-o perspectivă actuală.

Augustin

*

Paris, 11 / 10 / 93.

Augustin,

Sunt de obicei adeptul rigorii (nu în sens germanic totuşi) dar cum am putea dirija într-un anume fel o asemenea discuţie? Dirijezi când ştii răspunsul dinainte: ori ţie ţi se pare că îl ştii? N-aş trage concluziile atât de repede! Mai este ceva, oarecum simplu: eu încerc să mă plasez într-o relaţie de umilitate faţă de Fiinţă (cum să "ştiu" ceva despre ea, darmite să "dirijez" dialogul) - ca despre ceva "întru" care exist, dar pe care-l pot gândi într-o manieră destul de imperfectă, imprecisă şi aleatorie (şi asta, încă fiind mult spus!).

Spuneam deci ceva simplu: că holograma este (poate!) mai aproape de Fiinţă şi spuneam de ce cred că e aşa. Holograma, deci, nu e o tehnică aici, ci un concept (pe care deocamdată, îl avem ilustrat sub această formă). Această formă care este începutul desăvârşitei lipse de formă: aici este, în simplul paradox, un început de iluminare a noastră - şi poate, un început al întrebării celei bune (îţi amintesc: Să nu căutăm răspunsul, ci întrebarea cea bună!)

Rezum deci: "discuţia despre formă" este, dintru început, fără obiect, (şi apropo, mandala nu fixa numai atenţia şi arta, dar e ceva infinit mai complicat: se intra, rezumând, într-o "altă" realitate - oficiantul "intra" în spaţiul mandalei, desenat pe sol cu boabe de orez. E o ceremonie care se practică încă de tibetani).

Deci mă tem că nu te pot urma în ideea de a fi "estetician" al artei sacre. Criteriile estetice mi se par aici fără obiect. Artă şi formă: iată două concepte pe care le-a inventat blestemata Renaştere, uitând, în timp ce dezgropa Antichitatea pe care voia s-o divinizeze, o frază simplă a lui Platon: "Frumosul este Strălucirea Adevărului".

Deci trebuie, prietene cred eu, să lămurim mai întâi poziţia noastră faţă de acest subiect - în care arta nu e artă, iar obiectul contemplat o realitate care ne depăşeşte. Cred că asta este premisa indispensabilă.

Nu sunt de acord cu tine când spui: "icoana este o hologramă virtuală" (observi şi că e un pleonasm aici!). Orice reprezentare (orice semn, ai zice tu, îndrăgostit de semiotică), semnificând, "este" realitatea (obiectul) semnificat! Reducând icoana (şi holograma) la semn, comitem un gest fatal: ieşim din sacru. Or, în sacru, totul e "semn" fiind şi mai mult (infinit mai mult) de atât.

Şi, la limită, orice artă (când e desăvârşită, în felul ei omenesc) încetează de a mai fi, încercând să intre în sacru; în acest fel, mutaţia "genetică" nu spune mare lucru în sine; tinde, cum zici tu, să devină "autonomă", (am oroare, îmi pare rău, de limbajul ăsta "semiologic", care dă seama, cred eu, de propria lui neputinţă; devine ridicol în raport cu subiectul său care desfide, e drept, orice limbaj). Deci nici aici nu e dezlegare: arta sacră nu e mai "autonomă" decât altele!

Aminteşte-ţi că artiştii vechi pictau Madone, Sfinţi, pe Christos; profanul a apărut mai târziu! Brueghel picta triptice care se puneau în altarul bisericilor; e greu de făcut o separare între arta "sacră" şi "cealaltă" artă. Singura problemă serioasă este tema "suportului material".

Într-adevăr, dacă la limită subţierea suportului poate fi un sprijin pentru perceperea Fiinţei, absoluta lui dispariţie ar introduce o grea dificultate: dar "Holograma" nu este lipsită de suport "material" (şi lumina e tot materie!); ea pare numai să fie mai "întru" Fiinţă (frumoasă, genială vorba lui Noica!). Eu nu cred că revelaţia poate fi mediată; dar iarăşi ne hazardăm. După cum ştii, Nirvana buddhistă nu e decât ubicuitatea desăvârşită şi ieşirea din ciclul întrupărilor, Neantul - încetarea absolută a stării de a fi. Dacă despre o astfel de limită e vorba, e limpede că holograma noastră e o biată maimuţăreală. Argumentaţia ta cu icoana care face parte din suportul arhitectural mi-e greu s-o înţeleg, poate nu sunt suficient de atent: eu mă gândeam că, mai simplu, ea are un rol oarecum "didactic"; explicitează un discurs mai sofisticat, dogma.

Ortodoxiştii români sunt (ca şi alţii de aiurea) robiţi ideii de tradiţie, în sensul că ceea ce a fost e perfect, dar eu pot să-ţi aduc idei şi mai vechi, pe isihaşti dacă vrei, erau la Neamţ, în secolul 16; se rugau, pronunţau un fel de mantre, tehnica fiind mult mai veche; de unde se vede că icoana n-a fost, nici măcar pentru blagoslovitul ortodoxism autohton, singura (şi nici cea mai bună) cale spre Dumnezeu.

Eu mă plasam într-un cadru mai general; nu m-am gândit nici o clipă că holograma ar fi pandantul icoanei singure, încercam să deduc un concept în spatele ideii de icoană, dar tu spui: icoana nu poate fi separată de zidul pe care e pictată. Ce este zidul, e altceva decât vasul care dă o formă conţinutului său? În Japonia poate fi o foaie de hârtie; aiurea poate altceva; la limită, conceptul de separare; o barieră. Recunosc că simplific; o barieră e şi trupul omenesc; bariera este în acelaşi timp şi suportul a ceea ce limitează: o limită care îşi manifestă limitatul, care uneori poate fi şi nelimitat. Dar de ce nu poate juca lumina acest rol? Îţi aduc aminte de asemeni că lumina este zidul care ne separă de haos!

Redu, zic, zidul la conceptul său: icoana la hologramă. Ce va fi cândva zidul, cine ştie? Dar o biserică în care icoanele sunt holograme - asta am putea proiecta de pe acum! Totuşi undeva ai dreptate: ieşirea icoanei dintre ziduri a fost grea de consecinţe, simetria spaţiului s-a schimbat. Depinde, deci, zic eu, ce înţelegi prin "ziduri" (dacă vrei, putem face o digresiune pe tema asta). Şi mai e o problemă: ne plasăm unde? În spaţiul ortodox autohton sau în concept? Cred că aici e o neînţelegere între noi; oricând te vei plasa într-o anume realitate particulară, datele ei specifice te vor copleşi! În acest sens, cred, a depăşi spaţiul ortodox "dinăuntru" e un gest cumva eroic, cumva nebunesc: n-ai nici o şansă!

Şi acum despre a doua temă pe care o propui: în Fiinţa şi Spaţiul n-am spus nicăieri (şi nu-mi amintesc s-o fi afirmat vreodată) că sacrul ar fi legat de un limbaj formal oarecare. N-am gândit niciodată aşa ceva! Ceea ce spuneam eu acolo era că, până la începutul epocii industriale, a "edifica" avea un sens mult mai larg: a aduce ceva sub sacru, sacrul şi existenţa fiind identice (nu în sensul că orice este sacru, ci că tot ceea ce există în sensul de a fi ridicat din subzistenţă accede la sacru). Scopul era sanctitatea lucrurilor ele erau realmente astfel, într-un sens profund care pentru lumea noastră profană s-a pierdut.

Dar nu sunt eu cel mai calificat de a vorbi despre toate astea! Undeva, în alt text mai vechi, încercasem să dezvolt o idee: "că e posibil ca meşterul să nu mai ştie de ce, important era să ştie cum". Dar aici era o notă peiorativă: n-am spus că nu mai ştie, ci că putea să nu mai ştie; nu era important! El era un transmiţător şi nu s-a preocupat niciodată să fie altceva (asta s-a întâmplat, iarăşi, mai târziu!)

Aştept de la tine să delimitezi deci terenul pe care ne situăm: ce înţelegi prin dogmă?

Radu