Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cât de nouă e noua literatură?


Doris Mironescu

26.07.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cu oarecare insistenţă s-a vorbit în ultima vreme despre "noua literatură" a tinerilor, dacă nu chiar despre o "nouă generaţie", cum au proclamat-o entuziaştii. Fapt normal până la urmă, dată fiind absenţa actuală a unei "tinere generaţii" puternice datorită eşecului mişcării "nouăzeciste" de a se impune după 1990, când a fost repede anexată optzecismului, care era mai bine întemeiat teoretic şi pătruns masiv în conştiinţa publicului printr-un lobby consistent. Numai că o generaţie de creaţie nouă nu poate fi impusă doar de vârsta biologică a autorilor: ea se fundamentează pe un program comun şi, mai cu seamă, pe un număr de opere valabile exprimând noua poetică, produse de autori debutaţi în aceeaşi perioadă.

Voi vorbi, de aceea, despre câteva volume de proză apărute în ultimii 5 ani (autorii debutează cam toţi în jurul anului 2000 sau după aceea), încercând să arăt efortul unora dintre ei în edificarea unei poetici de grup şi măsura în care poetica aceasta este respectată de scrierile celorlalţi. Interesant este că cei mai notabili tineri scriitori evită afilierea, recurgând eventual la umbrela "generaţiei" într-o etapă ulterioară formulării propriei poetici. Oricum, efortul de a teoretiza existenţa unei noi generaţii trebuie luat în discuţie, măcar în intenţie, dacă nu şi ca realizare.


"Fracturismul". Încercări de coalizare

Cea mai articulată concepţie pare să vină dinspre grupul bucureştean "Fracturi", destul de bine reprezentat printre autorii publicaţi în ultima vreme şi mereu alimentat cu nume noi din variate zone ale ţării. Tinerii prozatori ai acestei grupări manifestă o predilecţie pentru un repertoriu tematic "ofensiv", scandalizând o parte din public prin preocuparea insistentă pentru sexualitate, pentru stări psihice acute (induse de consumul de alcool şi droguri, apoi de violenţă), prin frecventarea limbajului "de stradă", preferinţa pentru personaje (de obicei imature) a căror furie necanalizată se revarsă asupra celor din jur şi bineînţeles asupra lor înşile. Noii "tineri furioşi" (aflaţi totuşi la a câta ediţie?) refuză modelele în literatură dacă acestea nu se numesc Burroughs şi Bukowski, Bruckner şi Brumaru (ia te uită, toţi cu B!). În canonul lor, Eminescu e înlocuit - nu, nu cu Eminem, ci, mai aproape de casă, cu Paraziţii şi B.U.G. Mafia. Ei par să exprime, în viziunea tinerilor critici Luminiţa Marcu şi Costi Rogozanu, ideea de "atitudine" în literatură, preocuparea pentru ce şi nu pentru cum spui, adică deplasarea centrului de interes de pe modul estetic al narării pe materia poveştii, prin expresivitatea nemediată. Ar fi vorba deci de redescoperirea autenticităţii, a voluptăţilor violenţei de limbaj şi de reprezentare - fapt care l-a costat pe Eliade o poziţie universitară în 1937, astăzi însă cu totul neprimejdios -, în forme specifice unui început de mileniu obosit de prea multele fente stilistice ale generaţiilor precedente. Motivaţiile revoltei sunt esenţial estetice: destui dintre fracturişti manifestă predilecţie pentru construcţii narative elaborate, uneori chiar prea pretenţioase. Sensibilitatea etică a acestor tineri născuţi în comunism nu depăşeşte ca intensitate dorinţa lor de a fi reformatori în literatură. Acest fapt i-ar putea deosebi de nouăzecişti gen Dan Lungu, Bogdan Suceavă, Ioan Es. Pop, O. Nimigean, Petre Barbu, Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu, autori a căror luptă cu tot ce este clişeu are un substrat clar anticomunist.

Din grupul Fracturi, reprezentat în colecţia "Ego. Proză" (interesant accentul pus pe eu, pe exprimarea de sine, conţinând implicaţia "autenticităţii") de la Polirom prin Ioana Baetica şi Adrian Schiop, se distinge Ionuţ Chiva, debutant şi el, cu romanul 69 (Iaşi, Polirom, 2004). Aceeaşi silă faţă de clişee ("satul natal", "tatăl iubitor" etc.), aceeaşi revoltă şi dorinţă de "autenticitate" în rostirea personajelor cu care fracturiştilor le place să se identifice, doar-doar s-o scandaliza cineva de cât de urât vorbesc tinerii astăzi. Animozitatea tânărului prozator se manifestă şi faţă de falsitatea unei lozinci de pe zidurile Universităţii bucureştene, transformată prin banalizare în simplu punct de reper, astfel încât adolescenţii îşi dau întâlnire "acolo unde s-a murit pentru libertate". Autoritatea morală a lozincii (actualmente înlăturată cu un strat de vopsea, mi se pare) nu e contestată, ci copleşită de derizoriu. Există o oarecare fineţe analitică în această operaţie menită a sublinia anarhismul (unei părţi a) "noii generaţii": autenticitatea lor nu se revendică, precum la nouăzecişti, de la puritatea morală a naţiunii, a cărei existenţă a fost atestată de victimele revoluţiei din '89, ci de la epuizarea voinţei de a respecta regulile.

Tot în romanul lui Ionuţ Chiva este utilizată epic o "estetică" ce o evocă pe aceea a fracturiştilor. Protagoniştii, elevi de liceu, sunt invitaţi de un şef interlop bizar să execute în faţa unui public snob scene sexuale violente, între care acuplarea cu o curcă sau cu o idioată în vârstă. Principiul pare a fi antiarta, îndepărtarea de estetic: "Vă dau, iată, totul deodată, dar, vă implor, nu faceţi artă, distra-ţi-ne". Sensibilitatea anesteziată a rafinaţilor voyeuri se cere impresionată brutal, non-artistic. După teoria consacrată (vezi Marino, Hermeneutica ideii de literatură), rezultatul ar trebui să fie, prin mişcare dialectică, reîntronarea artei prin (aparent) opusul ei. Însă performerii liceeni nu dau semne de entuziasm estetic şi nu îşi înţeleg ocupaţia ca pe o artă. În schimb, autorul însuşi ştie care e diferenţa dintre artă şi happeningul cu iz de frondă. Chiva prelucrează estetic această inedită formă de antiartă. Romanul său rezistă datorită inteligenţei scriiturii, şi nu datorită îndrăznelii reprezentării.

În două scrieri cu titlu vitriolant (Pizdeţ, Braşov, Aula, 2001, Letopizdeţ, Cluj, Idea Design&Print, 2004), Alexandru Vakulovski produce tot o proză autenticistă, mulată stilistic pe personalitatea eroului său, tânăr basarabean şi student la Cluj care, ca să nu se gruzească, fumează travcă simplu sau cu bulibuleatorul. Cărţile sunt compuse din episoade vorbite (proza autenticistă trebuie să reprime impresia că ar fi fost premeditată) de către unul şi acelaşi personaj care descrie mizeriile vieţii în postcomunism, apoi prietenii cu care curneşte în cămin ca să se pricălească şi viziunile din timpul transelor oferite de drog. Interesant stilistic este argoul basarabean, ilustrat cu largheţe; mai puţin satisfăcătoare literar este lamentaţia îndelungă, patetică, nemotivată epic a studentului din căminul XVI Hasdeu din Cluj, suferind de frustrarea istorică a esticului dintr-o ţară săracă. Romanele, dacă ne decidem să le numim aşa, sunt dezordonate, construcţia lor e cu totul absentă, şi faptul că povestea are loc mai tot timpul under nu cred că scuză acest fapt. Faptul că între cele două scrieri (2001 şi 2004) nu apare nici o schimbare duce la concluzia că autorul s-a resemnat să-şi scrie în continuare un soi de jurnal (probabil) ficţionalizat, în maniera primei sale compuneri: o relatare lungă, fragmentară, preocupată de tema drogurilor şi de - pretenţios spus - chestiunea identitară. Multe lucruri simpatice se pot găsi la acest autor fascinat de Paraziţii şi de Paul Goma, de exces, de Luna Amară şi de Ruxandra Cesereanu, totul spus în argoul "basa" şi cu vervă. Însă mai avem de aşteptat până când tânărul scriitor va da şi un roman veritabil, nu doar o carte-mărturie, mai mult sinceră decât literar autentică, capabilă să impresioneze şi pe alţi literatori decât pe Dragoş Bucurenci, care o pastişează, cu mai puţin talent, în recentul RealK (Iaşi, Polirom, 2004).

Vakulovski se integrează armonios "esteticii" fracturiste, deşi s-a dezvoltat pe alte coordonate şi într-un alt centru universitar decât colegii săi bucureşteni, aceştia mult mai încrâncenaţi în proiectul lor de a edifica o "nouă generaţie". Pentru hazul exemplului, să o mai pomenim pe tînăra Ioana Baetica, a cărei Fişă de înregistrare (Polirom, 2004), menită să scandalizeze, culmea, şi-a atins scopul. Un roman de 100 de pagini şi cîteva proze hard au avut intenţia de a o consacra pe această patetică producătoare de scene scabroase, probabil datorită snobismului care o face să-şi asorteze voluptăţile descriptive cu citate din D.H. Lawrence şi referiri la Georg Simmel, Foucault şi Bataille. Baetica scrie o proză necoagulată, suferind de pe urma prea multor ambiţii, şi mai ales din cauza aceleia de a fi lirică în contexte care cer mai degrabă umor şi detaşare.


Liber-profesioniştii

În afara tinerilor furioşi, mulţi dintre ei simpli "provocatori neprofesionişti" (vorba lui Luca Piţu), şi nu prozatori veritabili, există şi alţii, debutaţi independent şi care au cucerit pe cont propriu stima măcar a unui segment din public (deocamdată e vorba doar de un public specializat, format din cronicarii, de obicei tineri, interesaţi de acest fenomen). Ei scriu cu conştiinţa că ceea ce fac e necesar pentru că îi exprimă în primul rând pe ei şi modul lor de a vedea lumea. Le lipseşte sentimentul fatal al necesităţii existenţei lor în literatura română, care altora, dimpotrivă, le prisoseşte. Sunt scriitori deja formaţi, în ciuda tinereţii, şi valabilitatea scrierilor lor în contextul literelor contemporane nu trebuie prea mult argumentată.

Sorin Stoica şi-a intitulat volumul de debut Povestiri cu înjurături (Piteşti, Ed. Paralela 45, 2000), ceea ce poate semăna a declaraţie belicoasă din partea unui nou venit. Dar titlul are umor, ca şi cartea, iar verdeţurile limbajului nu depăşesc ca îndrăzneală editorialele lui C.T. Popescu sau paginile din "Caţavencu". Stoica are aplomb teoretic şi, cu toate că nu e absolvent de Litere, are o poetică bine definită. Într-un răspuns la o anchetă din "Timpul" ieşean, autorul îşi exprima ataşamentul faţă de situaţiile de viaţă reale, faţă de necesitatea unei experienţe de viaţă care să genereze proză. Literatura sa, cu alte cuvinte, se "întoarce la concret" în mod nemetafizic, punându-şi problema justei reprezentări a indivizilor în text şi a limitelor intervenţiei naratoriale. De altfel, mai toate prozele sale sunt spuse de cineva, poartă o amprentă vocală prahoveană, iute, toţi eroii săi ştiu să înjure savant, să fie mai isteţi decât interlocutorul. Recuperarea poveştii se face programatic, şi astfel junele prozator dă un posibil răspuns acuzatei (cu totul după ureche) crize a povestirii din literatura de azi. Miza este antropologică (se analizează mult vorbirea şi gesturile personajelor în funcţie de context), singura ambiţie a naratorului său fiind aceea de a-şi înţelege cât mai bine personajele, interpretându-le comportamentul cu inteligenţă şi umor. Notabilă în acest sens este povestirea Analiza receptării din volumul de debut, prezentare a unei zile într-un magazin sătesc, moromeţiană cu infuzii serioase de teorie. În Dincolo de frontiere (Paralela 45, 2003) şi O limbă comună (Polirom, 2005), Stoica încearcă să devină romancier, dar cărţile sunt tot juxtapuneri de povestiri, al căror liant este vocea naratorială, mai gravă sau mai relaxată, după caz.

Florin Lăzărescu posedă un talent de coloratură asemănătoare aceleia a lui Stoica. Şi el ştie să "audă" vorbirea personajelor sale, la fel de verosimilă, doar că moldovenească. În schimb, ambiţiile sale sunt de natură estetică, nu antropologică. El observă bine o lume definită tipologic, o ia în stăpânire şi, brusc, o transformă după propria voinţă în moduri inedite, care reflectă ambiţiile literare ale romancierului. De pildă, în romanul Ce se ştie despre ursul panda (Iaşi, Polirom, 2003), naratorul auctorial poartă o cameră pe umăr prin tramvai, pe străzi, prin boschete şi biserici, focalizând după cum îl taie capul, când mai limpede, când ceţos, filmând alb-negru sau color. Lăzărescu este fascinat de posibilităţile literaturii, fiecare pagină a sa reprezentând un semn al euforiei autorului-demiurg. Acest autor este printre puţinii din ultima serie care nu folosesc un narator-personaj, preferând o voce "albă", "obiectivă", capabilă să susţină acrobaţiile naratorului omniscient şi (de astă dată, cu adevărat) omnipotent. Astfel, autorul "ezită" îndelung înainte de a îşi alege un erou al ficţiunii deja începute: "Iată-ne la un moment de răscruce. Ziua aproape s-a scurs şi n-am hotărât cine este alesul nostru. Nici nu mai avem prea multe posibilităţi. Eu zic să-l urmăm pe Toma. Măcar pe el ştim cum îl cheamă". Lăzărescu pare să deguste încă bunătăţile postmodernismului literar, deocamdată ezitând între "marea fabulă" şi parodia acesteia, deconstruind cu tandreţe suavităţile copilăriei sau ale îndrăgostiţilor.

Un minimalist convins este Lucian Dan Teodorovici, romancier cu amprentă stilistică recognoscibilă cu mult înainte de cele câteva obsesii tematice ale sale: derizoriul existenţei postcomuniste şi al existenţei în general, mizeria şi plictisul, urâtul şi ridicolul, sinuciderea şi eşecul. Primul său volum a fost Cu puţin timp înainte de coborârea extratereştrilor printre noi (Iaşi, OuTopos, 1999). Aerul "desantist" al titlului (o falsă impresie, vă asigur) se va estompa mai târziu, căci următoarele cărţi vor să demoleze imaginea-clişeu a universului literar, şi nu lumea ca atare. "Demolarea" nu se face cu mijloace violente, dimpotrivă, cu o blândeţe ce provine din personalitatea personajelor puse în pagină cu insistenţă de către Teodorovici: indivizi uşor trecuţi, adolescenţi de 30 de ani, timizi şi inabili, inconştienţi de propriile neajunsuri. Cum aceste personaje sunt şi naratori, relatările din care se compun majoritatea textelor sale reflectă "calităţile" raportorilor: incoerenţă, inconsistenţă, umor ce pare a fi involuntar, patetism ocazional şi lehamite generalizată. Astfel, cel mai bine realizat roman al autorului, Circul nostru vă prezintă (Iaşi, Polirom, 2002), este o epopee a proştilor în căutarea unui sens înalt al existenţei lor, iar în lipsa acestuia, în căutarea sinuciderii perfecte. O astfel de aventură adaugă gravitate umorului mediilor (ceferişti, prostituate, asistente medicale şi vecini de bloc paranoici), oferindu-i acestuia contragreutatea necesară. Rezultă o jovialitate absurdă, chinuită, apropiată ca mod de construcţie de humorul filosofic beckettian, punând reflecţii solipsiste în gura unor indivizi cărora bunul-simţ le interzice, de regulă, astfel de deschideri. La Teodorovici, indivizi inapţi pentru speculaţie îşi pun probleme "ultime", lamentându-se îndelung pentru eşecul lor previzibil.

Romanul bistriţencei Ioana Bradea, Băgău (Bucureşti, EST, 2004) reprezintă una dintre plăcutele surprize ale noului val de prozatori. Cel puţin de fraza de început a acestui roman trebuie să fi auzit toată lumea! La un moment dat naratoarea declară: "băi, m-am săturat! simt nevoia şi mai ales lipsa unui dicţionar de înjurături şi imprecaţii! de ce nu există aşa ceva în limba română? celelalte limbi sigur au un dicţionar ca ăsta, numa' la noi se fac toţi că plouă". Cu toate acestea, dicţionarul respectiv, chiar aşa inexistent, se află la lucru, şi cu folos, în romanul Ioanei Bradea, care provine, stilistic şi nu doar ca "atitudine", din monologul celebrei Molly Bloom. Cartea nu încearcă să fie autentică la modul mizerabilist al unora dintre fracturişti: există o construcţie atent premeditată în lungile monologuri ale Andreei, studentă ardeleancă în Bucureşti (iată o constantă a ultimilor ani, romanele studenţeşti) şi noaptea lucrătoare la linia erotică, o construcţie care disimulează un veritabil roman de dragoste într-o aparent dezlânată vorbărie sentimental-porcoasă. Totul se construieşte prin limbaj (dacă tot ne aflăm la linia fierbinte!), o serie întreagă de interlocutori ia fiinţă prin mijlocirea propriilor replici stupide, agramate, lirice şi caraghioase, grăbite şi excitate, pe care eroina trebuie să le facă să întârzie cât mai mult pe fir. Iar figura acesteia se conturează şi ea din umorul leneş, din ştiinţa (filologică) de a combina savuroase porcărele verbale cu reverii la iubitul care, într-un final, o va părăsi, şi cu referinţe ce îi completează universul interior, de la Coltrane la Brumaru şi de la Kundera la Caţavencu.

Veronica A. Cara este o tânără autoare hotărâtă să-şi construiască un drum propriu, după regulile sale, care exclud orice poetică "de grup". E adevărat că fascinaţia pentru sexualitate a multora dintre colegii săi apare şi în cărţile ei, utilizată însă într-un mod, la prima lectură, imprevizibil. Practic, romanele ei Eny şi Petrecere cu mama reprezintă transpuneri literare ale unor cazuri de patologie psihică (sexuală sau nu), care le dă, de altfel, un caracter enigmatic ce durează pe întreg parcursul romanului. În schimb, orice nedumerire şi tot aerul de nedeterminat dispare o dată cu ultima pagină. Poeticitatea, misterul şi nebulozitatea psihologică îşi află explicaţia în final, devenind, retrospectiv, inutile. Cara este scriitorul român cel mai apropiat de psihanaliză de până acum, textele ei mărturisind o atentă frecventare a autorilor de referinţă. Romanele ei sunt lungi (altfel, "generaţia" nu se aventurează prea des dincolo de pragul psihologic de 200 de pagini!), permiţându-i să încerce mai multe modalităţi de discurs, cel eseistic fiind, alături de digresiunea lirică, des folosit. Însă nu întotdeauna cu aceleaşi rezultate. Primul roman, Eny (Cartea Românească, 2003), construia o enigmă foarte bine servită de digresiunile ce rotunjeau un personaj ceţos şi contradictoriu. Al doilea, în schimb, (Petrecere cu mama, Polirom, 2004) brodează, pe o canava mult prea generoasă şi cu aparenţa unei relatări obiective, pasaje de poetică explicită, lungi poeme originale şi în traducere, reflecţii "metafizice" şi povestiri autonome, a căror potrivire este bine exprimată de zicerea populară "ca nuca-n perete". Probabil autoarea nu îşi înţelege încă prea bine talentul specific, pe care, sper, viitoarele scrieri vor şti să-l utilizeze mai bine.


Portret de grup

Ce anume aduce laolaltă aceşti prozatori, aparent atât de diferiţi între ei? Imperativul autenticităţii, deşi ilustrat în defavoarea lor de autori precum Silviu Gherman, Ioana Baetica sau, din şcoala braşoveană de "creative writing", de Dan Ţăranu şi Adriana Bărbat, îşi păstrează întâietatea. Puţini sunt literaţii tineri care să îi refuze perfida atracţie. Reuşitele apar acolo unde autorul îşi forjează un stil "autentic" în absenţa oricărui orgoliu intelectualist, adică renunţând la a poza în fin degustător de Bruckner sau Durrell, pentru că a cita un scriitor nu înseamnă că i-ai învăţat lecţia. Astfel, Teodorovici preferă naratorii fragili, deficienţi sub raport intelectual dar pătrunşi de propria importanţă, în vreme ce naratorul lui Ionuţ Chiva este doborât de experienţele alcoolice sau de stupefiante, ceea ce îl obligă pe autor să îşi adapteze discursul la situaţie. Sorin Stoica îl apreciază pe Nae Stabiliment, tipul oral din sud care ştie să spună o poveste, chiar dacă n-a mai deschis o carte de la terminarea şcolii gimnaziale. Ioana Bradea practică o oralitate vivace, care amuză prin parodia filologică a diferitelor genuri de prostie sau de lubricitate. În fine, Alexandru Vakulovski confundă autenticitatea cu sinceritatea, ceea ce scoate cărţile sale din domeniul literaturii şi le aduce pe acela al gazetăriei sau al discursului public gen Paraziţii, cu un plus de patetism inoportun în afişarea sentimentelor.

Tematica şi limbajul mai "curajoase" nu reprezintă o constantă a literaturii tinere, cel puţin nu în formula pe care am prezentat-o mai sus. Pe de altă parte, este vizibilă o tratare mai degajată a temelor "mari", despre care vorbesc, în felul lor ce mimează indiferenţa sau deriziunea, şi Ioana Bradea, şi Stoica, şi Teodorovici, dar şi mai serioşii Veronica A. Cara şi Florin Lăzărescu. O consecinţă a acestei situaţii este minimalismul, adică discutarea unor subiecte cu tradiţie literară majoră în contexte "demitizante", preferinţa pentru medii umile şi pentru personaje obişnuite sau mai rău decât atât, explorarea unor locuri neobişnuite pentru proza românească (o firmă de telefonie erotică, de pildă) etc.

"Întoarcerea povestirii" (dar unde a fost ea plecată?) ar putea fi o altă trăsătură comună a autorilor în discuţie. Evenimentul se află în centrul naraţiunii, şi asta chiar într-un roman "static" precum cel al Ioanei Bradea. Dar este importantă şi modalitatea de prezentare, vocea naratorului, capabilă să evoce figura povestaşului, dar şi lumea povestită. Literatura, ambalajul estetic nu este pierdut din vedere de către acei autori tineri care dau impresia că au cu adevărat ceva de spus. Renunţarea la estetic, prefigurată ficţional de Ionuţ Chiva şi luată de bună de unii colegi de-ai săi, nu pare să fi devenit o reală opţiune odată cu această nouă promoţie scriitoricească. În cele din urmă, o sporită lizibilitate, chiar curtare a cititorului ar caracteriza literatura tinerilor, poate sătui de ezoterismul stilistic al predecesorilor, poate mai încrezători decât aceştia în posibilitatea unei bune comunicări cu publicul. Dar acest fapt nu duce decît în unele cazuri la trivializarea voită (şi deci artificioasă) a scriiturii, sancţionată prompt chiar de unii colegi (Veronica A. Cara).

Este aceasta o "nouă generaţie" sau nu? Nu cred că răspunsul poate fi deocamdată formulat, chiar dacă editurile patriei răspund cu mare promptitudine pentru noi. Deşi au apărut câteva nume de autori cu real talent, acestea spun mai multe separat decât luate laolaltă. Cei mai originali dintre ei refuză afilierea şi îşi caută un drum cât mai puţin frecventat: psihanaliza, oralitatea rurală pe stil nou, comedia sexului. Cu toate că se vede cu ochiul liber unde se despart ei de nouăzecişti, păstrează de la aceştia destul de multe, în primul rând predilecţia pentru mediile periferice şi plăcerea consecutivă de a mima scrierea unor opere "de trei parale"; iar dacă avem continuitate, la ce bun războiul generaţiilor? Până la noi luări de poziţie, până la apariţia unui eventual Ceahlău sau măcar Copou al literaturii române, îmi iau la revedere de la subiect. Pace bună!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Sonia (şi bărbaţii din viaţa ei) (II), Argentina Firuță (5.0/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Premianţii taberei creative Scris de tine, Braşov 2019, Autori diverşi (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Sonia (şi bărbaţii din viaţa ei) (I), Argentina Firuță (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cum am devenit faşionistă / Good luck!, Crenguța Sandu (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Gol, Matei Şorodoc (4.7/5 - 12 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Sticla cu cerneală
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer