Interviu pentru un post de pescăruş

- Da poftiţi, domnuleee... Georgescu. Vitalie Georgescu, aşa vă numiţi, nu-i aşa?! - îl pofti doamna cu coc, în timp ce trăgea cu coada ochiului într-o listă de candidaţi aşezată peste faţa de masă albă, cu broderie de mână.
- Da doamnă, Vitalie - murmură domnul Georgescu timid, ca şi cum ar fi încercat să se scuze că are un nume atât de nepotrivit cu capitalismul agresiv şi sângeros pe care îl trăieşte. Şi apoi adăugă, pentru ca doamnele să înţeleagă exact circumstanţele acestei nepotriviri atât de dureroase - Ştiţi, bunica era lipoveancă şi ea a insistat ca mama să-mi dea prenumele ăsta, ca să rămân cu ceva şi de la ea.
- Luaţi loc - îl pofti domnişoara blondă care stătea picior peste picior în stânga doamnei cu coc, privind prin dânsul ca şi cum s-ar fi adresat unui personaj imaginar.

Domnul Georgescu îşi scoase şapca pe care o făcu sul între degetele groase, îşi trecu o mână prin părul rar şi se aşeză pe scaunul pe care îl indicase domnişoara, singurul liber de altfel. Încăperea era austeră, ca o sală de clasă a unei şcoli modeste din zona industrială. O masă lungă din lemn cu picioare subţiri şi drepte, patru scaune vechi de care lacul, întins probabil înainte de război, se agăţa cu disperare şi un dulap pe care erau aşezate în neordine dosare. Acesta era tot mobilierul. Două lămpi din cele mai simple, cu becuri învelite în globuri mari şi albe, atârnau una deasupra capului intervievatului şi cealaltă undeva mai înspre intrare, deasupra unui petec de parchet îndesat în praf şi acoperit cu o unsoare dubioasă, ca şi cum cineva ar fi lăsat acolo cândva un filtru de ulei din care se scursese tot lichidul brumăriu.
- Domnul Georgescu, pentru postul de pescăruş, da?! - ridică din nou ochii plictisiţi domnişoara blondă pentru a confirma apoi participarea la interviu cu un asterisc în lunga listă de nume, în timp ce doamna cu coc scotea dintr-un dosar voluminos un set nou de hârtii pe care notă încet, cu migală, rotunjind ca un artist numele "Georgescu Vitalie".
- Domnul Georgescu, de ce aţi venit la acest interviu? Ce aşteptări aveţi dumneavoastră de la această întâlnire?

Bărbatul rămase câteva secunde descumpănit. Era sigur că doamna cu coc ştie deja răspunsul, iar felul acesta de a scoate cu igliţa carnea crudă din cochilii crăpate îl enerva peste măsură.
- Păi ce aşteptări să am, doamnă. Să pot să-mi hrănesc familia. Că sunt vremuri grele - oftă el în cele din urmă, după care se lăsă o linişte grea.

Doamna cu coc îşi ţuguie buzele şi în timp ce dreapta strângea pixul ce aţintea ameninţător pagina albă în aşteptarea răspunsului complet al domnului Georgescu, cu stânga începu să bată încet darabana în tăblia mesei. Avea ochelari cu rame mari şi groase, buzele rujate strident cu roşu întunecat şi ochii marcaţi la fel de strident cu negru pe pleoapa de jos. Pe obrazul stâng, undeva înspre nas, avea o aluniţă mare şi roşie extrem de dezagreabilă.
- Hai, dragă, treci mai departe peste asta - se iţi domnul din dreapta, uscat şi strâmb, ce fuma apăsat şi citea o revistă medicală aplecat peste colţul mesei. Domnul nu ridicase ochii dintre rânduri de când candidatul intrase în încăpere.

Doamna cu coc marcă în cele din urmă un X undeva în hârtii şi trecu la întrebarea a doua.
- Care sunt calităţile ce credeţi că vă recomandă pentru acest job? - reluă doamna, având grijă să arunce o grimasă strâmbă spre domnul uscat, pe care acesta n-o recepţionă însă, adâncit fiind în lectură.
- Sunt muncitor, doamnă. Ia uitaţi aici ce palme mari şi bătucite am - explică el în câteva cuvinte atuurile care îl recomandau pentru poziţia în discuţie, stârnind zâmbetele mustăcite ale domnişoarei blonde. Pot să fac orice îmi cereţi cu mâinile astea două - mai adăugă el şi domnişoara izbucni într-un râs chicotit pe care încercă să şi-l înece în barbă.
- Numai la tâmpenii te gândeşti, tu! Termină! - murmură doamna cu coc printre dinţi spre domnişoară şi apoi reluă cu glas tare înspre domnul Georgescu - Pentru un post de pescăruş trebuie mai multă graţie, mai multă eleganţă, mai multă fineţe, domnule. Cred că mâinile dumneavoastră mari şi bărbăteşti nu sunt tocmai un avantaj în obţinerea postului.

Domnul Georgescu simţi cum i se strânge sufletul. Începuse prost. Ştia că asta avea să i se întâmple. De dimineaţă, de când îi adusese nevastă-sa cafeaua aia în care scăpase toată zaharniţa, simţise cum i se zbate pleoapa stângă. Da se zbătuse bine, ca şi cum ar fi avut înăuntru o pasăre. O pasăre vie. Trase aer în piept, puternic, de vreo trei ori. Nu era cazul să-şi piardă cumpătul, lucrurile se puteau îndrepta.
- Puneţi-mă la încercare doamnă şi o să vedeţi - izbucni domnul Georgescu plin de energie şi speranţă, speranţă care se nărui imediat căci domnişoara erupse într-un râs nestăvilit şi obraznic care se împrăştie valuri valuri în toată încăperea.
- Căţea! - scrâşni din nou doamna cu coc vizibil stânjenită, în timp ce domnul uscat îşi ridică pentru prima dată ochii din revistă.
- Ce-ai dragă, ai înnebunit? Stăpâneşte-te!
- Mă scuzaţi! - murmură domnişoara încercând cu greu să-şi înghită lacrimile.
- Ce loc de muncă aţi avut până acum?
- Păi acum sunt şomer doamnă.
- Ultimul vorbesc.
- Păi strungar, doamnă. Strungar la mecanică fină. Fac orice pe un strung, de la tije, axe, până la roţi dinţate şi mecanisme fine.
- Ştiţi... un pescăruş n-are nevoie de roţi dinţate şi mecanisme fine... Era mai bine dacă aţi fi lucrat undeva la arte, balerin, pictor, actor. Chiar şi compozitor cred că ar fi fost în regulă. N-aţi făcut nimic din toate astea?!

Domnul uscat şi doamna cu coc priviră sincron înspre domnişoară dar aceasta îşi agăţase privirea încrâncenată în colţul din stânga sus al uşii şi buzele sale încordate nu mai schiţau nici un zâmbet.
- Nu doamnă, doar volei la clubul muncitoresc... - confirmă domnul Georgescu şi simţi din nou cum alunecă pe toboganul ne-bun, către iad.
- Ce credeţi dumneavoastră că vă califică pentru această poziţie, domnule Georgescu? - întrebă rotund doamna cu coc, zâmbind cu îngăduinţă, în timp ce degetul arătător urmărea rândurile de pe hârtia din fata sa.

Domnul Georgescu ştia că e ultima şansă să o mai cotească către drumul cel bun, aşa că îşi făcu o mică schiţă în gând, apoi explică.
- Sunt un om iubitor de natură şi de păsări. Îmi plac şi copiii. Am deja doi nepoţi de la fiică-mea care e plecată în Olanda şi care i-a lăsat la noi că acolo e greu cu acomodarea, pe care îi iubesc ca pe ochii din cap. Şi sunt flexibil doamnă, pot să fac orice mi se cere. Eu pun osu, nu cum sunt tinerii ăştia din ziua de azi. Şi mai am şi vise doamnă, vise d-astea zburătoare, că zice nevastă-mea că visez numai cai verzi pe pereţi. De exemplu visez să fac nişte ochelari cu care să vezi numai lucrurile bune, când apar d-alea rele să se întunece şi să nu mai vezi nimic.
- Domnule Georgescu, aţi zburat vreodată? - reluă doamna cu coc tirul întrebărilor ca şi cum nici n-ar fi auzit răspunsul bărbatului

Domnul Georgescu se blocă complet. Se înroşi, începu să se umfle pe la tâmple ca un cazan cu abur de locomotivă, începu să clocotească şi în cele din urmă pufăi...
- N-am înţeles întrebarea - îşi luă el un moment de răgaz, aşa cum îl învăţase vecinul Matache, care fusese la o mulţime de interviuri la viaţa lui.
- Dacă aţi zburat vreodată. Aşa cum zboară păsările, pescăruşii - îi explică domnişoara blondă, ridicându-şi mâinile pe lângă corp şi fâlfâindu-le sugestiv.
- Când eram tânăr. N-aveam maşină şi am zburat odată cu avionul la mare, la Constanţa. Am stat la Olimp. Că nu era prea scump şi din salariu meu de maistru îmi ajungea.
- Mda, nerelevant.... - bombăni nemulţumită doamna cu coc. Ce conflict major aţi avut în activitatea dumneavoastră anterioară şi cum i-aţi făcut faţă?
- Păi... eu n-am avut conflicte cu nimeni, doamnă. Eu am fost om la locul lui. Ce mi s-a spus, aia am făcut. Şi am făcut bine. Asta poate să spună toţi şefii pe care i-am avut. Nu m-am bătut cu nimeni, nu m-am certat...
- Aici nu e vorba despre un conflict de natură fizică. Întrebarea se referă la felul în care reuşiţi să gestionaţi problemele. Probleme aţi avut?
- Am avut domnişoară. Mai ales acu, în ultima vreme. Cu banii. Şi cu sănătatea. Şi mai am şi cu nevastă-mea, că toată ziua stă cu gura pe mine, că am mâinile mari şi că stau cu ele înfipte în firimiturile alea de ziar. "Măcar du-te şi sapă şanţuri. N-or fi bani mulţi, da mai intră ceva în casă". Eu degeaba îi zic că mă duc mereu să întreb de vreo slujbă şi mereu zic ăia că n-au, că d-aia am şi venit acum pentru asta, că e singura care a apărut pentru mine.
- Ei bine, uite problema asta cu nevasta. Cum o gestionaţi?!
- Cu calm domnişoară. Cu duhul blândeţii. Da când simt că mi se urcă pe creieri şi începe să tropăie o mai gestionez şi cu câte-o scatoalcă, domnişoară. Şi dup-aia e linişte. O săptămână cel puţin e o linişte în casă de zici că-i biserică, nu alta.
- Care credeţi că este aportul pe care angajarea dumneavoastră îl va aduce în dezvoltarea companiei?
- Ce companie doamnă? Care dezvoltare?!
- Compania care vă angajează.

Domnul Georgescu începu să dea din colţ în colţ şi îl trecură toate năduşelile. Doamna cu coc nici nu clipea, iar domnişoara blondă îşi admira unghiile roşu-violent cu ciupercuţe albe, absolut perfecte. Salvarea îi veni în cele din urmă de unde se aştepta mai puţin.
- Băi, voi aţi luat-o razna. Ia dă-ncoa să văd - se răsuci domnul uscat smulgând din mâna colegei sale hârtiile de interviu. Le studie câteva secunde apoi smulgându-i şi pixul marcă apăsat trei X-uri mari. Mai întreabă de-aici, de-aici şi de-aici. Bagă-i astea şi pe urmă valea. Apoi lăsă foile şi pixul pe masă şi se reapucă de citit.

Doamna cu coc simţi autoritatea-i topită cum se prelinge ca o îngheţată uitată la soare peste fata de masă, peste lemnul uzat şi mâncat de cari, pentru ca apoi să înceapă să picure greu din colţul mesei pe podea. Buzele sale murmurară ceva, dar nici domnul Georgescu, nici măcar blonda domnişoară nu reuşiră să descifreze cuvântul jigodie.
- Domnule Georgescu, ce realizări remarcabile aţi avut în cariera dumneavoastră?

Domnul Georgescu zâmbi. Aşa mai venea de-acasă. Şi venea bine.
- Păi înainte de '89 am ajuns la panoul de onoare al întreprinderii. Singurul de la mine din secţie. Era o onoare doamnă. Au venit şi de la Scânteia să-mi ia interviu şi mi-a apărut şi poza în ziar. Da şi-acuma să ştiţi că am fost apreciat. Mi-a dat şefu primă din doi în doi ani, că mi-a zis că în fiecare an nu se poate, că dacă vede directoru că am luat şi anu trecut mă taie.
- Ei, nu neapărat la asta mă refeream eu. Eu mă gândeam la ceva palpabil, un produs, o invenţie, o procedură nouă de lucru... Aaa... şi mai am o rugăminte. Se poate să nu mai începeţi fiecare propoziţie cu păi?! - adăugă doamna cu coc zâmbind acru.
- Păiii.... A, mă scuzaţi, fără păi. Eu am făcut multe produse. Da cel mai tare a fost când făceam carburatoare, că astea veneau gata turnate şi noi ne ocupam să le calibrăm canalele, să ne asigurăm că se-mbucă toate, că se aşază jicloarele. Şi toate alea care aveau defect din turnare le strângea din toată secţia şi mi le dădea mie. Că aveam mână bună. Ceas, nu alta.
- Mda... - mormăi din nou doamna cu coc. Nu ştia deloc unde să aşeze X-ul. În cele din urmă închise ochii şi lăsă pixul să coboare încet. Domnule Georgescu, cum credeţi că vă veţi acomoda la noul loc de muncă, cum credeţi ca veţi interacţiona cu noii colegi?!
- Colegiii.... tot pescăruşi?!
- Tot!
- Bine doamnă. Eu v-am spus. N-am pretenţii mari şi muncesc din greu. Doar să nu mă calce pe bătătură. Da pescăruşii nu cred că fac bătături, nu-i aşa?!
- Nu cred nici eu. Domnule Georgescu unde vă vedeţi peste cinci ani?
- Pai eu mă văd în grădina casei, doamnă, cu ochelarii pe nas şi cu nepoţii în poală. Că nu mai e mult până la pensie. S-or duce şi anii ăştia şi p-ormă gata, pensia cât o mai fi, apoi odihna veşnică.
- Eu nu vorbesc despre pensie, domnule, eu vorbesc aşaaa... profesional.
- Aaa... profesional... Profesional mă văd albatros şef. Pe o navă în mijlocul oceanului. Aş avea în jurul meu mai mulţi pescăruşi juniori şi nişte pinguini cu frac. Poate şi-o focă să ne facă de mâncare.

Domnul cel uscat se opri din citit, îşi ţintui degetul peste ultimul cuvânt şi cu cealaltă mână îşi ridică încet ochelarii subţiri privindu-l mirat, pe sub ei, pe străin. Încruntă uşor sprâncenele, semn că sub părul tuns periuţă se petrece ceva important, apoi făcu un gest scurt din cap de sus în jos înspre doamna cu coc.
- Vă mulţumim domnule. Dacă dumneavoastră aveţi ceva de întrebat...
- Pai da, doamnă... da chiar pescăruş?
- Da, domnule. Agenţia Judeţeană Pentru Ocuparea Forţei de Muncă urmăreşte reconversia socială a celor care au desfăşurat activităţi ce nu mai sunt utile societăţii, înclinând balanţa către poziţii care să elibereze spiritul şi să descătuşeze frumosul. Cercetările din Uniunea Europeană au arătat că munca într-un mediu plăcut, atractiv, care să scoată în valoare potenţele fiecărui individ, poate înlocui cu succes binefacerile aduse de banul gol. Şi acum trebuie să recunoaşteţi, avantajele sunt mari şi pentru dumneavoastră. Scad foarte mult cheltuielile cu hrana, cu întreţinerea, nu mai aveţi nevoie de maşină...
- Bine doamnă, da chiar aşa, pescăruş....
- Ştiţi, am mai avut trei posturi de egretă, dar s-au ocupat. Trei foste balerine de la Operă şi Balet care s-au restructurat si n-au mai găsit loc în schemă... Vă daţi seama, copii mici, probleme. Pe acelea nu le-am mai scos la concurs că prea se nimeriseră la fix. Atât?! Atunci o să vă anunţăm telefonic rezultatul. Vă dorim succes şi o zi bună.