În Ţara stelelor ciobite şi a Lunii mâncate de vârcolaci

Să vezi ce mi s-a întâmplat. Aseară am avut o aventură uluitoare. În timp ce stăteam pe balcon cu copiii şi ne îmbătam cu miresmele de iasomie şi mâna maicii domnului a apărut deodată, ca din senin, un piticuţ. Era mic de-o şchioapă, cu barba albă, lungă până la vârful condurilor, cu nori pufoşi în obraji şi cu o pelerină roşie roşie ca roşiile cele mai roşii pe care le ştiu, care îl acoperea pe de-a-ntregul. S-a aşezat pe balustrada balconului şi deşi abia ne ajungea până la buric, aşa cocoţat pe balustradă cum era, ne-a privit de sus şi fără să aştepte să ne revenim din uluire ne-a întrebat: "Am trei bilete la trenul care pleacă asta seară spre Ţara stelelor ciobite şi a Lunii mâncate de vârcolaci, le vreţi?". Bineînţeles că noi am rămas muţi, ca trei păpuşi care şi-au înghiţit limbile şi ne-am uitat încurcaţi unul la altul. Piticul n-a aşteptat mult să ne revenim din ameţeala şi ne-a repezit "Le vreţi? Sau plec?". Eu am încercat să bâigui un "Mulţumim, dar tocmai se încălzeşte laptele pentru cină" dar copiii nu m-au lăsat să termin ceea ce începusem şi au ţipat amândoi deodată, acoperindu-mi vocea "Le vreeem, le vreeem, le vreeem...". Şi fără să mai aştepte vreo confirmare din partea mea, piticuţul a scos din buzunarul adânc al mantiei roşie roşie ca roşiile cele mai roşii pe care le ştiu, trei bilete şi ni le-a întins. Biletele erau tare ciudate. Copiii au început să râdă şi au întrebat "Ce facem cu biletele astea?" pentru că prea arătau ca nişte biscuiţi de cacao cu cremă de vanilie. Piticul nu a părut mirat de întrebare şi a răspuns apăsat: "Le compostaţi când vreţi să vină trenul, uite-aşa" - şi a dus o mâna la buzunarul mantiei, a scos un bilet nou nouţ şi a înfipt dinţii în el. Într-o secundă biletul a dispărut dincolo de obrajii rotunjori şi firimituri de biscuit s-au rostogolit peste barba albă şi netedă. Apoi, cât ai zice "moş" piticuţul nostru s-a făcut nevăzut.

Copiii au început să chicotească şi înainte să apuc să fac vreo mişcare au scos biletele şi le-au compostat fericiţi. Nu au trecut mai mult de trei secunde şi un tren lung şi negru, ca un şarpe al nopţii, cu luminiţe mărunte şi galbene ca nişte solzi strălucitori, a apărut în faţa noastră. Uşa de la vagonul din dreptul balconului s-a deschis şi un piticuţ mic de-o şchioapă, cu barba albă, lungă până la vârful condurilor, cu nori pufoşi în obraji şi cu o pelerină roşie roşie ca roşiile cele mai roşii pe care le ştiu, care îl acoperea pe de-a-ntregul, ce părea identic cu cel care tocmai ne părăsise, a deschis uşa şi ne-a poftit: "Urcaţi". A urcat întâi fata cea mare, apoi cea mică, dar când am dat să urc şi eu piticul mi-a pus o mâna în piept şi mi-a cerut autoritar biletul. Apoi făcându-mi complice cu ochiul a mimat gestul compostării, având grijă să adauge la sfârşit şi un apendice vocal "cranţ". N-am avut încotro. Am scos biletul, l-am compostat şi am urcat. Apropo, trebuie să vă spun că avea exact gustul la care ne aşteptam. De biscuit de cacao cu cremă de vanilie.

Drumul a fost extrem de scurt şi lipsit de orice peripeţii. De cum s-au închis uşile locomotiva a cotit scurt spre cer şi cu o viteză ameţitoare a început să se depărteze de Pământ. Pe geam, oraşul se vedea din ce în ce mai mic, apoi ţara din ce în ce mai mică, apoi continentul din ce în ce mai mic, apoi Pământul din ce în ce mai mic, până ce, la un moment dat, au dispărut toate. Şi exact în momentul în care ne-am dat seama că au dispărut, trenul s-a oprit cu o smucitură puternică. "Staţia Stelelor ciobite şi a Lunii mâncate de vârcolaci" - a anunţat un glas ce părea de piticuţ mic de-o şchioapă, cu barba albă, lungă până la vârful condurilor, cu nori pufoşi în obraji şi cu o pelerină roşie roşie ca roşiile cele mai roşii pe care le ştiu, ce îl acoperea pe de-a-ntregul. Şi aşa şi era. Căci imediat ce am coborât din tren, l-am văzut. Dădea din mâini ca un poliţist încercând să îndrume mulţimea de copii şi de părinţi spre ieşirea din gară şi intrarea în oraş. Trebuie să recunosc că oraşul arăta tare ciudat. Aşa... ca un parc, dar ca un parc din cer... Erau pajişti de vise, fântâni de dorinţe, gânduri răzleţe ca nişte căprioare aurii, zâmbete plantate pretutindeni şi mai ales stele. Erau stele mari cu multe colţuri, ca nişte mori de apă care se rostogoleau continuu spre niciunde. Erau apoi stele mai mici, aşa, de înălţimea unui stat de om, doar cu cinci colţuri, în care te puteai oglindi, de ai fi putut să juri că eşti pe undeva pe acolo prin interiorul lor. Şi în fine, erau steluţele mici mici ca fulgii de nea, care se împrăştiau pretutindeni ca o ninsoare risipită de vânt. Dar ca un făcut toate steluţele aveau colţurile ciobite. "De ce au toate stelele din Ţara stelelor ciobite şi a Lunii mâncate de vârcolaci, colţurile ciobite?" - l-am întrebat pe piticuţ. "Pentru că le ronţăie copiii când dorm" - mi-a răspuns piticuţul într-o doară, fără să mă bage în seamă, ca şi cum atâta lucru ar fi trebuit să ştiu şi eu, om mare ce sunt. "Şi în plus, ca să fie perfecte" - mi-a mai aruncat peste umăr. M-am simţit un pic ofensat de atitudinea lui, mai ales că era un pitic mic de-o şchioapă, cu barba albă, lungă până la vârful condurilor, cu nori pufoşi în obraji şi cu o pelerină roşie roşie ca roşiile cele mai roşii pe care le ştiu, ce îl acoperea pe de-a-ntregul, aşa că nu l-am mai întrebat nimic până... Nu l-am mai întrebat nimic până când am văzut un alt lucru care tare m-a mai minunat. În mijlocul oraşului, un nou piticuţ care semăna aidoma cu cel care ne dăduse biletele şi cu cel care ne însoţise în tren şi cu cel care ne primise în oraş şi cu cel care ne răspundea la întrebări, cum spuneam, în mijlocul oraşului un piticuţ cocoţat pe o scară uriaşă dădea jos Luna de pe cer. Şi oricât de ofensat aş fi fost, nu m-am putut abţine să nu-l întreb din nou pe piticuţul de lângă mine "De ce dă piticul acela Luna jos de pe cer?" De data aceasta piticuţul s-a oprit, s-a întors către mine, m-a privit sever în ochi şi mi-a răspuns arogant: "În primul rând că acela nu este un pitic, poate pitic eşti tu, acela este un pitic-croitor-de-vise ca şi mine. Şi în al doilea rând nu dă Luna jos de pe cer. Dacă ai fi avut curiozitatea să te uiţi atent la Luna aceea, ai fi observat că este mâncată de vârcolaci şi din această cauză a pierdut din strălucire, iar piticul-croitor-de-vise o înlocuieşte cu una nouă, rotundă, făcută la noi în atelier. Vârcolacii sunt cei mai mari duşmani ai viselor, iar noi ne îngrijim ca visele să crească frumoase şi luminoase". Recunosc că săpuneala piticuţului mi-a tăiat de tot elanul de a mai întreba ceva, aşa că mi-am petrecut vremea în continuare admirând minunile locului şi nu erau puţine, după cum vă povesteam. Nici nu ştiu când a trecut timpul şi am auzit iar glasul piticuţului cel mic de-o şchioapă, cu barba albă, lungă până la vârful condurilor, cu nori pufoşi în obraji şi cu o pelerină roşie roşie ca roşiile cele mai roşii pe care le ştiu, ce îl acoperea pe de-a-ntregul: "Vin zorile, oraşul se închide, poftiţi în vagoane". Apoi iar şi iar ca un ecou... "Vin zorile, oraşul se închide, poftiţi în vagoane...". Mi-am întâlnit fetele în compartiment. Erau încântate, radiau de bucurie, iar ochii le erau mici mici ca cele mai mici steluţe din Ţara stelelor ciobite şi a Lunii mâncate de vârcolaci. Şi în timp ce întindeam mâna să le mângâi obrajii, am simţit uşile închizându-se cu o bufnitură şi am auzit piticuţul anunţând cu o voce sobră: "Atenţie se închid uşile, urmează staţia Aurora..."