Altfel cu Mircea

Istoria tehnicii (şi orice tehnică este o tele-tehnică, o "media"-tehnică; artificiul ca supranume al Omului) ar putea fi descrisă pe scurt (parahegelian) astfel: materializare/obiectualizare/invenţie-descoperire/actualizare la exterior ("externalizare"), ipostaziere socială, a însăşi relaţiei sociale deci, urmată (acum: acesta este evenimentul-epocă pe care îl traversăm, sau care ne traversează) de interiorizarea exteriorului (relaţional), de subiectivizarea "obiectivului", mai precis a "obiectivatului".

Deocamdată, corpul tehnic al omenirii încă dublează (în extensiune) structurile "ancestral"/"arhetipal"/înnăscut-reproduse/virtuale mentale şi afective, intelectuale (aici, toţi termenii vor trebui atent precizaţi), dar foarte curînd ele vor fi "internalizate" subiectival, fără a fi însă şi dizolvate prin asimilare: vor introduce "mediul extern" în "mediul intern" (şi abia atunci să te ţii socializare: perfect imanentă!). Vor deveni, cu alte cuvinte, "noi înşine". Încă mai avem răgazul şi şansa unei distanţe (faţă de "noi înşine" ca reţea tehnică), care nu este, însă, suficient speculată critic, faţă de "general intellect"-ul (Marx) obiectiv şi "exterior", dar cu care deja nu mai putem trăi fără a interfera (la început, protetic), al tele-media-tehnicii. Foarte curînd, "tehnica" va dispărea ca atare, devenind "însuşi" omul, "însăşi" societatea, "însăşi" umanitatea. Deocamdată, ea se află doar în faza de lume pe cale de a cuceri întreaga planetă (care este încă una a unor lumi şi vieţi paralele). Dar vine, invaziv, către om. Invizibil. Nimic SF în toate acestea. Sau doar în sensul cel mai grav cu putinţă, acela de realism (şi chiar de naturalism) metafizic.

Activitatea psiho-neuro-afecto-intelectuală (!) a omului este "proto"-media. În Evul Media (care va fi urmat de o Renaştere integrativă, dar cel mai probabil de un Neo-neolitic), vechile arte existenţiale simbolice ale intra/extra-medierii umane (cum ar fi ceea ce, în modernitate, a căpătat denumirea restrictivă, contractuală, economic-juridică de literatură) se află într-o fază obosit, tardiv-conflictuală de negociere cu mediaţia ipostaziată temporar prin tehnică. Cel mai adesea, media exterioare supramediază sau submediază, scurtcircuitîndu-le însă cert, media umane simbolice, netehnice, "tradiţionale".

Un exemplu simptomatic local de interferare, de negociere între psihic şi "general intellect" (fluxuri întrerupte, preluate, diminuate, amplificate, recodificate etc. de reţele, pe piaţă; maşini combinate subliminal-public) îl reprezintă, la noi, Mircea Cărtărescu. Volumul al doilea al Jurnalului său (deja, din capul locului contaminat: scris anume pentru a fi publicat, în vederea publicării, ceea ce reprezintă un semn, aproape nietzschean, de voinţă de "însănătoşire" prin cultivarea "bolii"; în cazul de faţă, este vorba de "boala" literaturii, de "compulsiunea la repetiţie" concentrată în actul scriptic) merită măcar schiţarea unei discuţii dintr-o astfel de perspectivă transversală, adică una substanţial şi generic mediatică.

Un articol (subtil răzbunător) al lui Dan C. Mihăilescu (intitulat "«Nimic, pentru mine, nu mai înseamnă nimic»" şi apărut în România literară nr. 28/20-26 iulie 2005) mi-a fost de ajuns: nu pot citi Jurnalul lui Mircea Cărtărescu. Dacă ar fi fost kafkian (într-un vis delirant "comunicaţional" din Scrisorile către Felice, Kafka a imaginat dezirant fax-ul!), aşa cum greşit îl încadrează DCM, ar fi fost cu totul altceva. Dar nu e: citiţi şi comparaţi. Tipologic, Cărtărescu e Gœthe, şi poate tocmai de aceea se şi visează (într-un gest disperat, emoţionant, de re-apropriere de sine) Hölderlin. E "major" şi "majorat", "operat" cu de-a sila, şi de-aici consolidarea în public, tentacular-social, a sciziunii lăuntrice: minorarea minorului. Hölderlin, la noi, acum, este Ion Stratan.

Sînt de acord cu toate spaimele, greţurile şi dezabuzările critice ego-exasperate ale lui Mircea, dar nu le pot citi pentru că le trăiesc eu însumi. Nu mi se pare însă ceva de la sine înţeles să le scriu, să fie scrise şi, apoi, să mai fie şi publicate cu tam-tam, prin gesturi ritualizate, incaş, de sacrificare a Regelui. "Sacrificatorii", cei care-l îndeamnă la deschiderea publică a pîntecelui, nu viscerele propriu-zise ale lui Cărtărescu este ceea ce mă îngrozeşte, ceea ce îmi repugnă. Exhibarea viscerelor, mai cu seamă a intestinelor, al căror conţinut ne este propus drept hrană spirituală, deci mai ales specularea lor de piaţă o consider, aşadar, contraindicată: o proastă şcoală (implicită) de literatură, un model de facilitate şi de imediatism comercial care propune un (abia acesta cu adevărat) halucinant, imposibil, sacrificial traseu corp propriu-corp social, scurtcircuitat. Cărtărescu este supus la electroşocuri tocmai pentru a alimenta, cu energia sa existenţială, psiho-scriptică, o reţea naţională vlăguită, în pană, impotentă şi depotenţializatoare.

În mod normal, traducînd în momentul de faţă Anti-Œdip-ul lui Deleuze-Guattari, ar trebui să mă entuziasmez în faţa "maşinilor de dorinţă" ale copilului Mircea, dar este el oare ajutat, îndemnat să se "dezœdipianizeze" cu adevărat, sau, dimpotrivă, să se "œdipianizeze" frenetic şi fatal, galopant şi invadator, încercînd, vorace şi expansiv, să ordoneze întreaga lume sub comenzile unui "tată" de iarmaroc? Internat periodic în clinica literaturii, deşi se auto-tratează ambulatoriu, "fluxurile" sale de dorinţă şi "branşamentele" delirante ego-socius sînt stricate, defectate, deviate de intervenţiile "adulţilor". În plus, ele mi se par, la Mircea, mult prea directe, imediate, şi mult prea bine supravegheate, calculate, "răcite", "ambalate", supra-"traduse" şi deloc, absolut deloc bîlbîite (deşi, poate tocmai de aceea, repetitive). Perechea delir-cură, internalizată şi anteriorizată ca "motor" al scrisului, funcţionează, la Mircea, perfect. Mircea este un "bolnav" permanent-imediat "însănătoşit": miracolul "vrăjitoresc", "naturist", al scrisului şi al artei. Dar "cura" lui este lungă, şi mulţi prea mulţi "vraci" se perindă prin stomacul ei.

Dintotdeauna am avut, citindu-l pe Mircea, senzaţia stranie că este vorba de un text tradus, deja-gata tradus dintr-o altă "limbă", care nu este însă nemijlocit "vorbită", practicată. Nimic nu se întîmplă în textul ca atare. Pulsiunile instrumentalizează scrisul, dar nu sînt în el. Asta, în principal, mă desparte de Mircea: eu "înnebunesc" în scris, scriind, ca scris, atunci-acolo cînd scriu, nu folosesc scrisul "literar" ca să mă exprim, ci scrisul mă traversează, şi tocmai de aceea îl şi evit, tocmai de aceea scriu cît mai rar cu putinţă: ca să nu mor. Ca să nu mă las ucis. Faţă de "majorul" şi "majoratul", "majorabilul" Mircea, accept să rămîn "minor", un simplu, banal "pacient" care şi-a evacuat sinucigaş boala, trăind "forculs" de propriul motor, de propriile "maşinuţe". Căci, inversînd perspectiva, probabil că tocmai în asta ar trebui să vedem măiestria lui Cărtărescu: în capacitatea de subordonare pur expresivă, strict, vital "comunicaţională", a forţelor combinate ale scrisului, în dominarea şi domesticirea antropocentrică a Fiarei. Căci scrisul începe departe, oricum înainte şi sub, şi nu se sfîrşeşte niciodată. Marca efortului deja, terapeutico-poietic vorbind, depus o constituie, la Mircea, senzaţia de traducere dintr-o altă "limbă", de ne-vorbit dar care nici nu poate fi făcută să tacă, atunci cînd scrie. Mircea scrie întotdeauna după.

Cu adevărat respingător e, însă, comerţul, obligaţia la care Mircea acceptă să se supună vînzîndu-şi, "terapeutic"-incubator, viscerele neapărat cel puţin o dată pe an, într-un mod, cum spuneam, ritualic şi sacrificial. Din punct de vedere editorial, Cărtărescu mi se pare un scriitor exasperat, înnebunit cu bună ştiinţă (a neputinţei) şi în mod cinic, supra-œdipianizat în plină (şi continuă) tentativă, dramatică, a sa, de dez-œdipianizare.

Atît deocamdată. Cît să vă dau o idee, cum ar fi spus Mallarmé. Inclusiv pentru critică, fie ea tînără sau bătrînă, cronic depăşită, debil estetizantă (adică debilizînd, tocmai, esteticul).

Insistînd literar, chiar şi cu riscul de a "ieşi" din literatură, de a "cădea" (în noi) din ea, Mircea Cărtărescu face un act de rezistenţă: colmatează, ca într-un cîntec de lebădă al istoriei, maşinile exclusiv tehnice, în momentul precis cînd acestea se află tot mai aproape de a-şi asigura monopolul integral asupra medierii inter-umane, cu fluxurile "tradiţionale" ale bătrînului psihic, adică ale comunicării intensiv, infinit-virtual intra-umane.

Fie şi doar din această perspectivă (sau poate numai din ea), el trebuie privit ca un atlet, obligatoriu înfrînt (victorioasă este, întotdeauna, doar monstruozitatea) al artelor vieţii. "Nevroza" sa încă înfruntă psihoza colectivă tehnicizată (adică obiectivă).