Presa în stare de calamitate

În România – adică la noi: aici, acum, obsesiv-permanent, ca nu cumva, prin vreo spărtură permisă în continuum, să se întrezărească altceva, sau alt fel, sau pur şi simplu tăcerea ori visarea –, în România deci, televiziunea nu informează, ci alertează. E o presă mărunt-feminin practicată, care nu prea vorbeşte, dar ţipă, nu prea spune mare lucru şi nu articulează clar, dar se răsteşte, jucîndu-şi (prost) rolul prin aceea că-i toacă, aşa cum se mai zice prin popor, gura. Media meliţează. Presa, şi mai ales televiziunea, cu obligaţia ei de a fi tot timpul prezentă, de a se simţi stăpîna străzii, taie – literal – frunză (aceeaşi) la cîini şi dă, caragialian, muştele afară din Cişmigiu. Dacă nu muştele, măcar ţînţarii, din care, săptămîna trecută, s-au făcut armăsari: adevăraţi invadatori veniţi (trimişi) să ne răpună mîndra civilizaţie dîmboviţeană, sugîndu-ne pervers sîngele rămas fără bătălii istorice pentru a ne putea văduvi de măreţele valori ale traiului cotidian.

În România, spuneam (reiau: adică mă conformez normei, procedînd la fel ca ea), presa nu informează, ci alertează, creîndu-şi propriul alibi pentru, cum i-ar spune Ion Cristoiu, fuşereala (citeşte: neprofesionalismul) care o caracterizează, dîndu-i tupeu pe post de forţă. Televiziunea preferă, în România, regimul de urgenţă şi starea de necesitate perpetuă, pe care le reclamă continuu, şi aceasta tocmai pentru a-şi scuza propria grabă, propria improvizaţie, faptul că nu-şi acordă timp (bani) să investigheze, să producă, albinăreşte, informaţia, nu doar s-o plimbe la nesfîrşit prin gură, parazitînd flora şi fauna socială, pe post de suveran trîntor. Aşa-zisul „live“, compromis prin uniformizare şi vid, evacuează, numai aparent paradoxal, ştirea. Cel mai mult îi convine presei din România – în frunte cu televiziunea, în frunte cu Realitatea TV – starea de calamitate, adică precarizarea informaţiei înseşi, situaţie cînd sînt permise – ba chiar inevitabile, deci obligatorii – execuţiile sumare. Evenimentele, în România, sunt tratate de către presă asemeni bietului electrician brazilian cu viza, pare-se, expirată, împuşcat de agenţii Scotland Yard-ului: fără somaţie, fără legitimare (şi legitimitate), „din prima”, „după ochi”, pe baza simplei, dar atât de îndreptăţitei, în stări de alertă perpetuată, „suspiciuni”.

În stare de alertă artificial produsă şi întreţinută, şi informaţia este la fel de sumar „executată”, evenimentele sînt ele însele, cît mai des, (ante)desfiinţate prin ciuruire, scutindu-i pe „jurnalişti” de costisitoarea artă a „filatului” şi a ţintitului, iar judecata – în toate sensurile cuvîntului – lipseşte cu desăvîrşire. Verdict: calamitate! După inundaţii, acum asistăm, dacă este să ne luăm după ţaţa-presă, la potopul caniculei, ca să nu mai vorbim de electroşocurile pe care ni le pregăteşte, aplicîndu-ni-le, răutăcios, deja, prin depreciere (rămasă global neexplicată, nedocumentată), moneda euro!

Presa ne gîfîie permanent la ureche, pentru a ne induce senzaţia că şi aleargă. Creează evenimente pe bandă rulantă acolo nu există (sau sînt diferite, de alt ordin, pentru alţi ochi) pentru a-şi justifica prezenţa de animatoare neobosită, rolul de supraveghetoare isterică. Dacă ar fi să ne luăm, repet (repetiţia e mama media), după presă, sîntem în plină apocalipsă. O apocalipsă care ne rumegă însă, negociind de la zi la zi şi de la ceas la ceas, în ritm de strip-tease temporizant, fals generator de istorie, însuşi sfîrşitul istoriei. La noi, istoria sfîrşeşte zilnic. Cercul trebuie să rămînă în permanenţă închis, iar laţul să se strîngă invizibil, tortură infinită. „Evenimentele” picură chinezeşte.

În ceea ce mă priveşte, nu mai pot, şi prin urmare refuz să mai urmăresc vreun program produs de televiziunile autohtone. Există şi se face televiziune, televiziunea este creaţie, miracol chiar, dar nu la noi, unde domnesc improvizaţia leneşă şi simularea: las’ că merge şi aşa! Merge, da’-n gol!

Mă uit (ascult), de o bună bucată de vreme, mai mult la MTV2, gîndindu-mă revulsiv că numai la noi istoria e amputată, inducîndu-ni-se ideea ieftină, economicoasă, că rock-ul sau punk-ul, de pildă (ca simboluri), ar fi de domeniul trecutului, ieşite din modă. Nu este adevărat! Imaginea despre actualitate, în general, aşa cum o redă mass-media românească, este una profund alterată şi falsificată. Trăim în plină, revoltătoare şi nepedepsită reeducare de piaţă, care va duce inclusiv la neconstituirea unei adevărate pieţe, dat fiind că o adevărată piaţă este o piaţă de pieţe, cu centru şi marje, un cîmp de sub-cîmpuri, cu viteze şi ritmuri organic diferite, complementare. La noi, piaţa în adevăratul sens al cuvîntului se dovedeşte, iată, un lux, este privită ca o risipă, şi atunci ne facem în continuare că facem, la toate nivelurile şi în toate domeniile, şi ne mai şi lăudăm. Însuşi „sistemul modei” este astfel trucat, fiind ajutat ca nu cumva să se împămîntenească: unde nu există decît prezent miop, susţinut doar de două-trei produse şi tendinţe, fără o minimă profunzime, nu sînt posibile nici fundamentala desuetudine, nici hrănitoarea uitare, deci nici revenirea, reciclarea, invenţia – tradiţia şi ciclurile istorice.

La noi, televiziunea (iar cînd spun acest fel păgubit, frunstrant de a face televiziune, presă, media, spun mod normativ propus de a face, simţi şi gîndi pentru tot poporul) te face să visezi prezentul, provocînd o descalificare în lanţ, pe cel puţin următoarele direcţii:
  1) prezentul trebuie cunoscut, înfruntat, analizat, nu visat şi, eventual, fantasmat, delirat: e de la sine;
  2) de visat ar trebui să visăm, intersectant, trecuturile şi viitorurile, ca prezenturi discontinuu, filant paralele şi mereu alternative.

La noi însă se construiesc hipermarketuri pentru nimic, cu cel mult trei sortimente de marfă, dîndu-ni-se senzaţia de abundenţă calitativă prin replicare pură.

În loc de ferestre, mass-media ne închide între nişte oglinzi paralele nespălate, de bîlci, creînd cu mijloace reduse, şmechereşte, senzaţia de infinit. Ne multiplicăm, însă, doar în măsura în care sîntem izolaţi, singuri, unici. Iar dacă tot ne aflăm în domeniul iluziei, măcar să fie una de lux, drog autentic, nu aurolac.

Nici o deschidere. Şi nici o întîlnire. Hoţ furat, secretoman care nu mai ştie în care sertar al inconştientului şi-a dosit fleacurile, punîndu-se, maniacal, la secret faţă de el însuşi, pompier piroman, presa românească îşi fură singură căciula. Dar căciula-i a noastră. Iar furtul, tot ea ni-l transmite. Zilnic. Continuu. Numai despre acest furt este de fapt vorba, ca eveniment derizoriu, la televizor, în România.