Pentru un străin aterizat în Ţara Sfântă, fie el turist, rezident temporar ori imigrant, o mare provocare rămâne comunicarea cu localnicii.
La intrarea în mall-uri trebuie să te supui practicilor din această regiune sensibilă, obsedată de securitate, şi să te laşi controlat în genţi, sacoşe şi curele, să îţi pui telefonul mobil într-o cutie şi să treci printr-un panou. Uneori e chiar o formalitate care te face să te întrebi la ce bun, alteori paznicii fac exces de zel.
Într-o astfel de situaţie, cu care te obişnuieşti până la urmă, m-am regăsit în urmă cu ceva vreme, la poarta unui supermarket. Un însărcinat cu securitatea m-a oprit pentru că poşeta mea scotea sunete. În timp ce cotrobăia să vadă dacă nu am cumva arme, eu neînţelegând ce putea să piuie în portfard unde nici măcar o pilă de unghii nu aveam, l-am întrebat politicos, în engleză, dacă e în regulă şi pot trece. Cam toată lumea pe planeta asta, înţelege ce înseamnă un "OK", dar vigilentul de la poartă părea că nu. Finalmente, mi-a împins poşeta, în care vinovatele pentru zornăit fuseseră cheile de la maşină.
-Here is Israel. Must speak ivrit! - mi-a aruncat în faţă mândrul controlor de geantă, în engleza sa precară, apăsând pe cuvântul "ivrit" ca pe mânerul de la pistol.
Nu era momentul unei confruntări verbale sau al unor contraexemple din experienţa personală, aşa că am plecat în magazin, sperând să mă descurc cu etichetele produselor şi să găsesc, dacă am nevoie, persoane mai binevoitoare. Ce rost ar fi avut să îi spun că, de exemplu, în Suedia, o ţară cu acelaşi număr de locuitori şi vorbitoare de limbă tot de mică circulaţie, ca străin nu e musai necesar să vorbeşti suedeză, pentru că până şi gunoierul ştie o engleză perfectă. Sau că a şti măcar cât de cât o limbă străină, pe care o vorbeşte astăzi toată planeta, nu e de ruşine ori trădare de ţară, şi nici semn de slăbiciune faţă cu naţionalismul tău afişat.
Un alt moment delicat rămâne confruntarea cu alfabetele ebraic şi arab. În afara faptului că nu seamănă cu cele europene, ambele se scriu de la dreapta la stânga, şi aşa se citesc cărţile, adresele şi facturile, confuzia prelungindu-se uneori şi la săgeţile din parcări care îţi indică intrările şi ieşirile. Nu e chiar ca-n Anglia, unde ţi se spune clar să te uiţi la dreapta dacă nu vrei să te calce maşina, dar e nevoie de ceva vreme ca să te obişnuieşti cum să desfaci un plic.
Pe teritoriile disputate ale celor două state şi ale celor două popoare, ebraica şi araba sunt limbile oficiale dar vorbitorii lor le tratează de multe ori ca pe limbi străine unora altora.
În Israel, doar plăcuţele rutiere şi numele străzilor sunt bilingve. În iluzia cel puţin pentru moment a unei reale convieţuiri, acestea sunt singurele situaţii în care există o coabitare lingvistică scrisă.
În contextul complicat şi din ce în ce mai tensionat al conflictului israeliano-palestinian, al numeroaselor legi ale statului evreu care privilegiază în toate sferele caracterul etnic şi religios al Israelului, limba arabă ca limbă maternă pentru arabii care au ales, în momentul înfiinţării statului evreu, să rămână în casele lor şi să devină cetăţeni israelieni şi pentru rezidenţii palestinieni din Ierusalimul de Est, nu beneficiază de acelaşi statut juridic, iar discrepanţele sunt şi mai mari în sistemul educaţional ori în administraţie, exacerbând clivajul existent.
Se constată că din ce în ce mai puţini israelieni învaţă limba arabă, chiar dacă ea mai figurează în şcoli, în ciclul secundar, nevăzând scopul pentru care şi-ar obosi memoria şi afişând, aidoma controlorului din magazin, mentalitatea naţionalistă a statului atotputernic.
Nu există nici un interes în a cunoaşte vecinul sau toleratul şi a comunica verbal în limba lui. În bănci, spitale, policlinici, farmacii, în oraşele cu populaţie palestiniană, cum e Ierusalimul de exemplu, şi mai cu seamă în partea de vest a acestuia, există câte un reprezentant arab din cadrul personalului, către care automat sunt îndreptaţi, programaţi şi trataţi cu preponderenţă rezidenţii arabi.
Pentru arabii din Israel, cei din '48 cum li se spune, cunoaşterea limbii ebraice este o necesitate. O învaţă, aşa cum o fac toţi minoritarii din lume, nu din plăcere, ci din obligaţie dublată de interesul unei mai facile posibile integrări ori al dobândirii unor slujbe mai bine plătite. O largă categorie nu ştie mai nimic. Câteva cuvinte, doar vocabular de bază sau fraze de limbă vorbită, pentru a răspunde forţelor de ordine, atunci când li se cer documentele la control şi cam atât.
În Palestina nu găseşti absolut nimic scris în ebraică, dar, ca şi în Israel, afişajul străzilor şi al semnelor rutiere conţine şi inscripţii în limba engleză.
Mai complicat este să găseşti vorbitori de limbi străine. Străine în egală măsură şi unora şi altora. Limbi de largă circulaţie, precum engleza, care nu mai e demult ceea ce se înţelegea pe timpuri printr-o limbă străină, fiind astăzi limba comună a comunicării globale. Te-ai aştepta ca engleza să fie, dacă nu vorbită fluent, măcar cunoscută la nivel elementar, ţinând cont de istoricul şi de ambiţiile zonei, de faptul că este prima opţiune de limbă străină în şcoli. Nici gând de aşa ceva!
Sunt, fireşte, diferenţe mari între oraşe şi categorii sociale. În unele, precum Tel Aviv, nivelul cunoaşterii englezei e bun. În altele, când te scuzi că nu ştii ebraică şi te adresezi în engleză, ţi se răspunde cel mult în rusă, probabil cea de-a treia limbă vorbită pe aici, ţinând cont de milionul de originari din fosta Uniune Sovietică veniţi în Israel. Apoi sunt enclave ale israelienilor originari din America şi mediile cosmopolite, studenţeşti, de cercetare, unde engleza este fie limbă maternă, fie limba uzitată în high-tech de către cei care au făcut din Israel, spre lauda şi gloria lor, naţiunea Start-up. De altfel şi în Palestina poţi întâlni nu puţine cadre formate în universităţi străine cu o cunoaştere remarcabilă a limbii engleze. În şcolile publice se predă engleza şi tinerii, în general, se descurcă, dar nivelul cunoaşterii limbii pentru majoritatea palestinienilor ţine de neglijabil. Mulţi locuitori din sate şi oraşe nu ştiu nimic în afară de arabă.
În Ierusalim am constatat, nu de puţine ori, un soi de refuz al exprimării minimale în orice limbă străină. Sunt persoane care afirmă că nu înţeleg nici un cuvânt măcar. Largile comunităţi haredim au o scuză: în şcolile religioase nu se învaţă nimic din curricula şcolilor publice, nici matematică, nici ştiinţe, nici literatură şi, evident, nici o limbă străină.
De neînţeles este situaţia din bănci şi din majoritatea instituţiilor publice, unde doar dacă ai noroc, există un vorbitor de engleză. În magazine, nimeni nu-şi pierde timpul cu alogenii, iar salvarea vine din ilustraţii.
Nimic nu se compară însă cu experienţele din unele cabinete medicale. Acolo eşti pierdut când doctorul nu înţelege de ce ai venit şi ce te doare, iar tu nu ştii ce-ţi spune că ai.
O astfel de aventură de povestit nepoţilor am trăit la un dermatolog din Ierusalim, un medic mai în vârstă, cu titlu de profesor. Domnul doctor nu ştia nici o limbă străină în afară de ebraică, deşi i-am propus şi engleza şi franceza. Confruntat cu realitatea dură a incapacităţii de a-şi exercita profesia, a chemat de pe coridor un alt pacient, bărbat binevoitor, ca să presteze servicii de translator. Amuzat de situaţie, omul a tradus ce înţelegea el din engleza mea, nu foarte precisă în terminologie medicală, în ebraică pentru doctor, care în timp ce nota preţioasele informaţii primite pe computer, îmi punea întrebări pe care mi le traducea în engleza lui şi mai aproximativă respectivul ajutor. La final, am plecat cu o reţetă rezultată dintr-o consultaţie stil telefonul fără fir, gândindu-mă, uşurată, că bine că nu mi s-a întâmplat aşa ceva la alte consultaţii mai delicate. Dumnezeu cu mila!
Din când în când, unde nu te aştepţi, poţi admira inscripţii trilingve, redundante lângă imagini, care îţi aduc zâmbetul pe buze.
Lângă, ar fi fost cu siguranţă mult mai util să se scrie simplu:
Pentru că, oricât de naţionalişti am fi şi ne-am iubi limbile de circulaţie redusă, în satul nostru global, cunoaşterea limbii engleze este în zilele noastre un must.