În România, cu toată perioada comunistă prin care a trecut ţara timp de peste patru decenii lungi, generaţiile născute după 1945 au fost norocoase. Sunt aproape 80 de ani de pace! Şi exceptând seria de războaie etnice de la graniţa de vest a României, din fosta Iugoslavie, în perioada tulbure şi violentă a anilor '90, Europa a fost continentul în care valorile umanitare ale păcii au permis dezvoltarea şi bunăstarea sutelor de milioane de locuitori ai statelor sale. În pofida diferenţelor, decalajelor, momentelor mai faste sau mai nefericite ale naţiunilor şi popoarelor constituante.
Am fost şi suntem oameni fericiţi care nu mai ştim ce înseamnă prezenţă militară, bombardamente aeriene, tancuri şi schimburi de focuri. Am plâns în aceşti ani doar victimele din rândurile soldaţilor noştri căzuţi în misiunile şi teatrele de război unde România a luat parte, pentru a aduce pacea în alte regiuni ale lumii devastate de conflicte şi suferinţe.
Părinţii noştri, ai celor care ne-am născut după cel de-al doilea război mondial, îşi aduc şi astăzi aminte, cu durere şi spaimă, de ororile bombardamentelor aeriene care au început în aprilie 1944 şi au ţinut 4 luni şi jumătate, de răniţii şi morţii de atunci, de vuietul aerului şi de clădirile distruse. Noi şi copiii noştri nu cunoaştem nimic din toate astea şi comentăm războaiele lumii, aşa cum le vedem la televizor, în timp real, de pe canapea, de la distanţa confortabilă pe care o avem astăzi graţie securităţii dobândite de decidenţii continentului nostru.
Într-o zonă de conflict perpetuu, aşa cum este regiunea Orientului Mijlociu, în care se află şi cele două state care-şi împart şi revendică teritoriile (Israel şi Palestina), realitatea războiului este omniprezentă, sinonimă cu normalitatea, iar pacea este mai mult o iluzie decât o realitate palpabilă.
Pentru orice european care ajunge în Ţara Sfântă, primul mare şoc este cel al militarizării zonei. Peste tot sunt bariere, puncte de control, ziduri şi sârmă ghimpată. În orice incintă publică, în mijloacele de transport, pe străzi, pretutindeni patrulează poliţia şi soldaţii cu armele la vedere. Oriunde te duci ţi se cotrobăie în geantă de către personal special angajat şi filtrele de control fac parte din ambientul fiecărei zone comerciale. Înainte de a ţi se da uneori bună-ziua, eşti întrebat dacă nu deţii cumva şi tu arme. Acest modus vivendi le generează unora un sentiment de siguranţă. Ţi se spune cu gravitate şi responsabilitate că te afli într-un spaţiu în care oricând poate izbucni un atac terorist şi că trebuie luate măsuri stricte de prevedere. Mărturisesc că nu reuşesc să mă obişnuiesc în a privi cu serenitate arsenalul militar care defilează şi controlează. Pe mine, ca european venit din continentul păcii, parada armelor şi a zidurilor mă înfricoşează şi îmi dă, paradoxal, o senzaţie contrară, de nesiguranţă. Pentru că atunci când armele vorbesc, muzele tac.
Şi acum, când a reizbucnit, cu atâta violenţă un nou război între Israel şi grupările teroriste din enclava palestiniană a Fâşiei Gaza, vocile celor care susţin pacea sunt din ce în ce mai firave, iar speranţa într-un viitor paşnic, de convieţuire şi coexistenţă autentice, este minimă. Cel puţin deocamdată.
La ora la care scriu aceste rânduri, a fost agreat un armistiţiu iar bilanţul negru al conflictului purtat între cele peste 4.000 de rachete aruncate de Hamas în Israel şi al raidurilor şi bombardamentelor aeriene israeliene în Fâşia Gaza este de ordinul a peste 240 de morţi, dintre care o treime sunt copii şi femei, mii de răniţi şi enorme distrugeri materiale. S-au strâns 11 nopţi la rând în buncăre şi în teroare pentru cetăţenii israelieni din sudul ţării şi aceleaşi nopţi şi zile pentru civilii palestinieni, în mijlocul ruinelor şi sub dărâmături, acolo unde nu sunt adăposturi pentru populaţie, ci doar tunele în care operează teroriştii.
Sub ochii noştri, a luat naştere o nouă criză umanitară într-una dintre zonele cu cea mai densă populaţie din lume şi vor trece alţi ani mulţi până se va reconstrui ceea ce a fost distrus din ce nu rămăsese deja distrus ori din ce se construise în urma precedentelor distrugeri.
După război ca la război: fiecare parte îşi contabilizează victimele, pierderile şi revendică victoria. Numai că, nimeni nu oferă nici un fel de garanţie despre câtă vreme va dura încetarea focului. Oamenii sunt sceptici, adăposturile rămân deschise, tensiunea se simte acut în orice conversaţie, în orice plan de viitor, în orice privire şi la auzul oricărui sunet mai violent. Spaima sirenelor de alarmă nu poate fi ştearsă uşor, iar pentru traumele psihice e nevoie de mult timp, atunci când există, medical vorbind, şanse de vindecare.
Războaiele din Fâşia Gaza nu sunt o noutate, însă conflictele etnice între evreii şi arabii din Israel în oraşele cu populaţie mixtă, care au izbucnit în paralel cu războiul pentru prima oară în această ţară, au oripilat opinia publică şi au scos la suprafaţă, în fierberea lor, spuma clocotită a marilor probleme existente, latente şi nerezolvate dintre cele două populaţii.
S-au petrecut scene oribile pe străzile unor oraşe din Israel, la care poliţia nu a făcut faţă: grupuri de extremişti arabi şi evrei au linşat oameni aparţinând celeilalte etnii. S-a instituit stare de urgenţă în mai multe oraşe, iar populaţia s-a baricadat în casele luate cu asalt, asupra cărora s-au aruncat cocktailuri Molotov.
M-am gândit o dată în plus la cât de norocoşi am fost în România în acel îngrozitor martie 1990, atunci când la Târgu-Mureş am fost şi noi aproape de război civil. Nu voi uita niciodată ororile prin care au trecut românul Mihăilă Cofariu şi scriitorul maghiar András Sütő, indignarea şi ruşinea pe care le-am resimţit atunci privind cu groază la barbariile concetăţenilor noştri într-un oraş cu populaţie mixtă. Graţie eforturilor politice şi înţelepciunii părţilor implicate, au prevalat atunci vocile toleranţei şi conflictul a fost stins, iar pacea s-a reinstaurat din nou între cele două etnii.
N-a fost nici atunci dintr-odată dar a fost o pace durabilă, la care arabii şi evreii din această zonă nici măcar nu mai visează. Pentru că, în zilele mâniei, până şi firul subţire al coexistenţei lor problematice s-a rupt, odată cu încrederea în ceilalţi.
În oraşul Ierusalim, de la care porneşte şi se întoarce totul, războiul propriu-zis nu s-a simţit la fel ca pentru cei bombardaţi cu rachete continuu. Dar nimeni nu va uita prea curând că 7 rachete au vrut să lovească un oraş în vâltoare, în care unii sărbătoreau ceea ce alţii comemorau: reunificarea Vestului cu Estului, după războiul din 1967. De-atunci şi până astăzi, războiul acela scurt de 6 zile, încheiat atunci cu ocuparea Oraşului Vechi şi a părţii arabe din est, se poartă continuu, atât în cvasi-permanentele confruntări pe teren, cât mai cu seamă psihologic şi aspiraţional, pentru că cele două popoare nu au căzut la pace, iar cetăţenii şi rezidenţii lui nu au nici astăzi, după peste 6 decenii, aceleaşi drepturi şi nici nu se bucură de acelaşi statut. Pentru că nici statutul Ierusalimului nu este încă definitivat şi recunoscut, ci doar afirmat şi clamat de către părţi.
Conflictul mult prea lung şi neîncheiat dintre israelieni şi palestinieni dă naştere la monştri, la terorism şi, când şi când, la războaie dureroase şi inutile, care fac ravagii în Ţara Sfântă.
În Ierusalimul de Vest, pe strada Azza, aşa cum se pronunţă în ebraică Gaza, la 100 de kilometri distanţă de Fâşia palestiniană Gaza, a fost mai degrabă linişte. O linişte apăsătoare, pentru că dinspre Ierusalimul de Est răzbăteau zgomotele mulţimii şi furia nestinsă a unor oameni care nu îşi pot găsi pacea. O pace necesară şi dorită de popoarele acestea greu încercate, care au nevoie mai mult ca niciodată de o mână întinsă şi de o ramură de măslin.
