Trecătoare între cele două state - Politeţe şi Politeţuri

Din punctul de vedere al amabilităţii şi al bunelor maniere, umanitatea se împarte între politicoşi şi bădărani, indiferent de ţară, oraş sau cătun.

Ne-am aştepta ca pe măsură ce accesul la cele mai performante instrumente de comunicare creşte exponenţial în lume, şi cele mai vechi reguli de purtare în societate, potrivit cerinţelor bunei cuviinţe, care sunt cam aceleaşi pretutindeni, să fie un dat însuşit de posesorii lor. La ce bun să ai, de pildă, ultimul răcnet în materie de Smartphone 5G şi bolidul de vis, dacă scuipi flegme înspumate cum îţi vine la gură şi asculţi ritmuri nebune la decibeli şi mai demenţi? Să fii tânăr şi în putere dacă, de la înălţimile condiţiei tale prezente, la per tu îi arunci dispreţuitor unei persoane în vârstă şi vulnerabile un hai tataie, mai repede, că te caută moartea acasă?!

Scene din astea, la ordinea zilei în cartierul Floreasca, pe Dorobanţi ori pe Calea Victoriei, unde se fâţâie diverse forme de viaţă cu bani fără număr şi apucături de pegră, nu se prea întâlnesc prin Ţara Sfântă şi, de altfel, e greu să te confrunţi cu ele în cele mai multe ţări din lume. Şi asta nu pentru că mârlanii sunt numai dintre conaţionalii noştri pe care îi cunoaştem foarte bine, ori pentru că în alte spaţii oamenii se parfumează dimineaţa cu elixirul politeţii, ci pentru că, deşi definiţia e acolo limpede în dicţionar, fiecare înţelege altceva prin a fi sau nu politicos şi atent cu semenii din jur. Iar mojicia are culoare locală.

În Palestina şi în lumea arabă, în general, se întâlnesc pe străzi multe scene fruste, de apucă cine poate, de dă-te tu la o parte ca să trec eu, de îmbulzeli la intrarea şi ieşirea în magazine, fără a se ţine cont că, poate, prin turma compactă şi grăbită s-ar afla şi femei însărcinate, ori cu copii mici, cu cărucioare, persoane în vârstă sau cu dizabilităţi care ar avea nevoie de minime gesturi de atenţie dacă nu de puţină bunăvoinţă. Tineri exaltaţi şi teribilişti ascultă muzică la nivel sonor insuportabil în maşinile lor bengoase în scopul de a fi văzuţi de alţii aidoma lor, într-o competiţie care anihilează orice şansă de civilizaţie în trafic, unde oricum se petrec lucruri abominabile.

E aproape un loc comun realitatea că în lumea arabă se circulă după orice altceva decât după regulile de circulaţie de manual. Trebuie să te rogi la Dumnezeu ca să treci în siguranţă strada, întrucât conceptul de pieton nu e luat în seamă. Am văzut de altfel, şi nu de puţine ori, intrarea inversă în sensul giratoriu, ca la Londra, şi parcări în locuri nepermise, cum numai câteodată în Bucureşti se mai întâlnesc. Copiii mici sunt ţinuţi de şoferi în poală sau pe bord şi exemplele de bună conduită în trafic tind spre minus infinit. Norocul întregii populaţii musulmane este, indiscutabil, interzicerea de către Coran a consumului de alcool! Altfel, probabil că rata violenţelor şi a accidentelor mortale ar fi de mii de ori mai mare pentru o populaţie iute la mânie şi la confruntări verbale, departe de fineţuri şi nuanţe ale amabilităţii.

Nici vecinii lor nu stau prea bine cu politeţea în trafic. În Israel, se respectă regulile de circulaţie şi poliţia e vigilentă. Însă, există un alt tip de ignorare a celuilalt, care se întâlneşte nu numai pe drumuri şi şosele, ci şi pe străzi, în magazine, în orice spaţiu public. Ai zice că ieşit din casă, israelianul intră într-o bulă în care îşi concentrează atenţia doar la propria persoană fără a se sinchisi nici cât negru sub unghie de cei din jur. Oamenii se opresc tot timpul brusc în mijlocul străzii indiferent dacă blochează circulaţia celorlalţi, ca şi cum motivul pentru care o fac e unul cunoscut de toată planeta. Fie ca să vocifereze cu alte persoane, fie pur şi simplu, din raţiuni neştiute. Dacă atragi atenţia sau încerci să-ţi vezi de drum, constaţi că tu eşti ăla care deranjezi!

În trafic, se trece cu nonşalanţă iresponsabilă de pe o bandă pe alta, fără semnalizare, depăşirile se fac pe la dreapta, tăindu-şi unul altuia faţa, linia mediană care desparte benzile pune mari probleme, fiind continuu încălcată, şi nimeni, absolut nimeni nu consideră normal să prezinte scuze celui pe care l-a încurcat. E un fel de autism afişat, un calm imperturbabil împărtăşit, trăit în comun, de acceptare colectivă a unui comportament care nu-i enervează decât pe străini.

În ce priveşte tratamentul şi consideraţia pentru copii şi bătrâni, există în Israel o grijă instituţionalizată şi politici sociale foarte solide, care nu permit jignirea ori dispreţul faţă de vârsta unor oameni, evident vulnerabili. Dar grija nu se confundă cu politeţea.

Contribuie la această situaţie şi lipsa în limbă a pronumelor de politeţe, adresarea la persoana a II-a singular, indiferent de vârstă, ceea ce face ca uneori copiii să-i tragă vigilent la răspundere pe cei bătrâni, pe motiv că-i deranjează când ei se joacă în parc. Am constatat de multe ori că mai nimeni nu se oboseşte cu saluturi reverenţioase ori elaborate şi nici cu formule de mulţumire pentru acţiuni ori gesturi, a căror absenţă, în Europa, de exemplu, ar fi de neconceput, ca regulă elementară de politeţe. Nimeni nu pare a-şi pierde timp preţios cu astfel de inutilităţi de comportament. În fond, de ce să fii politicos când e mult mai simplu, mai pragmatic şi mai rapid să treci peste formulele de politeţe, mai cu seamă că ele nu sunt obligatorii?

Şi dacă în trafic îţi trebuie nervi tari, pentru că de-o parte a frontierelor este West Bank-ul sălbatic şi de cealaltă, şoferii se comportă ca şi cum ar fi, fiecare, singuri pe lume, amabilitatea pe care turiştii ori străinii care trăiesc pe aceste meleaguri o aşteaptă, în funcţie de propria educaţie comportamentală ori de obiceiurile care fac regula în ţările lor de origine, este una cel puţin contrariantă.

Proba în materie de bunăcuviinţă şi solicitudine o poate experimenta oricine în magazine, acolo unde se presupune că vânzătorul este un munte de amabilitate care vrea să-şi cucerească clientul şi să-l facă să revină pentru a cumpăra din acelaşi loc.

În oraşele palestiniene, eşti vânat direct de pe stradă pentru că eşti străin, numai bun de jumulit. Vânzătorul te preia ca pe un trofeu de pe trotuar şi te zăpăceşte din uşă cu întrebările de unde vii. Află ţara de origine şi, ca la comandă, revarsă asupra ta tot ce ştie: ori din domeniul lingvistic, câteva cuvinte şi fraze simple, ori din zona fotbalului unde încă străluceşte steaua lui Hagi, ori din zona politică, unde cam toţi s-au oprit la Ceauşescu.
 
 Depăşind nivelul acesta peste care absolut nici un vânzător nu-l ocoleşte, nu apuci nici măcar să te uiţi la vreun obiect expus că te şi trezeşti invadat de prezentări de produse, de oferte peste oferte, de propuneri alternative şi de asigurări că orice este un unicat. Finalmente, reiese ideea că dacă nu alegi ceva, indiferent ce, eşti sigur un fraier care ratează ocazia vieţii. Dacă nu cumperi nimic, pentru că nu îţi trebuie, vânzătorul se supără şi din politeţurile cu care te-a învăluit, sare direct şi cu bruscheţe într-o atitudine jignitor dispreţuitoare. Nu mai e mult şi te-ar da afară din magazin.
- Am pierdut timpul cu tine! - mi-a aruncat o dată un palestinian furios că nu am cumpărat pe loc un covor pe care eu nu îl voiam, dar pe care el îl dăduse jos de pe raft fără ca eu să-i fi cerut.

De la politeţe excesivă şi interesată, se ajunge la rejectarea clientului pentru care vânzătorul s-a obosit degeaba.

Problema asta nu apare în magazinele israeliene pentru că aici nimeni nu se oboseşte cu nimic oricum. Vânzătorii par tot timpul extenuaţi, plictisiţi şi deranjaţi de clienţii care vor prea multe deodată şi mai vor şi detalii, explicaţii suplimentare, până chiar şi probe la unele articole, ceea ce presupune un efort neînţeles şi neacceptat.
- Ce... nu ştii să citeşti?
- Nu, pentru că scrie numai în ebraică şi nu înţeleg... Mă poţi ajuta, te rog? - l-am rugat pe un vânzător pe care îl necăjisem cu întrebări, stupide pentru el, de cum funcţionează un produs. Nu ştia nici el, şi, în fond, vreau sau nu să cumpăr, pe el nu-l interesează.
- Cum aşa? - m-am revoltat eu, timid. Tu nu vrei să vinzi? E în interesul tău să mă ajuţi... - am venit cu o argumentaţie de pe altă lume.
- Da', ce e magazinul lui tata?! Cumperi, bine. Nu, e alegerea ta!

Vânzătorul mi-a întors spatele, spunând că nu mai are timp de mine şi că o altă treabă urgentă îl aşteaptă. Apoi s-a aşezat pe-un scaun, preocupat mult mai mult de mesajele de pe telefonul lui mobil decât de clienta lui nedumerită şi inutil politicoasă.

Un vechi proverb din vremuri apuse azi dictează ritos că politeţea nu costă nimic, dar cumpără orice.

Nu rezolvi nimic dacă vii cu astfel de bazaconii vintage la vânzătorii de prin locurile astea. Pentru unii, politeţurile costă bani şi timp iar clientul oricum nu cumpără nimic. Pentru alţii, politeţea este o noţiune fără sens şi valoare de vreme ce clientul cumpără oricum.

Mulţumesc frumos!