Trecătoare între cele două state - Cultura risipei

Faptul că bogaţii aruncă tot ce nu le mai trebuie iar săracii chivernisesc fiecare dumicat de pâine, îşi peticesc şi pingelesc hainele şi încălţările vechi, a ajuns demult în lumea noastră consumistă o poveste de plictisit copiii.

Astăzi pare a fi exact pe dos! Bogaţii par persecutaţi de obsesia temperării şi a economisirii, chiar dacă uneori ipocrit, în vreme ce săracii sunt cuprinşi de furia risipei şi a cheltuielilor necugetate.

La nivel global, trăim de ani buni de zile, cu toţii, într-o eră a dobândirii facile şi rapide de bunuri materiale, pentru consum cât mai mare şi mai variat, şi pentru etalarea unui status social superior prin afişarea achiziţiilor de tot felul. Cât mai multe, cât mai dese, cât mai diversificate, cât mai "de firmă" şi cât mai noi. Ultimul răcnet de ieri, azi e deja veştejit şi mâine ajunge de-a dreptul o relicvă, bună de aruncat fix la gunoi. Acolo, la milioanele de pubele care se dovedesc insuficiente pentru tonele de produse şi resturi azvârlite fără milă şi regrete. Nostalgicii care ţin încă la vechituri, care mănâncă şi ultimul biscuit antic rămas în casă şi se încăpăţânează să trăiască simplu, cu strictul necesar, economisind ceea ce alţii risipesc, trec drept oameni de pe altă lume, o lume apusă şi anostă, care miroase a sărăcie!

Ce poate fi mai edificator pentru noua cultură globală a risipei mondiale decât abundenţa nemăsurată, dublată de descotorosirea de tone de resturi sau de feluri de mâncare neatinse, din restaurantele hotelurilor şi resorturilor all inclusive? Unde cohorte de consumatori se plimbă cu farfuriile încărcate până la tavan cu câte-un pic din orice, în ideea că doar ciuguleşte precum o vrăbiuţă şi nu că, de fapt, înfulecă din ce ar fi necesar probabil pentru cinci persoane. Nimic mai deprimant decât sfârşitul tronsonului orar de la all inclusive, când chelnerii curăţă mesele unde rămâne şi pleacă la gunoi mâncare cât pentru zece nunţi, grăbindu-se să aranjeze noile ospeţe pe bandă rulantă!

În restaurantele din Palestina, fiecare masă la restaurant e un all inclusive. Obiceiul locului este să primeşti cantităţi uriaşe de mâncare din partea casei, incluse în preţul a ceea ce ai ales. Comanzi drept unic fel o simplă friptură şi te pomeneşti mai întâi cu un bol de supă de linte, cu douăzeci de farfurioare cu salate şi cu un coş plin de pite. Până să ajungi la friptura ta, care îţi vine şi ea înconjurată de un munte de garnituri, tu ai "gustat" deja cât pentru trei zile. La final, nu scapi cu una, cu două! Ţi se oferă şi platouri cu fructe şi multe prăjituri. Nimeni nu poate mânca nici măcar un sfert din ce se aduce de ospătari pe masă. În general, cam totul deodată.

Palestinienii mănâncă repede, nu beau nimic în afară de suc şi apă, digestia şi conversaţia prelungindu-se poate, la final, în fumul de narghilele parfumate, lângă o ceşcuţă de cafea cu cardamom, care face parte din ritualul obligatoriu. Cu aceeaşi viteză, chelnerii debarasează mesele, aruncând mai mult de trei sferturi din ceea ce aduseseră cu puţină vreme în urmă. Personalul e dotat cu un fel de cărucioare în care e prevăzut şi un recipient special, în care se înghesuie cu dexteritate porţiile nemâncate, unele neatinse.
 
Am întrebat odată pe cineva de ce se risipeşte atâta mâncare, nu-i păcat?
- Şi ce să facă cu ea?! - mi-a răspuns persoana, mirată de mirarea mea.

Prin părţile astea, mentalitatea locală face ca ceea ce se găteşte astăzi să nu mai fie bun şi mâine, iar exemplul din restaurant e normă curentă în fiecare casă. Mai cu seamă în Ramadan!

De asemeni, ceea ce e încurajator şi liniştitor pentru un consumator venit din spaţii mai puţin obişnuite cu irosirea abundenţei, e curăţenia şi prospeţimea a tot ceea ce se comercializează şi se consumă.

Când intri să cumperi carne din măcelăriile palestiniene ai senzaţia c-ai intrat într-o farmacie! Nu vei întâlni pe-aici niciodată ororile de tipul spălării produselor de către măcelari ca să fie proaspete şi mâine şi poimâine şi peste o săptămână dacă s-ar putea... Se pune la vânzare doar ceea ce este adus în ziua respectivă în magazin. Pentru că această cultură a risipei alimentare merge mână în mână cu cea a consumului imediat. Şi apoi, nu cumperi ce vrei tu, ci ceea ce ştie vânzătorul că trebuie să îţi dea. De pildă, dintr-un pui întreg, se aruncă direct de măcelar la coş, tot ce ar fi mai bun de o supă sau trufanda pentru bucătăria chinezească, precum ghearele, gâtul, capul, aripile şi spinarea.

Vecinii israelieni aruncă şi ei multă mâncare, proporţional cu mărimea familiilor, mai cu seamă după mesele de Şabat. Atunci când se găteşte mult, pentru cel puţin două mese principale, când totul trebuie să fie gata, pentru că nimeni nu mai munceşte şi, deci, nimeni nu mai găteşte. Duminica e o aventură să mai găseşti loc liber în tomberoanele de gunoi transformate în mormane de resturi şi ambalaje, care fac deliciul pisicilor la prima oră a dimineţii, înaintea acţiunii gunoierilor care muncesc în zori cât pentru o săptămână.

Mai sunt şi alte tipuri de risipă care o întrec pe cea alimentară: risipa de ambalaje de plastic şi risipa de energie electrică.

Un nordic paraşutat în Orientul Mijlociu trăieşte, cu siguranţă, şocul vieţii. Amica mea suedeză, Ingela, venită din paradisul ecologic al Nordului Europei, mi-a mărturisit că resimte zilnic o durere aproape fizică văzând cât plastic se risipeşte pretutindeni.
- După ce că se aruncă atâta şi atâta mâncare, nici măcar nu se triază gunoaiele! - mi s-a plâns suedeza, îngrozită de spectacolul de la ghenele stradale.

Obişnuită să aibă în faţă pubele din ce în ce mai diversificate, pregătite să primească hârtie, plastic, sticlă, metal, gunoi menajer, totul curăţat şi gata pentru reciclat, amica mea priveşte cu siderare la risipa cosmică de resurse.

În Palestina cel puţin, a vorbi despre soluţii sustenabile şi înlocuirea milioanelor de pungi de plastic date gratis în magazine, cu unele din materiale reciclate, e Vox clamantis in deserto. Iar în Israel, renunţarea la folosirea zilnică a obiectelor din plastic, ar însemna prăbuşirea unei întregi industrii de farfurii, castroane, tăvi şi tacâmuri de unică folosinţă, cum nu am văzut nicăieri în lume! Sunt mii de magazine care se întrec în oferte şi diversitate pentru a sluji obiceiuri împământenite şi uzitate pentru a facilita regulile Şabatului, în care nu e permis nici să speli vasele după masă. Cu mâna pentru că e prohibită orice muncă, iar cu maşina de spălat vase pentru că legile halahice interzic acţiunea de declanşare a oricărui foc, a aprinderii prin scânteie, adică a electricităţii.

Plasticul de unică folosinţă este soluţia miraculoasă şi pentru separarea farfuriilor şi tacâmurilor cu care se mănâncă produse lactate de cele întrebuinţate pentru produsele de carne, consumul celor două categorii împreună la aceeaşi masă, implicit al ustensilelor folosite pentru fiecare, fiind interzise. Aşa se face că lumea religioasă mănâncă mai mult din servicii şi tacâmuri de masă de plastic, pe care le aruncă după consum cu mâncarea rămasă cu tot.

Educaţia ecologică tinde spre zero şi nimeni nu pare preocupat de poluare, traiul ecologic şi protecţia mediului înconjurător, prin economisire de materiale şi resurse fiind printre ultimele probleme zonale la care se gândeşte societatea în ansamblul ei. Cultura mâncatului şi a băutului din recipiente de plastic e atât de puternică, încât mai nimeni nu îndrăzneşte să propună ceva alternativ, întrucât ar deranja practicile şi felul de trai al celor mai mulţi dintre cetăţeni, care ajung la concluzia că e mult mai simplu să arunci decât să speli.

O altă risipă importantă e cea de energie electrică. Ieftină şi multă. De vineri până duminică, cei care respectă regulile religioase aprind, înainte să înceapă Şabatul, tot ceea ce poate ilumina într-o casă şi pornesc toate aparatele electrice de care ar putea avea nevoie în orele odihnei. Şi aşa rămâne totul până când se termină Şabatul şi e permisă din nou declanşarea manuală a electricităţii. Un consum enorm fără de care s-ar trăi săptămânal, ore în şir, în beznă şi s-ar consuma numai mâncare rece! Chestiunea nu e simplă şi necesită un efort săptămânal de memorie şi de autocenzurare în faţa oricărui buton.

Vecina mea Ester de la etajul trei, nu de puţine ori a coborât în seara de Şabat pe întuneric pe scări, pentru că nu foloseşte liftul, şi mi-a bătut la uşă cu răbdare ca s-o aud, pentru că nu sună la soneria electrică, ca să mă roage, timidă dar şi amuzată, dacă nu mă supăr, să urc la ea şi s-o ajut, pentru că a uitat fie să dea drumul la cuptor, fie să aprindă lumina la baie, fie să pună frigiderul pe modul Şabat... nu mă întrebaţi ce înseamnă!

Ca peste tot în lume, rămâne şi-n această zonă o întrebare legată de puterea de cumpărare şi de nivelul de trai. Mitul potrivit căruia la unii se trăieşte atât de bine încât umblă câinii cu covrigii în coadă în paradă e la fel de fals ca şi cel potrivit căruia la ceilalţi e o sărăcie lucie. Cei mai mulţi dintre palestinieni şi israelieni nu sunt ceea ce se cheamă oameni bogaţi şi nici nu ar avea cum să fie când familiile lor sunt, de regulă, foarte numeroase, cu mulţi copii şi cu nevoi pe măsură.

Dar dacă te gândeşti că mai nimic în Ţara Sfântă nu e ieftin iar preţul alimentelor e unul dublu cel puţin, dacă nu chiar triplu, prin comparaţie doar cu Europa, cultura risipei locale pare şi mai paradoxală. Fie poate şi pentru că până şi cei consideraţi săraci sunt de fapt bogaţi.

Dacă n-ar fi, nimeni până la urmă nu ar risipi.