Fără turişti, ţara Islandei pare şi mai mult o terra incognita. Roca scormonită a vulcanilor - carnea şi seva acestei fermecătoare insule - aduce un peisaj extraterestru ce seamănă mai mult cu filmele NASA ale planetei Marte decât cu orice alt loc magnific al Terrei. Nealterat de hoardele de turişti, (graţie COVID-ului) câmpul vizual capătă o stranietate în acelaşi timp de început şi de sfârşit de lume.
Stranietatea începutului corespunde câmpurilor de lavă, grohotişurilor magmatice acoperite de muşchi, ciudatelor forme de vegetaţie, nesfârşitelor plaje negre şi a craterelor vulcanice ce modulează vălurit peisajul. Pe alocuri, pământul fierbe şi musteşte din adâncuri în fumarole cu apă clocotită, colorând dinamic peisajul în pasteluri incandescente. Apa lor adunată în izvoare termale segmentează văile muntoase brăzdate de cascade magnifice în surplombă sau cataracte infernale.
Păsările, printre puţinele vieţuitoare ale acestui început de lume, îşi fac cuib printre fisurile dintre orgile de lavă din jurul cascadelor sau a uriaşelor ştuţuri solitare ce se reliefează din adâncul mărilor. Planează măiestru în volbura apelor sau se ridică ca nişte reactoare pe crestele stâncilor într-o vrie nebună pe o paletă de frecvenţe şi voci penetrante ce sparg liniştea de bazalt a peisajului. Şi toată această nelinişte şi efervescenţă a lor, parcă scăpate dintr-un cataclism - direct din arca lui Noe - te lasă să crezi că ar fi singurele vieţuitoare ale acestui capăt de lume.
Stranietatea sfârşitului e adusă de vaga intruziune umană într-un spaţiu vacant. Un drum impecabil şi nesfârşit de asfalt şerpuieşte printre minunăţiile acestui teritoriu, precum un fir discret ce uneşte o lume de mărgăritare. Parcurgi zeci de kilometri, ca să descoperi câte un cătun răzleţ format din câteva case - uneori doar una singură sau câte o bisericuţă solitară - ce îţi arestează ochiul prins în roşul rozosin al acoperişurilor. Casele de păpuşi, joase şi lineare, cu o geometrie perfectă şi extrem de simplă (două ochiuri de geam şi o uşă între ele) par desenate în peisaj de mâna unui copil, cu un echer şi câteva creioane colorate. Pereţii sunt de multe ori albi, alteori coloraţi în albastru marin, tonuri de ocru şi galben sau în culorile lavei - diverse nuanţe de gri sau negru. Extrem de stilizate, fără variaţie arhitecturală, singurul artificiu estetic este culoarea.
Câte o bisericuţă stingheră - la kilometri de alte aşezări umane sau suspendată în deşert - domină bucolic peisajul peste turmele răzleţe de oi. Bisericile au o arhitectură uniformă, o turlă conică şi înaltă peste un naos nediferenţiat de pronaos, extrem de mic. Te întrebi câţi oameni pot încăpea într-o astfel de biserică? Răspunsul îl găseşti în pustia din jurul ei. Atunci care ar fi rostul acestui locaş de cult, altul decât că el a deservit odinioară o lume de mult expiată.
Apocalipsa te întâmpină la tot pasul. Vulcanii se trezesc peste sute şi mii de ani din somnul lor germinativ şi remodelează peisajul în forme noi. Teritoriul din jurul coastelor negre ce înconjură insula conţin din loc în loc aceste vestigii umane, vechi porturi şi sate de pescari, relicve ale istoriei acestui bizar ţinut unde vikingii au eşuat începând cu secolul al IX-lea.
Aflăm că în satul de pescari din Selvogur (sudul insulei) au trăit cândva câteva sute de oameni deserviţi de o astfel de bisericuţă (Strandarkirkja) şi că în momentul de faţă au rămas doar paisprezece locuitori. Ȋn absenţa turiştilor, asfaltul negru al pustiei pare un fluviu al morţii ce dăinuie peste acest spaţiu de sfârşit de lume; pentru că drumurile se opresc într-un crater, într-o cascadă nesfârşită, la marginea mării sau a unei crevase uriaşe de zeci de metri ce desparte falii şi plăci intercontinentale.
Ȋntre centrul pământului şi cerul aurorelor boreale străbătute de vânturile solare, Islanda are o poezie şi o istorie aparte pierdută în mitologia nordică şi saga-urile ei ce fixează fiecare loc într-un illo tempore, cu aura lui de legendă. O lume redimensionată, gulliver-iană, locuită de fiinţe foarte mici - spiriduşi sau giganteşti - troli, e transfigurată de formele ei naturale.
Eşti cuprins aici de sentimentul unui spaţiu purificat, nealterat de prezenţa umană decât într-o măsură minimală, necesară unui confort adecvat unei lumi civilizatoare. Acest confort e realizat de centralele geotermice răspândite pe întreaga suprafaţă a ţării, acolo unde pământul ei generos îşi oferă resursele la îndemâna omului ecologic care le utilizează cu un gradient minimal de poluare şi distrugere a mediului natural. Pare să existe o înţelegere tacită, în manieră animistă, între om şi natură.
Natura nu trebuie nici stăpânită, nici supărată, nici distrusă - aşa cum a înţeles-o omul occidental - ci onorată şi respectată pentru toate resursele pe care le-a pus la dispoziţie. Natura a oferit prilejul unei mitologii bogate, fiecare piatră sau gaură de apă pare să aibă spiriduşul ei ce trebuie tratat cu respectul cuvenit. Fiecare obiectiv turistic este bine documentat cu hărţi, explicaţii şi legende etiologice, este încercuit de garduri sau mărci separatoare, potecile sunt bine demarcate şi construite temeinic pentru a preveni deteriorarea. Păsările nu trebuie deranjate în perioada de împerechere sau creştere a puilor, pietrele nu trebuie dislocate de la locul lor sau plantele ce cresc - te miri cum şi din ce - pe marginea drumului trebuie ocrotite. Nimic artificial sau ostentativ - precum în alte locuri ale lumii civilizate unde obsesia ecologică devine excesivă - în această grijă a omului islandez pentru natură, în dimensiunea ei sacralizată.
De aceea, omul survine rar în peisaj, ca să nu-l deranjeze, în schimb, păşunile vulcanice - parţial înverzite la începutul verii arctice - sunt împânzite de turme răzleţe de oi, nepăzite de cioban sau câine. Mieluţii de câteva săptămâni zburdă pe lângă mamele lor. Se spune că treaba câinilor ciobăneşti o fac aici caii, la fel de răspândiţi pe insulă, nu ca să-i apere de lupi - pentru că nu există prădători - ci ca să nu se rătăcească sau să se îndepărteze de turmă.
Calul islandez, denumit şi cal viking, este o rasă pură de mai bine de 1000 de ani, ceva mai mare ca un ponei, capabil să execute cinci tipuri diferite de mers, mai multe decât orice alt tip de cal. Pentru menţinerea purităţii rasei, un cal plecat din insulă, nu se mai poate întoarce aici. Cu pletele lungi, stufoase şi bretonul ce le acoperă fruntea - precum călăreţilor lor originari, vikingii - calul islandez este foarte prietenos şi uşor de călărit, reprezentând una dintre atracţiile insulei. Strămoşul său mitologic este Sleipnir, calul cu opt picioare al lui Odin (regele zeilor în mitologia nordică, un zeu înţelept, magician, vraci, zeul războiului, al poeziei şi al morţii). Calul viking este istoric remarcabil prin rolul său civilizator: căpetenia Sela-Þórir se stabileşte în locul în care calul său Skálm decide să se odihnească. De asemenea calul joacă un rol important în demersul narativ al vechilor saga-uri islandeze. Caii sunt bruni sau bălani - cei mai mulţi, dar şi negri sau albi ca neaua. Cei albi, cu coama lor bogată şi ţinuta lor graţioasă împrumută ceva din maiestatea şi frumuseţea unicornului. De altfel, secole de-a rândul s-a crezut că fildeşul spiralat ce provenea în fapt de la balena Narwhal, aparţinea unicornului - o variantă cu corn a calului bălan islandez.
Prezenţa umană e parcimonios reprezentată - câte o pâclă de case bicolore, cu zidurile sau acoperişurile roşii, edificii turistice în culorile cenuşii sau negre ale lavei, încercând fie să nu distoneze, ori să se integreze subtil peisajului. Mult mai mulţi cai şi oi decât oameni - animalele pasc peste câmpuri parcelate, (probabil artificial întreţinute) semi înverzite. Şi pentru că păşunile sunt pentru prea scurt timp generoase, baloturi cilindrice de fân sunt lăsate pe dealuri la discreţia oilor, care se auto-servesc disciplinat, pe rând, fără grabă, fără competiţie - o atmosferă edenică imposibil de realizat între oameni. Să ne imaginăm un câmp plin cu gherete de mâncare şi băutură pe gratis şi hoarde de oameni foind nedecişi în jurul lor, abordând darurile "lumeşti" timizi şi ezitanţi, aşa, ca din întâmplare, ca şi cum s-ar confrunta în orice clipă cu fructul oprit... Ȋntr-o simbioză şi o comuniune surprinzătoare, oaie, cal şi om îşi duc tacit existenţa într-o formulă aproape paradisiacă.
Dacă pământul aparţine cailor şi oilor, văzduhul şi proximitatea apelor e domeniul păsărilor. Cu cele 300 de specii diferite ce locuiesc spaţiul aerian şi acvatic, Islanda se defineşte ca un sanctuar al păsărilor. Ȋn scorburile ţărmurilor vulcanice îşi face cuib pufinul călugăr (macareux monk) îmbrăcat în fracul de negru intens al lavei peste albul strălucitor desprins din spuma valurilor. O pasăre la fel de măiastră ca albatrosul este sternul arctic înveşmântat tot în nuanţele alb-negru ale insulei (albă cu extremităţile aripilor şi cap negre, ciocul ascuţit şi roşu). Survolează pământul între cei doi poli, parcurgând milioane de kilometri de-a lungul vieţii sale lungi şi neobosite(30 de ani). Este o pasăre feroce ce-şi apără războinic teritoriul, cu strigăte ascuţite, ameninţătoare, penetrante, pe frecvenţe foarte înalte. Zborul ei graţios şi fantastic circumscrie peisajul paradisiac al insulei, aşa cum o sugerează şi denumirea ştiinţifică a acestei specii (Sterna paradisaea).
Până şi gâştele cenuşii - păsări migratoare - sunt integrate mediului. Diverse specii de raţe se rotesc pe lacurile şi iazurile vulcanice din jurul ţărmurilor. Raţa de mare Eider - colorată în nuanţele arctice alb-negru - execută o mişcare şerpuită din gât, în timp ce emite nişte sunete stranii, de cucuvea - un prezumtiv ritual de împerechere. Ȋn zonele umede din jurul apelor, populate cu arbuşti delicaţi, cu pielea de mesteacăn (un alb strălucitor, cu nuanţe de roz), uscaţi şi contorsionaţi, se aude mereu o pasăre care cântă din vibraţia cozii - un tertip al ritualului de estru: Hrossagaukur, pe numele ei islandez, un fel de becaţă. Când plonjează din zbor în apă, coada sa udă parţial ieşită afară se zbate în turaţii ameţitoare, producând acel zgomot vibratil, de dronă în expediţie.
O lume încă bântuită de curioasa ei mitologie se reflectă în preocuparea exemplară a acestei naţiuni pentru educaţie şi păstrarea tezaurului naţional, a tradiţiilor şi mai cu seamă a limbii originare. Ȋntr-o naţiune mică cu o populaţie infimă (a noua parte din populaţia Bucureştiului, din care două treimi este concentrată în capitala Reykjavík), indiferent de vârstă, omul islandez vorbeşte limba engleză, dar este în acelaşi timp un vajnic păstrător al limbii naţionale (islenska) şi, chiar dacă execută cea mai umilă muncă, este deopotrivă instruit. Islenska este o limbă nord germanică, conservativă care şi-a păstrat în timp forma plină de declinări neregulate, element ce aduce la îndemâna oricui descifrarea vechilor scrieri nordice, în spiritul acestei civilizaţii de a-şi cunoaşte şi prezerva tradiţia. Islanda pare o societate utopică, la fel de iluzorie ca peisajul extraterestru în care a fost fondată. Ori o utopie nu poate decât fiinţa - la începuturi - sau să se năruie în stadiul ei in nuce - de aici şi dualul sentiment (de început şi sfârşit de lume) pe care îl încerci în acest teritoriu îngheţat în tradiţiile şi mitosul lui. Cele mai umile orăşele sau sate uitate de lume cu câteva zeci sau sute de locuitori au muzee păstrătoare ale istoriei şi tradiţiei locale.
Vag locuită doar pe ţărmul ei îmblânzit de Gulf Stream, partea centrală a insulei populată doar cu vulcani şi gheţari este greu accesibilă. Ruta 1 şerpuieşte în jurul insulei, urmărind filigranul fiordurilor, cu câteva ramificaţii radiale către interior.
Ne deplasăm în spaţiu şi timp, pe această rută ce pare alcătuită din materia neagră a lavei, contrar acelor de ceasornic, pornind din capitala acestei stranii aşezări la capăt de lume.
Reykjavík
Până şi - relativ - hiper populatul oraş Reykjavík îţi lasă sentimentul unui oraş spaţial - a ceva nou, construit peste noapte. Blocurile cu geamuri şi balcoane generoase sunt bicolore, pictate fie în culorile sumbre ale vulcanilor, fie în culori tari: albastru de cobalt, verde, roşu. O arhitectură unitară, aparte, geometrică îmbină graţios jocul de culoare al casele rezidenţiale ce respiră un aer clasic modern cu înălţimile cubiste ale blocurilor sau structurilor mai noi în tonuri mai sumbre.
Printre înălţimile oraşului se numără biserica Hallgrimskirkja (75 m), proiectată de faimosul arhitect islandez Guðjón Samúelsson, a cărei construcţie a durat patruzeci de ani, începând din 1946. Ea poartă numele preotului şi poetului ecleziast Hallgrímur Pétursson din secolul al XVII-lea. Ȋntr-o dimensiune expresionistă, cu alura sa gotică, biserica pare un castel turnat - în ţurţuri de mâl auriu - de un copil la malul mării. Faţada sa ascuţit triunghiulară cu capişonul ei islamic şi laturile în zigurat ce se curbează gaussian către bază îi dau un aer terifiant. Ȋn acelaşi timp, structurile pliate şi albe, de-o parte şi de alta ale maiestosului zid frontal, etalează o structură barocă ce trimite la orgile de bazalt luminate de apele tumultuoase ale cascadelor şi la formele conice aplatizate către bază ale vulcanilor.
Ȋnvăluit în lumina albă, boreală, oraşul pare că a fost proaspăt vopsit ieri, fie că soarele străluceşte sau este ascuns în cenuşiul mâlos al norilor. La marginea apei, noua sală de concerte şi conferinţe, inaugurată în 2011 - Harpa - un edificiu monumental, ca o fortăreaţă cu zidurile exterioare ridicate din adâncurile oceanului, salută distant oraşul prin prismele ei de sticlă. Un stup gigantic cu geamurile în forme paralelipipedice, sporadic colorate în tonuri violacee şi străvezii, reflectă lumina prin oglinzile sale suspendate peste tărâmul rece al apelor. Ȋn ele adună şi metamorfozează golful şi portul cu bărcile lui frumos colorate, muntele, cerul, precum şi siluetele lineare ale clădirilor dinspre faţada opusă.
Reykjavík este un oraş arctic - cea mai nordică dintre capitale - cu o arhitectură cubistă, particulară, ce geometrizează în culori boreale atmosfera cenuşie, fumegândă a vulcanilor, a fumarolelor încinse, irizată de albastrul glacial al apelor. Reykjavík - fără turiştii ei de toate zilele - pare un oraş părăsit, dintr-o altă lume.
Reykjanes - coasta de sud-vest
Peninsula Reykjanes este un imens deşert brăzdat de şanţuri adânci de lavă ce se termină în lagune şi faleze filigranate de roci vulcanice. Peninsula înregistrează de-a lungul timpului o puternică activitate geotermică, o zonă seismică brăzdată de ape termale şi fumarole (Gunnuhver) exploatate de centralele geotermice de la Blue Lagoon (faimoasa Lagună albastră), Gunnuhver şi Krysuvik.
Ţărmurile pustii ale peninsulei cuprind plaje negre şi faleze (Hafnaberg şi Reykjanesta) ce marchează din loc în loc aşezări vechi de pescari - vestigiile unei lumi apuse. Mici porturi, cele mai multe, pe deplin părăsite, la baza unor lagune foarte mici, cuprind câteva bărci vechi, de lemn, frumos pictate în culori vii: roşu, galben, verde,... (Grindavik, Hafnir).
Keflavik, un oraş port cu o aşezare mai întinsă, vine cu o arhitectură zveltă de case rezidenţiale cocoţate pe dealuri şi numără câteva muzee ce înregistrează cu acribie istoria împrejurimilor, elemente etnografice, un muzeu de balene şi unul cu machete de vapoare. Njarovik este istoric orăşelul vikingilor, cu expediţiile lor maritime cuprinse în muzeul Vikingaheimar, alături de descoperiri arheologice şi elemente de mitologie nordică. Selvogur aduce un straniu peisaj la marginea mării: un dig, un far, o plajă neagră, cu spectaculoase roci vulcanice. Deasupra lui, biserica veche - Strandakirkja - (menţionată mai sus), făcătoare de miracole, a cărei istorie coboară până în secolul al treisprezecelea, e deschisă publicului, fiind un loc emblematic de pelerinaj pentru pescarii şi marinarii din zonă. Tavanul e înalt şi albastru - un cer înstelat, la intrare te întâmpină un repertoir ce te invită să-ţi laşi numele, data vizitei şi impresiile. Fumarolele de la Seltun pictează solul în culori pastelate - spaţiul e un mic Zabriskie Point din Death Valley (Painter's Palette). Spectaculos este şi uriaşul lac vulcanic Kleifarvatn, înconjurat de stânci convolute şi grote de lavă.
După ce petreci măcar o oră în abisul ceţos al apelor termale fierbinţi, extrase de la câţiva kilometri de sub pământ ale Lagunei Albastre, te vei fi încărcat cu destulă energie să înduri vântul îngheţat pe parcursul unui circuit proaspăt încropit de 3-4 ore, către neobositul vulcan în erupţie (în travaliu din luna martie), Fagradalsfjall, plasat într-o zonă nelocuită a insulei. Două parcări de zgură vulcanică organizate ad-hoc par să adune la un loc toate maşinile Islandei (nu tocmai multe!). O adevărată surpriză, mai ales că nu ţi-a fost dat să vezi atâţia oameni la un loc în toate peregrinările tale prin insula pustie. Bine echipaţi cu parpalace colorate de vânt şi ploaie, pălării, tunuri şi trepiede fotografice, indiferent de vârstă, o procesiune neîntreruptă de curioşi, familii întregi cu copii de câţiva anişori şi bunici o pornesc hotărâţi pe singurul drum marcat pe hărţile digitale ale iPhone-urilor, să urmărească îndeaproape ultimele scuipături şi emanaţii dioxid sulfuroase ale insistentului vulcan (cu ultima activitate acum 800 de ani).
Sudenland
Sudul insulei porneşte cu "cercul ei de aur" determinat de trei puncte emblematice ale istoriei şi geografiei Islandei.
Geysir, o zonă geotermică, de izvoare fierbinţi, a definit istoric şi generic termenul de "gheizer" asociat cu astfel de fenomene. Cu tot avantajul începutului, Geyzir este mult mai puţin spectaculos ca replica sa din parcul naţional Yellowstone din Statele Unite. De altfel, în timp, zona a devenit mai puţin activă, singurul gheizer de serviciu a rămas Strokkur ce scuipă o coloană de apă fierbinte de 20-30 m, din zece în zece minute. La poalele coloanei de abur, un mic iaz fierbinte de un albastru magnetizant atrage atenţia în pauzele dintre erupţii.
Gullfoss este "cascada de aur" cu o cădere de apă de 32 m, divizată în două cataracte distincte, alimentată de râul Hvitá, al cărui izvor este gheţarul Langjökull. Cascada e adesea încadrată de arce generoase de curcubeu peste defileul ei spectaculos de 2.5 km, cu grote şi pereţi surplombaţi. Aşa cum ne spune legenda, aurul ei vine din lumina curcubeului ce însoţeşte cascada în zilele însorite, sau din comoara vikingului, îngropată în adâncul ei. Lângă cascadă există un monument închinat unei fete ce ar fi parcurs pe jos, desculţă, distanţa dintre Reykjavík şi Gullfoss pentru a protesta împotriva utilizării cascadei ca sursă hidroelectrică. Deasupra cascadei, un complex turistic foarte cochet, cu o arhitectură modernă şi sumbră în culorile lavei - ca mai toate construcţiile noi ridicate în mijlocul naturii - ne priveşte prin ferestrele ei strâmbe, aşezate oblic ca în picturile lui Feininger.
Cel de-al treilea element al cercului de aur este parcul naţional Þingvellir - parte din patrimoniul Unesco - cu cel mai mare lac al Islandei, Þingvallavatn, alimentat de gheţarul Langjökull. Aici se găsesc vestigii ale primului parlament democratic de la anul 930, parlamentul de la AlÞing, dacă nu întâmplător, semnificativ aşezat pe şanţul tectonic ce separă plăcile continentale euroasiatice şi nord-americane. Un peisaj striat de fisuri paralele în roca vulcanică dezvăluie un teritoriu de izvoare, cascade şi mici iazuri pe care se rotesc colonii de lebede, gâşte cenuşii şi felurite specii de raţe.
La AlÞing, acolo unde faliile intercontinentale se deplasează câte 5 mm în fiecare an, modificând continuu peisajul, se adunau căpeteniile de clanuri din întreaga Islandă. Acolo era locul unde se emiteau legi, judecăţi, pedepse şi precepte religioase, timp de două săptămâni în fiecare an, până în secolul al treisprezecelea - adică se reitera creaţia întocmai pe locul unde odinioară s-au despărţit continentele. Tot aici, în acest spaţiu iniţiatic, noua fisură între falii de la Sifra oferă deschideri misterioase către cele mai curate ape din lume, unde poţi vedea până la 100 de metri adâncime. Expediţii de snorkel-işti în costume de astronauţi se cufundă în apele adânci - un microclimat fascinant cu temperaturi constante de 4 grade Celsius, de-a lungul anului.
Lacul Kerið cu apele lui de safir şi neon - parte din acest cerc de aur - este adânc de 55 m, cu o geologie particulară în raport cu lacurile de origine vulcanică. Pereţii abrupţi de cenuşă ai craterului în tonuri sulfuroase, de cinabru sau verzui - în locurile năpădite de vegetaţie - aureolaţi de arce de curcubeu şi animaţi de stranii fenomene luminoase transfigurează centrul lacului într-o pupilă irizată, motiv pentru care i se spune "Ochiul lumii".
Micuţa peninsulă sudică Dyrhólaey e în fapt un promontoriu fabulos plin de arce şi grote care ies din mare, în apropierea autenticului sat Vik. Ȋnălţimile muntelui Reynisfjall par să se continue în mare în siluete uriaşe de bazalt - Reynisdrangar (trolii împietriţi) - ce ţâşnesc din ocean, la apus, ca nişte umbre înfricoşătoare peste albastrul de cer şi de mare. O legendă locală explică cum nişte troli au încercat să naufragieze o barcă, şi cum isprava anevoioasă a depăşit cadrul nopţii, au fost pietrificaţi de lumina punitivă a zorilor. Alături, o plajă nesfârşită de cenuşă dantelată cu spuma valurilor adaugă la stranietatea peisajului; la marginea ei, un oraş de păsări răspândit între nişele unui zid înalt de bazalt. Ȋn augmentarea mitului etiologic despre originea acestor fabuloase forme, pe cât de spectaculoase, pe atât de ameninţătoare, plaja atrage valuri uriaşe, de o forţă colosală pornite din depărtările Antarcticei - adevărate tsunami sau poate troli ai mării ce vizitează fără niciun preaviz ţărmul, devorându-şi victimele.
Jokülsárlón - o lagună glaciară sub forma unui lac seismic conectat printr-un canal la ocean - etalează un relief dinamic de iceberguri străbătute de prisme albăstrii de lumină, ce se topesc sub ochii noştri, îndreptându-se imperceptibil către mare. Printre iceberguri, glisează sterni arctici, ce migrează pe insulă la începutul verii. Un pod desparte laguna de plaja de diamante de la Breiðamerkursandur, pe care cristale de gheaţă în felurite forme strălucesc pe nisipul negru de catifea de la marginea mării.
Ruta 1 urcă drumul coastei către sud-estul insulei, străjuit pe partea dreaptă de un zid vulcanic cenuşiu şi plat ca un orizont pe mare înainte de furtună, de la Eyrarbakki (lângă plaja cu foci) - un orăşel cu case bărăcoase, dar o închisoare impresionantă - la Seyðisfjörður, un fiord îngust, brăzdat de cascade. Peisajul se metamorfozează de parcă am trece cu viteza luminii prin diverse clime şi paralele geografice: câmpuri arse de lavă, culmi cu facţiuni de iarbă uscată şi verde, cu buruieni roşii sau negre, arbuştii cu scoarţa de mesteacăn, fără frunze, sau pâcle izolate de conifere. Din loc în loc pajişti proaspete de un verde crud pline de cai pletoşi - aproape sălbatici - cu mânjii lor abia născuţi, pe picioroange.
Râul Skoga, cu cele 20 de cascade ale sale, expune un defileu spectaculos, culminând cu Skogafoss, o cascadă în surplombă, chiar înainte de vărsare, străjuit de o uriaşă plajă neagră. Cascada Skogafoss vine cu povestea ei: în jurul anului 900 un viking şi-a ascuns aici cufărul; se spune că primul om care va avea curajul să se afunde în apocaliptica cascadă va fi răsplătit cu comori nepreţuite. Alături, se află un muzeu de artă populară (Skogar) şi o grădină cu locuinţe troglodite, cu acoperişuri de stuf. Un tablou cu tuşe pastelate reprezintă masivul Landmannalaugar - cu şanţurile lui de lavă, surse termale, fumarole şi geizere la poale - ochiuri de fum şi apă printre muşchi fosforescenţi (sulfuraţi), iarbă arsă şi grohotişuri de lavă.
Fiordurile din estul insulei sunt străjuite de gheţari: Djúpivogur, Berufjörður, Borgarfjörður (universul pufinilor şi al focilor - insula Papey, locul unde s-au stabilit călugării irlandezi Papar), Seyðisfjörður. Mici porturi (Höfn) şi aşezări umane, de câteva sute de locuitori, case vechi de lemn, intens colorate (Seyðisfjörður), cu zidurile în tonuri de albastru, turcoaz, verde. Sculpturi de lavă brodează ţărmul dantelat al fiordurilor cu insule plutitoare şi variate specii de păsări de apă.
De la nord-est la nord-vest
Drumul 1 continuă de la Egilsstaðir la Husavik, oraşul balenelor, trecând pe lângă lacul Myvatn (un fost gheţar), al cărui circuit oferă o varietate de forme şi fenomene vulcanice, surse termale, o spectaculoasă grădină botanică - un sanctuar al păsărilor - grote inundate de ape termale (Stórakjá), stratovulcanii de la Hverfjall, băile naturale Myvatn (o Lagună albastră a nordului) până la falşii vulcani - pseudocraterele de la Skútustaðagígar (explozii de gaze în contact cu lava fierbinte). Pe sub lacul Myvatn trece gigantica falie ce separă plăcile tectonice ale celor două continente. Pe malul lacului, cabane cochete în tonurile cenuşii ale peisajului afişează o reclamă discretă pe peretele băilor, pentru a înştiinţa călătorul că se spală cu apa încălzită de cea mai veche centrală geotermică din Islanda, Bjarnarflag (1969) - în fapt, cea mai veche din lume printre cele cu o tehnologie similară. Bjarnarflag este o uzină foarte mică şi galbenă - cât o căsuţă islandeză în pustie - pe un sol incendiat de fumarole şi pastelat de materia sulfuroasă produsă de sursele termale şi intensa activitate vulcanică din zonă.
Canionul Jökulsárgljúfur cu formaţiuni monumentale de bazalt deschide priveliştea unor splendide cascade: Selfoss în amonte de Dettifoss, o cascadă lată de 100 de metri şi înaltă de 45 - cu cel mai mare volum de apă din Europa. O cascadă fabuloasă, vizibilă de pe ruta 1, nemenţionată în ghid, este Rjukandafoss din Jokuldalur, structurată în câteva cataracte şi 3 coloane verticale de apă, fum şi zăpadă pe o înălţime de 139 m. La întâlnirea dintre anotimpuri, cascada îşi camuflează cursul sub circumvoluţiuni translucide de gheaţă. Un alt canion, Ásbyrgi în formă de potcoavă se termină la marginea mării printr-un cerc de stânci vulcanice - un Stonehenge marin - numit şi Fortăreaţa zeilor. O legendă locală explică forma canionului ca o amprentă a lui Sleipnir, calul mitic cu opt picioare al zeului Odin. Alături, o plajă neagră la marginea unor coloane uriaşe de bazalt peste care pluteşte imponderabil un magnific oraş al păsărilor.
Din portul Husavik, ambarcaţiuni vechi de lemn în culorii vii - recondiţionate în formele originale şi tradiţie - pleacă de câteva ori pe zi expediţii de privit balene. Chiar la buza portului, un muzeu al balenelor, pe două etaje, construit pe ruinele unui abator, oferă informaţii detaliate despre viaţa cetaceelor, fotografii, filme şi o expoziţie de schelete ale speciilor ce pot fi întâlnite în nordul Atlanticului.
Indiferent de vreme, pe timp de ploaie sau vânt, bărcile sunt gata de călătorie. O salopetă de cauciuc trasă peste toate hainele groase pe care le-ai burduşit în bagaj, o pelerină adiţională pe deasupra - dacă condiţiile se anunţă vitrege - fac parte din echipamentul de călătorie. Pentru că ambarcaţiunea nu e acoperită, precum vajnicii marinari, călătoreşti în ploaie şi vânt, alunecând pe puntea udă, încercând să rezişti tangajului, ţinându-te de otgoane şi de stâlpii care-ţi ies în cale. Cu cât te deplasezi mai aproape de proră, ca să observi balena mai bine, cu atât condiţiile se vădesc mai precare. Ploaia te bate fără milă, tangajul devine imposibil, ocupi o bancă la întâmplare pe platforma vasului unde aştepţi cuminte verdictul: sunt zile cu balenă şi zile fără, ca la loto.
Sunt de fapt două, mama cu puiul ei, destul de mărişor, fapt bizar pentru acest loc şi anotimp - ne încredinţează ghidul -deci ne considerăm de două ori norocoşi. Două spinări crestate ies pe rând la suprafaţa apei preţ de câteva fracţiuni de secundă. Urmează două havuzuri ţâşnind vertical spre cer, apoi coada uriaşa şi despărţită a mamei - de rândunică gigantică. Balena cu cocoaşă - ce poate măsura până la 15 metri - pare să fie astăzi de serviciu în legendara localitate Husavik, la margine de lume.
Stai sprijinit de pereţii bărcii, gata să cazi peste bord, executând echere cu picioarele - ca în copilărie când te "dădeai" de unul singur în leagănele de tip cântar - o bară de lemn ce balansa în acelaşi timp doi copii de greutăţi nu prea diferite. Ţii camera în mână în poziţie de tragere, să prinzi momentul, dar tangajul e imposibil, pierzi contactul cu solul tocmai când iese monstrul la suprafaţă să scuipe prin orificiul dorsal havuzul de apă. Totuşi, reuşeşti s-o prinzi virtual de coada neagră - ca un fluture uriaş de noapte. Balenele nu se arată deloc deranjate de prezenţa ambarcaţiunii sau de strigătele de mirare ale privitorilor, continuă să bântuie prin preajma bărcii, deopotrivă cu sternii arctici ce survolează deasupra noastră.
Ghidul însă a hotărât că am văzut deja mai mult decât s-ar fi cuvenit şi sub pretextul că nu vrea să streseze puiul sau să profite prea mult de bunăvoinţa balenei mame, o pornim mai departe să explorăm şi alte ape care s-au dovedit mai puţin generoase. Ȋn proximitatea acestor fiinţe - tot mai rare!, ce impresionează prin dimensiunea şi forţa lor colosală, redevenim copii, gata să ne afundăm, ţinându-ne respiraţia - precum balenele - în mirajul fascinant al acestei lumi.
Coasta de vest
Malul de nord-vest şi vestic al insulei este peninsular. Ca nişte gigantice fiorduri, peninsulele penetrează cu ţărmurile lor filigranate oceanul pe sute de kilometri. Printre cele mai accesibile vizitatorului fără mijloace sofisticate de călătorie este Snaefellsnes, cu un relief variat de gheţari, culmi muntoase, cratere, cascade şi păşuni parţial înverzite. Un spaţiu vălurit plin de cratere, drumuri de lavă, pe care au crescut muşchi. Drumurile interioare către obiective, perfecte - ca o pistă de aterizare - dintr-un bitum negru, traversează câmpuri nesfârşite de lavă în tonuri amestecate de negru, brun şi cenuşiu. Pe alocuri, acoperite cu o vegetaţie de muşchi sau floricele foarte mici, drumurile se termină adesea în abis sau în mare, atunci când o cotesc brusc prin peisajul extraterestru, procurându-ţi acelaşi sentiment că te afli la o margine de lume.
Vulcanul de zăpadă Snaefellsjökull (1446 m) este un stratovulcan uriaş cu o calotă glaciară de 11 km pătraţi, ce a cumulat straturi succesive de lavă de-a lungul celor 800000 de ani de erupţii. Parcul naţional (nord vestul peninsulei) cu acelaşi nume, un teritoriu alb-negru, plin de mister, cu o floră şi o faună abundentă - este locul din care Jules Verne şi-a început călătoria spre centrul pământului. Aici, vrăjitoria, mai mult ca oriunde, devine tradiţie culturală. Ȋn Hölmavik, există un muzeu de vrăjitorie şi magie, alături de el, un hotel-cabană poartă numele vrăjitoarei Kluka.
Eroii emblematici desprinşi din saga islandeză sunt în bună măsură fiinţe duale, compuse din jumătăţi - de troli, de oameni, de giganţi sau de spirite ale insulei, în funcţie de rolul lor civilizator.
Punctele spectaculoase ale peninsulei poartă nume ce ţin de mitologia nordică: un fabulos tub de lavă Surtshellir, Surtr - gigant al focului, Hallmundarhraun - un câmp de lavă uriaş, plin cu grote şi formaţiuni de bazalt, Hallmund, este tot un gigant, stăpân al grotelor, desprins din Saga Grettir Ásmundarson (Grettir cel puternic).
Ȋn partea de sud a peninsulei, localitatea cu nume straniu, de sonoritate egipteană, Arnarstapi, este un sat de pescari din vremuri imemoriale, aflat la poalele unui crater vulcanic (Stapafell), de la marginea mării. Micuţul port ascuns într-o nişă de roci negre şi convolute a devenit un orăşel al păsărilor. Siluetele lor albe -grăbite să-şi hrănească puii ascunşi în cuiburile construite cu migală printre scorburile stâncoase - taie cerul prelungit în mare într-o ploaie de săgeţi irizate de lumină şi albastrul intens al depărtărilor. Edenul păsărilor se reiterează de-a lungul acestui ţărm, acolo unde lava şi marea le-au modelat în înălţimi ameţitoare castelele filigranate de lavă.
Peisajul se centrează pe statuia monumentală alcătuită din cărămizi (pietre) vulcanice de forme neregulate a lui Bárður Snæfellsás, o fiinţă mitologică jumătate om - jumătate trol, desprinsă dintr-o saga târzie (sec XIV) - erou civilizator, devenit spirit protector al peninsulei ce-i poartă numele. Sculptura este nouă (1972), aparţinând artistului islandez Ragnar Kjartansson. Interpunându-se între ţărmul ameninţător şi fosta aşezare pescărească, Bárður se vrea prin postura sa samurai-escă în zalele de piatră şi coiful de războinic un gardian al parcului naţional.
Drumul continuă de-a lungul coastei. Pe orizont, un portic dreptunghiular deschide - în cer - o poartă simbolică, fără gard, prin care se reliefează biserica şi micuţul cimitir din Budir. Biserica neagră de lemn, cu ferestre pictate strident în alb, domină bucolic peisajul. De la ea pornesc două drumuri prin potecile de lavă impregnate cu muşchi, pufoşi şi argintii - pe care poţi să-ţi întorci lesne gleznele: un câmp accidentat plin cu găuri adânci şi grohotişuri către un crater cu pereţii exteriori sferici şi un drum de ţărm către un port foarte vechi, părăsit, cu bolovani rotunzi şi cenuşii, ca nişte cărbuni de lavă. Memorabile rămân deopotrivă plaja argintiu de neagră de la Dritvik, presărată din loc în loc cu deşeuri de nave ruginite - un peisaj suprarealist de Yves Tanguy - , plaja cu perle de lavă, şlefuite de mare, Djúpalónssandur sau nisipurile de aur de la Skardsvik.
