Parisul la crepuscul de pandemie rămâne acelaşi loc seducător şi trufaş, amestec de culori, de forme, de sentimente, de decepţii, de aspiraţii. Prelungire a celei mai vizitate capitale a lumii, Roland Garros filtrează pasiunea pentru sport şi eleganţă.
Prestigiul clădit pe stâlpii tradiţiei. Stâlpii stau înfipţi adânc în solul de la Roland Garros. Terre battue, pământ bătătorit în traducere literală, este faimoasa zgură roşie de la Roland Garros. Care zgură nu este nici aşa de roşie pe cât se spune şi nici atât de bătătorită.
Nici odinioară rău famata Bois de Boulogne din vecinătatea arenei nu mai este ce era odată, fiindcă zona s-a scuturat de vechile moravuri şi s-a transformat într-un cartier select. Imobilele scumpe îşi etalează arhitectura discretă din spatele unor grădini care şi-au pus în gând să concureze Edenul.
Pe drumul până la arena construită în iarna lui 1927, pentru a găzdui finala Cupei Davis dintre Franţa şi Statele Unite din 1928 (câştigată de francezi, care aveau echipa cu cei 4 legendari muschetari - Lacoste, Borotra, Cochet, Brugnon), nu te mai agaţă doamne sau domni cu tarif negociabil.
În schimb, pe tot traseul te întâmpină surâzând voluntari. Fete şi băieţi amabili, dar autoritari, săritori, dar inflexibili, oameni puşi să îndrume şi să limiteze entropia.
Între cosmetizare şi modernizare
Acoperişul retractabil de pe terenul central, "Philippe Chatrier", a fost gata după ani şi ani de incertitudini şi opinteli. Arena însăşi a beneficiat de o cosmetizare generală, care să o aducă în ton cu timpurile, şi, împreună cu "Suzanne Lenglen", a doua arenă ca mărime a complexului, îşi prezintă mândre noua înfăţişare.
Au şi cui anul acesta, pentru că spre deosebire de ediţia 2020, decalată în octombrie din cauza pandemiei şi la care au fost prezenţi zilnic doar 1.000 de spectatori, acum este permis accesul publicului în număr mai mare.
Limitat la 25% din capacitate în prima săptămână şi crescut la 35% în a doua, norme depăşite cred, văzând câtă lume ia cu asalt aleile şi terenurile încă înainte de ora prânzului.
Mostră de democratizare a societăţii
Spectatorul/pasionatul de tenis care vine la Roland Garros se recrutează mi se pare din toate zonele societăţii. Deci nu are o tipologie aparte, nu arată aşa şi pe dincolo, ci în toate felurile.
Alături de persoane simandicoase ori căutat excentrice sunt şi feţe populare cu mâini muncite. Laolaltă cu domni şi doamne de vârsta a 3-a, care îşi poartă cu demnitate şi oarecare jenă beteşugurile, creşte nivelul decibelilor puştime energică şi gureşă.
Mai mult decât în alte locuri, în Franţa simţi că la democratizarea societăţii se lucrează de nişte secole. Nimeni nu sare calul pentru că lumea a deprins cultura respectului faţă de ceilalţi, dar şi pentru că stewarzii sunt gata să intervină prompt la orice derapaj. Este un amestec subtil (parşiv?) între libertate şi constrângere.
Disciplinaţi
Pandemia în Franţa a fost şi este încă resimţită mult mai dur decât în România. Pe străzi şi chiar în spaţii ample cum sunt parcurile se poartă în continuare mască. Iar lumea se supune fără comentarii.
Sunt francezii o societate de sclavi?! Aici ar merge un emoticon, nu spun care. Singurele refugii în care poţi respira fără F95 sau FPP2 sunt propriul apartament, camera de hotel şi terasele. Ultimele sunt luate cu asalt dinainte de prânz şi stau sub asediu până la ora închiderii, care de două zile s-a mutat de la 21 la 23. Oh, la, la!, cum ar zice franţuzul.
Bon appetit!
Preţurile de crepuscul de pandemie (deh, ca şi la noi, restaurantagiii vor să îşi mai scoată pârleala) nu sunt deloc mici. Un motiv de câştig suplimentar pentru patroni, bistrourile şi-au deschis şi spaţiile interioare odată cu ultima relaxare.
Apropo de preţurile care nu s-au relaxat deloc, chiar aşa-zisele oferte cu meniuri de prânz nu coboară sub 20 de euro.
Aşa că, dragi francofoni, o masă în doi, cu aperitiv, un fel de mâncare de bază, un desert mic, o cafea şi un pahar de bere costă măcar 50-60 de euro.
Hai la cumpărături!
A şi să nu uităm shoppingul pe care amatorul de tenis şi profesionistul în cumpărături îl poate face la Roland Garros, la Grande Boutique.
Vrei o rachetă Wilson, pe care ţi-o şi racordează pe loc, plăteşti cam 250 de euro. Un termobag, 120-150. Îţi place o jachetă Lacoste, model Novak Djokovici? Între 160 şi 180 de euro. Ceva care seamănă a borsetă sau a portofel, dar nu-i nici una, nici alta, 18 euro. Material textil, apropo.
Buun, iar după atâtea cumpărături ţi se mai face şi sete. O sticlă de apă plată Perrier de 25 cl, 4,5 euro. Un suc natural, la fel. Dacă eşti mai pretenţios, dai pe un pahar de şampanie Moët & Chandon între 16-18 euro.
Între Pendul şi studenţii Sorbonei
