Dali după Ştirile dimineţii

În zori duminicali, cer senin striat roz, la ora şase, atentat cu 56 de morţi la Ierusalim. La şase treizeci, un elicopter militar s-a prăbuşit în pustiul Nevada... Nici un supravieţuitor. La ora şase şi patruzeci şi opt de minute, a explodat o centrală de apartament în blocul D 132 din Mizil, trei morţi şi cincisprezece grav răniţi. Într-un sat nemenţionat pe hartă, la ora şapte, fiul şi-a ucis tatăl. La nouă şi treizeci, cobor din metrou, cu faţa încremenită, în Stephanplatz. Cum de sunt atât de liniştiţi, de surâzători, oamenii din jur? Merg printre ei, nu ştiu încotro.

Ajung la palatul Dorotheum, loc al unor importante licitaţii de artă. Intru, căutând imposibila uitare a ştirilor dimineţii. Dar, învârtindu-mă printre preţioase obiecte, mă trezesc admirând. Ocolită de orice fărâmă de absurdă dorinţă, urmăresc preţuri. Închipuindu-mi. Ce? Că beau o ceaşcă de ceai turnată dintr-un elegant ceainic, secolul 18, provenind din vesela prinţului Eugen de Savoya. Oare l-a atins vreodată? Aici şi acum, costă numai 14.500 euro. Dacă mi-aş cumpăra broşa de aur alb în care strălucesc diamante şi safire? Mi-aş prinde-o în eşarfa rochiei purtată la celebrul Bal vienez. Nu. Adaug 3.000 de euro şi desenul lui Klimt îmi va împodobi biroul. Sau să economisesc 3.000 de euro şi să mă laud cu un paravan Jugendstil. Portretul în armură, semnat Tizian, nu are preţul fixat. Normal, nu? Aşteaptă şi el un miliardar orgolios, arab sau rus.

Ies în lumina de miere. Unde s-au ascuns teii înfloriţi? Oare i-a aspirat, cu trompa-i abilă, elefantul albastru plantat de câteva luni în faţa palatului Pallavicini? Unde se petrec, de obicei, mici mari minuni. Artistice desigur. Pe bannere scrie "Palais surreal". Înăuntru, o expoziţie Dali cu vânzare. Sculptor şi ilustrator de carte de astă dată. La recepţie, rafturile susţin statuete aurite sau din aur, din marmoră sau sticlă. În imprevizibile forme. Intru într-un culoar albastru cobalt. Urmăresc calea spoturilor de lumină, abandonându-mă unui univers fermecat. Întrebându-mă, totuşi, pentru a câta oară?, cum s-au împăcat exploziva creativitate a suprarealistului de geniu cu evidentul său pragmatism? Divinizata Gala? De bună seamă a avut un rol uriaş în excelenta comercializare a lucrărilor lui. Venus spatiale, Space Elephant ridicat pe înalte picioare scheletice şi purtând un obelisc galben, cunoscuta Venus cu sertare, uimesc, provoacă, atrag irezistibil privitorul în magica descifrare de simboluri. Începută încă de la foiletarea albumelor Dali, când telefoane-homari, canapele-buze, pantofi-pălărie, obiecte-fiinţe invadând spaţiul domestic, au stârnit, iniţial, proteste. Pentru ca, apoi, nu numai să fie acceptate, ci chiar căutate. Înaintez cu paşi de ţestoasă. Muzica spaţială stăpâneşte miraculos irealul atmosferei. În realitatea imediată, mă aduc ilustraţiile la Don Quijote, la Cântecele lui Maldoror. Unele dintre ele suficient de cuminţi, de lizibile, mărturie a studiilor academice din prima tinereţe. Muzică, albastru, Dali. Greu de părăsit. Şi totuşi...

Mă grăbesc, în piaţa albită de soare, spre un party în familie. Mă întâmpină o casă antebelică, idilic drapată în caprifoi, înconjurată de brazi, de flori. Ajungând ultima, încerc o rapidă acomodare. Zâmbesc, observ, tac. Germana, după timidele încercări de împrietenire, nu m-a primit în club. Seninătatea surâzătoare a celorlalţi, ospitalitatea lor calmă, conversaţia lor mai curând sporadică, mă destind. Mă liniştesc. Iar jazz-ul şi country-ul anilor şaizeci rezolvă admirabil eventuale asperităţi est-vest. Primim câte un fund de lemn, tacâmuri ne luăm singuri, asaltăm disciplinat grătarul. Unde trudeşte stăpânul casei şi al iepurelui alb, închis într-un ţarc de trei metri pătraţi în sufrageria de la etaj.

Evit wurst-ul exagerat de pântecos, Edward Lear îmi stă în preajmă, şi mă sfătuieşte să-mi aleg "O Pană de Pasăre Măiastră, un Trandafir şi-o Ridiche Uriaşă, O Măsea de Balaur unsă cu Miere". Faţa gazdei se înnegurează ofuscat, i-o luminez cu oh-uri pofticioase când observ pâinile-frigărui, aluat spiralat pe beţişoare de bambus, iau două, salvez şi câteva felii de castravete din arşiţa jarului şi reînfirip amiciţia româno-austriacă. Adaug salată de cartofi cu maioneză, nelipsită în context party cu grătar, studiez circumspect salata tiroleză: paste, ceapă, salam tăiat cuburi, totul stropit îmbelşugat cu oţet balsamic. Pe masă, suc de mere, cola, apă minerală. Într-o latură, stingheră, o sticlă supersuplă cu vin alb, din care mi se toarnă în paharul personalizat. Refuzul meu descumpăneşte, primiseră alte informaţii despre relaţia român-vin. La desert, cordialitatea se restabileşte, onorez apfelstrudel-ul cu lacomă grabă, aud şi râsete. Puştiul familiei, de un an şi trei luni, primeşte liberă trecere din braţe în braţe, toţi par fericiţi.

Au aflat, mă întreb, că dimineaţă, la ora şase, au murit 56 de oameni în Ierusalim, că, la şase şi treizeci, un elicopter militar s-a prăbuşit în pustiul Nevada, că etc., etc.? Nu cred. Cenzura prin omisiune, practicată, în genere, aici, le apără bucuria clipei trăite. E bine? E rău?