Andalucia, din coapsele tale albe,
tu naşti lumină, istorie şi viaţă
Omul andaluz - în cotidian şi istorie
Fabuloasa civilizaţie a Andaluziei îşi află originile în timpuri imemoriale, cu Tartessus (sec. 13, î.e.n.) - o cultură megalitică din sudul Spaniei - un spaţiu binecuvântat cu o natură şi o arhitectură monumentale. Trecută prin multiple ocupaţii - romană, vizigotă şi arabă (sec 8-15) cu influenţele sau determinările lor culturale, apoi îmbogăţită de vârsta de aur a Renaşterii şi apoi a Barocului (sec XVI - XVII), Andaluzia atinge un înalt nivel de rafinament estetic. Motiv pentru care, oraşele ei ancestrale gravitează în jurul vestigiilor romane, a bisericilor fondate pe ruinele vechilor moschei şi a palatelor maure. Edificiile moderne îşi desfăşoară tangenţial şi silenţios activitatea la marginea acestor centre focalizatoare de viaţă şi cultură.
Andaluzia pare să trăiască într-un illo tempore ce eternizează o lume demult apusă, dar a cărei strălucire continuă să ne uimească prin tumultul şi efervescenţa ei. Vechile monumente sunt continuu animate de hoardele de turişti din întreaga lume dar mai ales de viaţa citadină ce se desfăşoară într-o dimensiune în acelaşi timp vetustă şi modernă, într-o manieră subtil şi eficient tehnologizată.
Centrele vechi şi monumentale sunt anima şi sâmburele vieţii cotidiene - n-au rămas doar simple sanctuare istorice sau puncte de interes turistic. Ȋn jurul palatelor, cetăţilor sau bisericilor (multe dintre ele încă active), vechile aşezări medievale cu zidurile lor înalte şi albe, ferestrele îmbrăcate în grilaje negre, din fier, cu balcoane silfide îngrădite de aceleaşi grilaje, străjuiesc străzile elegant pietruite în structuri geometrice sau baroce ce formează un labirint radial din care nici cel mai iscusit GPS nu te scoate la liman. Porţile impunătoare sunt sculptate, pictate sau placate cu azulejos - plăci de ceramică glazurată cu motive geometrice, florale, embleme sau secvenţe narative - se deschid în patio-uri generoase.
Străduţe foarte înguste, dar rar exclusiv pietonale, desfăşoară un trafic delirant într-un singur sens, cu cotituri în unghiuri ascuţite pe care le poţi lua, lipindu-te de ziduri, cu oglinzile retrovizoare pliate. Cum fortăreţele sau palatele erau înălţate strategic pe reliefuri înalte, de multe ori pe stâncă, cu pante agresive, reţeaua labirintică de străzi formează un spaţiu vălurit.
Cu mici excepţii, oraşele andaluziene păstrează o linie joasă, zgârie-norii lipsesc, nimic din noua arhitectură urbană necesară nu vrea să distoneze sau să minimizeze monumentalul ce aminteşte de perioadele ei de graţie.
În piaţetele centrale din jurul monumentelor, mici şi cochete terase, restaurante, magazine artizanale, un Bric-à-brac de obiecte inutile - medalioane turistice - trezesc la realitate pe călătorul în trecere, integrat pentru câteva momente unui spaţiu şi timp revolut. Te întrebi dacă locuitorii acestui univers sacralizat şi anacronic trăiesc în locuinţele lor cu iz medieval altfel decât omul modern? Este viaţa lor mai armonizată, mai ritualizată? Fără îndoială, vor fi preţuind mai mult ceea ce li s-a dat în păstrare, cu un sens al permanenţei şi al mirabilului pe care-l experimentează clipă de clipă.
Ȋntre arte şi civilizaţii
Arhitectura Andaluziei este unitară, oraşele cu un veritabil trecut istoric cuprind acelaşi tip de edificii cu denumiri maure: Alcazaba - forturi militare cu turnuri de apărare şi porţi maiestoase, Alcázar - palatele regale ce-şi ating desăvârşirea în Sevilla şi Granada, Minaretul - turnul de unde cântă muezinul, Mezquita - veche moschee, transformată sau restaurată în biserică creştină.
La intersecţia între culturi, arta andaluză se şlefuieşte şi integrează în structuri înnoitoare.
Prima influenţă semnificativă este arta romană (sub împăraţii Traian şi Hadrian) de la care au rămas ruine, sculpturi, statuete de bronz şi mozaicuri.
Arta islamică, maură, e concretizată în secole de ocupaţie şi islamizare religioasă a populaţiei, incluzând pe cea evreiască (sefarzi). Diversele perioade ale califatelor arabe îşi lasă emblematic amprenta, fiecare cu estetica lor particulară în straturi de cultură şi civilizaţie. Umayyad - e reprezentativă în Mezquita din Córdoba şi palatul Medina din Zahara, Almohad - adaugă o notă arhitecturală sobră sau austeră prin fortăreţele ei cu turnuri şi porţi de apărare (Giralda - turnul catedralei din Sevilla), Real Alcázar din Sevilla (în Patio del Yeso).
Cea mai prolifică perioadă artistică este cea din timpul dinastiei nasride, ultima perioadă maură, caracterizată de stilul Mudéjar, începând cu secolul al XIII-lea, format prin fuziunea artei arabe cu cea occidentală. Arta Mudéjar îşi atinge perfecţiunea în Alhambra, Alcázarul din Granada şi Alcázarul din Sevilla.
După Reconquista, un gotic particular, compozit împrumută elemente Mudéjar şi renascentiste. Barocul, la început auster în forme geometrice, simplificate, se va emancipa ulterior în decoraţii abundente, în volute cu motive florale aflate într-o armonie de forme şi compoziţii de influenţă maură.
Arhitectura şi decoraţiile exterioare şi interioare ale ancestralelor locuri de cult variază în funcţie de straturile culturale ce fie au fost fuzionate, fie restructurate de-a lungul istoriei, devenind catedrale cu faţade în stil plateresc (renaşterea timpurie) sau ciuruguesc (un baroc şarjat, târziu, din sec. al XVIII-lea) sau neoclasic. Ele trădează însă prin formă sau decoraţie caracterul maur al moscheilor ce au stat la originea lor.
Cele 7-8 secole de ocupaţie maură au reprezentat o perioadă de efervescenţă artistică, Andaluzia încă mai îngenunchează sub arcele ei maure, în formă de potcoavă, încrustate cu decoraţii geometrice şi motive florale sau epigrafice, inscripţii, poeme arabe - arce foliate şi multi-foliate, cu armături sau stucaturi dreptunghiulare de lemn (alfiz), cu decoraţii sebka (decoraţii în relief din cărămidă, specifice Alhambrei).
Palatele vin cu o splendoare distinsă şi echilibrată în care sobrietatea zidurilor exterioare contrastează cu bogăţia delicată a decoraţiilor interioare. Bogăţia nu e cumulativă ci compoziţională: îmbinarea panourilor de piatră, stuc, tencuială, lemn, mozaic şi ceramică ţine de o tehnică şi o estetică superioare. Materialele, culorile şi motivele alternează, menţinând un echilibru şi o armonie în care somptuozitatea - chiar dacă excesivă - e ascunsă de discreţia şi eleganţa structurală, de arta îmbinării formelor, a materialelor şi culorilor.
Andaluzia, ţinutul florilor de stuc şi de hârtie
Locuitorii acestor vechi aşezări medievale par a fi prin excelenţă florile - ele se arată în jurul ferestrelor sau se caţără pe zidurile imaculate ca nişte arbori în două dimensiuni (bougainvillea) în intense nuanţe de roşu, violaceu, roz şi albastru. Dacă muşcatele în ghivece atârnate populează mai cu seamă zidurile şi ferestrele, generoasele patio-uri - ce asigură aerisirea locuinţelor în verile toride - etalează o diversitate de arbuşti cu superbe lor flori endemice, pini, chiparoşi sau stejarul de plută - ce se menţine verde peste anotimpuri.
Euforia florilor din parcurile publice şi din grădinile palatelor regale, culminând cu Generalife, grădina paradisiacă a Alhambrei, se continuă sălbatic pe câmpurile de la marginea drumurilor. Tufişuri înalte debordând de flori în culori albe, roşii şi liliachii separă cele două sensuri de circulaţie ale autostrăzilor. Dacă ziua animă cromatic cursul plictisitor al benzilor de mare viteză, noaptea îţi protejează ochii de farurile orbitoare.
Ȋn interioarele palatelor maure, motivele florale se regăsesc în decoraţiile de stuc, din lemn, din tencuială şi în pattern-urile de pe azulejos. Un paradis al florilor se află în grădinile şi pe zidurile unei vechi case nobiliare în stil renascentist - El palacio de Viana din Córdoba.
Oriunde te-ai duce eşti înconjurat de flori, de la cele mai sofisticate, exotice, la decorativa şi căţărătoarea bougainvillea - aşa zisa floare de hârtie cu fibra ei poroasă şi uscată - ce lasă pete sângeroase de culoare pe zidurile albe. Aş zice că numele ei perifrastic este o metonimie, aş numi-o mai direct floarea de cerneală ce pictează în hieroglife pergamentoasele ziduri albe.
Etimologii cu rezonanţe feminine
Andalucia (de la Al-Andalus - nume de origine arabă însemnând oraşul vandalilor) şi oraşele ei poartă nume latinizate cu rezonanţe feminine sugerând graţia şi supleţea acestor nestemate parfumate cu esenţe romane, maure, iudaice şi creştine: Córdoba (de etimologie feniciană sau catarginiană), Sevilla (de origine feniciană - Sephela - sau ulterior Hispalis, în lumea greco-latină), Granada (de la islamicul Gharnāṭah sau de la fructul rodiei - abundent în regiune), Marbella (nume de femeie spaniol), Ronda (de la Arunda - veche aşezare celtică), Málaga (nume de origine feniciană - numit de greci, Málaka - sare), Almeria, Osuna (Urso la romani şi Oxona la mauri), Carmona, nume de origine semită - Oraşul lui Hammon - ('Carmo' la romani, 'Qarmuna' la arabi), Medina Sidonia...
Cimitire de piatră şi de cer
Ȋn pitorescul Casares, cocoţat pe un vârf de stâncă - în care florile trăiesc doar în ghivece - se află un cimitir ridicat pe piatră, plasat lângă ruinele vilei lui Iulius Cezar (de unde şi numele), fondatorul acestui orăşel de stâncă - pentru apele sale termale sulfuroase cu proprietăţi curative - cu o poziţie geografică deloc prietenoasă.
Cimitirul cuprinde câteva alei paralele străjuite de pereţii mormintelor aşezate în alcovuri de tencuială albă, suprapuse ca într-o bibliotecă de oseminte. Aici morţii nu stau îngropaţi în pământ, ci sunt rânduiţi între pietre, şi sunt mai aproape de cer pentru că cimitirul este plasat în vârful muntelui.
Din acest loc se deschide o privelişte ameţitoare asupra citadelei agăţate în neant cu locuinţele ei înalte, alb imaculate. Două femei tinere, gemene, îmbrăcate aproape la fel - în straie negre - intră pe poarta albă a cimitirului. Merg alături, aproape lipite - acelaşi mers, aceeaşi ţinută a părului de un negru intens. Există totuşi ceva care le distinge. Nu poţi spune exact ce, mai ales că poartă măşti - în acest pustiu de lume - iar cele două perechi de ochi privesc trist în oglindă. Te gândeşti că în acest spaţiu zgârcit ele merg întotdeauna împreună, poate că nu se despart niciodată, că sunt legate de acel ceva distinctiv care le completează şi fără de care nu pot trăi sau funcţiona. Aşa cum oamenii născuţi în casele lor ancestrale din acest capăt de lume nu pot fi dislocaţi de la piatra lor de hotar.
Existenţa aici în vârful muntelui în această fortăreaţă trebuie să fie plină de neajunsuri, cu toate serviciile sociale bine puse la punct. Oamenii care continuă să trăiască frumos şi dificil în aceste locuri trebuie să aibă o raţiune deasupra ordinii firii. Sunt oameni dârji, coborâţi din timpurile imemoriale ale locurilor în care se obstinează să trăiască, sunt oameni de piatră ce trăiesc în ţinuturi de piatră. Ei conduc maşini ce i-ar putea duce departe, vorbesc la telefoane celulare, poartă măşti pe străzi pe care nu trece nimeni, trăiesc deopotrivă în civilizaţie şi în afara ei.
Către vârful muntelui, străduţele înguste cu pantele lor agresive sunt strict pietonale, excepţie fac rezidenţii acelor agreste înălţimi sau microbuzele fără geamuri ce deservesc cu mâncare pe bătrânii sau bolnavii din zonă. Circulaţia pe drumurile cu două sensuri în care încape cu greu o maşină decurge adesea în marşarier, atunci când destinaţia e departe de singurul loc din vârful muntelui unde se poate întoarce o maşină sau în situaţiile foarte rare când te confrunţi cu un alt vehicul.
Gemenele coboară în pas săltat pe uliţele şerpuite şi umerii lor se ating din când în când. Când umerii se ating te întrebi dacă vor merge fiecare la casele lor şi atunci umerii se salută cu angoasa despărţirii, iar după ce se depărtează te gândeşti că poate femeile astea continuă să trăiască împreună în casa în care s-au născut.
Alhambra
Emiratul Granadei (sec XII- XIV) a dat naştere unei veritabile minuni arhitecturale şi decorative în stil nasrid, cu elemente bizantine. Palatul Alhambra - o bijuterie delicată în culorile paradisului - rămâne centrul lumii andaluze. Tavanele - cupole sunt sculptate în lemn în forme alveolare ca un stup (muqarnas). Acelaşi filigran de stuc sau tencuială îl regăsim în partea superioară a zidurilor, într-un arabesc geometric sau vegetal (ataurique), în timp ce părţile inferioare ale pereţilor sunt placate cu panouri de ceramică şi mozaicuri, structurate în geometrii şi pattern-uri cromatice (alicatado).
Curţile interioare ale palatului (patio) preiau aceleaşi forme arhitecturale cu arce în potcoavă şi coloane zvelte, delicate - îngemănate (câte două) ce înconjoară statui sau fântâni monumentale: Patio de los Leones, Patio de los Arrayanes (mirt).
Fortăreaţa e înconjurată de fabuloasele grădini Generalife - nume de origine arabă însemnând grădina artistului sau a arhitectului. Cea mai veche şi graţioasă poartă cu arce în formă de potcoavă (de cărămidă roşie bordate cu azulejos albastre cu motive florale şi geometrice) ce închide zidurile fortăreţei este La Puerta del Vino - aceeaşi care l-a inspirat pe Debussy în piesa cu acelaşi nume - transfigurată în ritmuri de habanera - din a doua carte de Preludii.
Ȋn acelaşi perimetru, palatul lui Carol Quintul deschide un alt gen de perfecţiune arhitecturală în stil renascentist plateresc. O structură circulară pe două nivele închide un patio uriaş - un Colosseum - străjuit de frize (metope) între coloane fruste dorice şi ionice. El serveşte în vremurile noastre ca spaţiu de spectacole în aer liber. Faţada cuprinde două portaluri suprapuse cu o friză de piatră în stil romanic în partea inferioară şi un arc maur sprijinit pe coloane dorice pe al doilea nivel.
La Magia de la noche
Mirajul Alhambrei aureolat de soarele mediteraneean se continuă noaptea în tururile luminate în jurul palatului maur, dar şi în avangardistul Colosseum - conceput de împăratul romano-german Carol Quintul. La magia de la noche este titlul spectacolului nocturn desfăşurat în acest monumental patio, în fapt, primul eveniment simfonic al Festivalului din Granada (ediţia 70) cu Orquesta Ciudad de Granada sub bagheta dirijorului Paul McCreesh. Programul reprezentaţiei aduce tematica nopţii în două viziuni complementare, chiar dacă atipic alăturate muzical: Schönberg cu "Noapte transfigurată" (Verklärte Nacht) şi Mendelssohn cu "Visul unei nopţi de vară" (Ein Sommernachtstraum). Ȋn spaţiile dintre coloane, un ecran însoţeşte în imagini video periplul muzical.
Poemul cu acelaşi nume al lui Richard Dehmel (ce constituie sursa de inspiraţie pentru Schönberg în Verklärte Nacht) e ilustrat pe ecran şi în acelaşi timp animat pe cerul Alhambrei de două siluete în alb (femeia ce poartă în pântece copilul unui alt bărbat şi iubitul pe care-l întâlneşte şi căruia i se confesează) ce calcă imponderabil, distant - fiecare pe drumul lui - pe deasupra zidurilor. Efectul magic al lunii transfigurează păcatul femeii - al cărui rod va fi împărţit cu bărbatul înşelat - într-o îmbrăţişare. Versiunea orchestrală a poemului - interpretată cu delicateţea şi interioritatea specifică sextetului originar de coarde după care a fost construită - deschide un spaţiu chagallian în care cuplul zboară oniric într-un timp al nostalgiei şi al regăsirii - timpul etern al măreţiei Alhambrei.
Misterul nopţii evoluează impetuos şi pe alocuri pompos în partea a doua a programului cu "Visul unei nopţi de vară" interpretat de două soprane şi un cor, în timp ce imagini alb-negru de film mut se derulează - fără prea mare legătură - pe ecran.
Donald
Dintre surprizele Airbnb-ului! - oferta lui Donald are un site convingător cu recenzii excepţionale. Aflată matematic echidistant de splendorile andaluze: Sevilla, Granada, Córdoba, pare o alegere bună pentru a lua în acelaşi timp pulsul vieţii de zi cu zi. Un apartament cu intrare separată, într-o casă particulară, cu piscină şi curte interioară, în ţinutul El Chorro, se află în proximitatea unei furibunde activităţi turistice cu ciclişti şi alpinişti prin Desfiladero de los Gaitanes (Defileul ţiganilor).
O spectaculoasă cale ferată străpunge peisajul prin tunele înguste chiar lângă ameţitorul pod de lemn ce uneşte fantasmatic doi pereţi verticali de stâncă de-o parte şi de alta a defileului. Podul este continuarea unui drum terifiant săpat în stâncă - El Caminito del Rey - ce atârnă în surplombă la 100 de metri deasupra defileului. Satul El Chorro (Cascada) se află doar la câţiva kilometri de Alora, un orăşel răspândit pe dealurile stâncoase de pe malul râului Guadalhorce, cu un castel preistoric (vizigot, apoi maur) ce guvernează trufaş peste aşezarea albă - ce are mai mult decât alte orăşele agreste ale Andaluziei ceva din troglodeala favelelor.
Drumul dinspre Málaga către minunăţiile naturale din El Chorro trece irefutabil prin imposibila Alora cu străzile ei abrupte şi întortocheate cu un singur sens. Mai cu seamă întoarcerea prin Alora în direcţia Málaga este un infern; la fiecare intersecţie, drumul pare că se opreşte în zidurile unei clădiri, iar alegerea străzii de cotitură e o problemă de liber arbitru dacă nu ai şansa să observi câte o maşină venind înspre tine din direcţia pe care o elimini fericit dintre opţiunile de drum.
GPS-ul gâfâie din greu într-o bâlbâială nedesluşită, încercând să-ţi sugereze timorat cam pe unde ar trebui s-o iei ca să eviţi confruntarea faţă în faţă - după colţ şi în pante năucitoare - cu un alt vehicul. Dar comparat cu periplul năucitor prin cărările nemarcate din El Chorro către împărăţia lui Donald, străzile pietruite ale Alorei sunt o binecuvântare. Adresa specificată pe site-ul Airbnb nu există în baza de cunoaştere a GPS-ului. Pare un triunghi al Bermudelor, fără coordonate. Te opreşti la unul dintre provincialele baruri-restaurante din Alora, încercând să încarci o hartă locală pe telefon. Harta te ajută până la un punct, apoi te învârţi în jurul cozii, până când te hotărăşti să socializezi cu sătenii ce zac moromeţian în faţa porţilor şi se uită la tine ca la un extraterestru (ca în episodul cu girafa): "Aşa ceva nu se există!"
Din fericire, megieşii par să fie la curent cu vila lui Donald şi încearcă să ne dea indicaţii pertinente, adaptate la puterea noastră de înţelegere. Agită puternic din mâini, încercând să ne sugereze cât de adânc trebuie să luăm curba pe uliţa (care nu prea arată a drum!) şi care va urca în final către fortăreaţa lui Donald. Străduţa - pietruită în felul ei - inevitabil lată cam cât o maşină, etalează pe dreapta vreo câteva case; ne oprim la penultima - la prezumabilul număr 4 - după ce-am lăsat în urmă cu precizie trei, cu o poartă de fier larg deschisă. Tragem pe drive-ul generos cu translucida piscină şi rezidenţa cărămizie (nicidecum din cărămidă!) pe dreapta.
Scoţian de origine, fără vârstă (posibil către 65-70), cu o alură atletică, bine întreţinută, şi un profil auster de militar în rezervă, Donald ne întâmpină cu entuziasmul şi aplombul unui majordom ce administrează o residencia de cinci stele. Aflăm că şi-a arhitecturat şi construit singur casa. Nota bene. Intrarea se face prin spatele rezidenţei, cobori şi apoi urci inutil nişte scări în locul unei punţi ce-ar fi putut uni drumul cu platforma intrării unde te întâmpină un motan ce ţi se freacă intens de picioare.
Un apartament foarte cochet, stilat şi decorat cu gust, cu o sofisticărie neafişată, câteva tablouri decente atârnă în întunecimile zidurilor. Materia primă: lemnul şi paiul. Sufrageria - bucătărie după obiceiul saxon cuprinde o masă din lemn masiv înconjurată de scaune foarte înalte de bar. Totul foarte simplu, cabinetele de bucătărie lipsesc, vasele fiind înghesuite în spatele unei perdele, pe câteva rafturi, sub chiuvetă. Toate obiectele vin în perechi, cu o precizie şi parcimonie matematică; nu există mai mult de două specimene de un fel: farfurii, căni, pahare sau tacâmuri.
O singură firimitură scăpată pe jos sau pe platforma albă din jurul chiuvetei se transformă magic în câteva minute în armate neobosite de furnici ce roiesc în toate direcţiile. Ca şi cum trezite dintr-un vis adânc au ieşit la lumină să vadă cine le tulbură somnul. Câteva lupte acerbe cu hoardele de intruşi izgoniţi cu câteva duşuri (căni) de apă rece înapoi în locuinţele lor mă fac să mă gândesc că poate ele sunt adevăratele stăpâne ale acestor bizare locuri şi că n-ar trebui deranjate. Sau poate doar doresc să-ţi ţină tovărăşie, ca motanul, sau ca Donald însuşi. Oare la ce visează aceste furnici când eşti atent să nu laşi la discreţia lor, nicio urmă de mâncare? Wo die grünen Ameisen träumen? (Where the Green Ants Dream) - controversatul film al lui Werner Herzog ne-ar putea răspunde.
O baie generoasă cu azulejos translucide, în albastru de cobalt, aplicate sporadic pe faianţa albă, vine cu o apă fierbinte, aproape fiartă, nu tocmai controlabilă, dar presiunea excelentă. Dormitorul frust, câteva umeraşe atârnă haotic pe o cracă de lemn lustruită şi suspendată la capete de două frânghii ce pornesc din tavan.
Aerul condiţionat lipseşte, ciudat pentru această zonă a ţării, mai cu seamă pentru o pensiune - probabil vechi obiceiuri scoţiene. Prin urmare, ţi se prezintă sfaturi importante de subzistenţă: în timpul zilei, geamurile trebuie închise etanş împreună cu obloanele - dublura lor interioară şi frumoasă din lemn masiv - pentru a păstra prezumtiva răcoreală acumulată în timpul nopţii. Prin urmare, ferestrele trebuie deschise larg în timpul nopţii, uşa însă trebuie bine ferecată în permanenţă, din simplul motiv că se deschide singură şi intră motanul care ţi se va băga negreşit în aşternut.
Atât că nopţile andaluziene s-au dovedit de-a dreptul toride prin acele locuri - poate a fost doar o potriveală nefericită! - pentru că ferestrele aliniate pe aceeaşi parte a casei - fără un patio tradiţional - s-au dovedit neputincioase în lipsa unui tiraj minimal asigurat de arhitectura neadecvată a casei. Sau poate tocmai arşiţa irespirabilă a nopţii justifică entuziasmul lui Donald pentru piscina - niciodată încălzită! - în care se scaldă în fiecare dimineaţă indiferent de anotimp! Răpuşi de insomnie, oboseală şi căldură am evitat-o sistematic, în fiecare zi, pornind cu noaptea în cap la drum, pentru a evita circulaţia pe drumurile negeneroase ale Alorei. Năduşeala şi insomnia au venit şi ele cu răsplăţile lor; pesemne din aceleaşi motive cocoşii nu mai aşteptau zorile, cântau din greu la lună, în canon cu câinii ce hămăiau letargic şi neconvingător, amintindu-mi de copilărie şi nopţile de cristal petrecute la bunici.
Peretele holului ce duce la dormitor te întâmpină cu o panoplie de rame foarte mici ce înscriu într-un paspartu delicat corespondenţa scrisă de mână de foşti clienţi încântaţi de neuitatul sejur în ogeacul lui Donald. Adevărate misive de dragoste şi recunoştinţă aleargă pe pereţi în toate direcţiile, unele scrise cu talent evocând poezia locului - fără îndoială existentă, chiar dacă survine cu greu prin atâtea inconveniente. Un text semnat the tall french guy ne asigură de întoarcerea iminentă pe aceste meleaguri pentru a reitera minunatele clipe petrecute în acest paradis. E drept că neuitarea e de multe feluri şi nici paradisul nu e ceva tocmai iterabil, aşa încât nu pot decât să subscriu cu supunere - din raţiuni nedesluşite - încă o notă de zece (un feedback foarte bun) pentru inedita noastră gazdă.
De ce-a venit Donald în acest capăt de lume - tocmai din Scoţia - să-şi construiască o casă în afara legilor firii locale? O arhitectură frustă, roşie şi elegantă ridicată pe un pământ arid - la fel de roşu, pe un muşuroi de furnici - fără patio. Universul lui Donald cu doi câini primitori şi o pisică, mai apoi se arată şi un fiu - un macho blonziu, în permisie din serviciul militar, călărind o motocicletă psihedelică cu coarne - pare un loc mai degrabă straniu, complet atipic pentru viaţa de zi cu zi a omului andaluz.
Donald rămâne un episod de neuitat printre farmecele obscure ale Andaluziei, în aceeaşi măsură în care iubeşti o femeie pentru slăbiciunile ei.
"On the road" - cu berzele
Drumurile ce se deschid către toate punctele cardinale din emiratul lui Donald se opresc în marile centre monumentale andaluziene şi în sateliţii lor mai mult sau mai puţin stelaţi prin ghidurile turistice.
Şoselele Andaluziei se arată pretutindeni impecabile inter şi intra urbane, laolaltă cu autostrăzile ce radiază către cele mai pustii locuri. Ele funcţionează după principiul invincibil al sensului giratoriu ce reglementează eficient şi matematic circulaţia la orice intersecţie de drumuri. Semaforul nu intervine decât pe drumurile sau îngustimile cu dublu sens unde este loc pentru o singură maşină sau la intrarea pe podurile cu o singură bandă de circulaţie. Cărările cu sens unic din interiorul vechilor cetăţi se arată la fel de prietenoase în ciuda circumstanţelor lor istoric-geografice. Cu puţin aplomb, poţi ajunge până în proximitatea monumentelor, ignorând parcările ingenioase anunţate cu meticulozitate, iar populaţia ce şofereşte aceste intricate viaducte este disciplinată şi plină de curtoazie.
Afară, în grădini, pe străzile pustii, omul andaluz poartă cu sfinţenie mască, nu se opune, nu protestează. Pentru el, pentru alţii, pentru binele obştii, pentru că e civilizat şi nu are nimic de pierdut. Fronda fără cauză nu şade bine unei lumi ce-a cunoscut cândva gloria şi strălucirea, fie ea sub orice ocupaţie din care a ştiut să prezerve şi integreze ceea ce a fost autentic şi frumos.
Pe marginea drumurilor sau chiar în mijlocul oraşelor observi stâlpi cu cuiburi de berze. Ȋn mod ciudat, vezi mereu două sau patru berze împărţind acelaşi cuib. Omul andaluz precum berzele îşi face cuibul pe înălţimile de stâncă, pe eresurile vechilor oraşe medievale.
Ȋn drum spre Ronda, un spaţiu don quijotesc cu orizonturi în tonuri de ocru e bordat cu mori de vânt - suple şi neobosite centrale eoliene - aliniate pe culmea dealurilor. La poale, oaze de măslini sau chiparoşi colorează peisajul în tonuri arse de verde şi albastru.
Málaga - patria vinului dulce - e interesantă prin muzeele sale: Muzeul Picasso - reuneşte lucrări ale artistului (desene, schiţe şi ceramici) pe care nu le vezi nicăieri în lume - , Muzeul Carmen Thyssen - tablouri cu teme ecleziaste de Zurbaran, El Greco şi Murillo şi Muzeul Pompidou cu o arhitectură modernă formată dintr-o platformă de beton şi un cub psihedelic de sticlă.
Culoare spaţiale te conduc în ventrele muzeului către noua retrospectivă a sculptorului avangardist Julio González cu lucrări în metal şi desene, unde descoperim relaţia şi influenţa lui Picasso, cei doi artişti având o colaborare fructuoasă, benefică în ambele direcţii. Linia stilizată şi esenţializată a prodigiosului pictor e referenţială în sculptura metamorfică a lui Gonzalez, în figurinele hibride la intersecţia între vegetal şi uman.
Remarcabile sunt oraşele aşezate pe vechea frontieră maură, aromata (patria vinului sherry, de la denumirea arabă a oraşului Sherish) Jerez de la Frontera cu impunătoarea ei catedrală într-un compozit gotic baroc şi neo-clasic şi austerul Alcázar înconjurat de o splendidă grădină plină cu păuni.
Ȋn apropiere de Jerez, se află o mănăstire cartuziană, în stil renascentist, La Cartuja, cu o faţadă impunătoare ce reprezintă ordinul sfinţilor cartuzieni. Vechea cetate medievală din Arcos de la Frontera e răspândită pe terase ce comunică prin trepte agreste de piatră. Alcázarul (Castillo de Arcos) domină peisajul, înconjurat de biserici şi mănăstiri, Basílica Menor de Santa María de la Asunción cu o faţadă gotic platerescă, San Pedro. Cochetele locuinţe medievale cu florile lor revărsate din ferestre comunică prin arcos bordate cu inscripţii peste îngustele alei pietruite.
Nu trebuie ocolite nici Marbella cu Piaţeta Portocalelor şi plajele ei strălucitoare, Ronda - sub semnul monumentalului Puente Nuevo (o ingenioasă construcţie inginerească a sec al XVIII-lea) ce te trece în oraşul vechi cu minarete, băi arabe, grădini, biserici şi porţi monumentale (Puerta de Almocabar), Medina Azahara - construită pe mai multe nivele în terase dominate de nelipsitul Alcázar (936). Medina Sidonia este plină de farmec cu aerul ei autentic medieval cu străduţe înguste în pantă şi catedrala Santa Maria la Mayor, la Coronada de un gotic aristocratic, cu un turn baroc şi o fortăreaţă maură (Alcazaba) transformată într-un palat creştin (Alcázarul străjuit de Torre de la Doña Blanca).
Cádiz (Sanlucar de Barameda) poate cel mai vechi oraş european, datând din sec 11 î.e.n. - potenţiala capitală a anticei civilizaţii Tartessus e lipsit de graţia şi atmosfera altor oraşe andaluze. Ȋnţesat cu monumente, biserici, piaţete încadrate între porţile vechi ale oraşului, are un aer mai degrabă prolix, lipsit de personalitate, cu o arhitectură neo-clasică şi barocă străbătută de un vag suflu islamic printre cupolele rotunde din jurul catedralei.
Sevilla este un oraş elegant, măreţ şi plin de şarm, cu o catedrală gotică uriaşă, construită pe structura extinsă gradual a vechii moschei în stil Almohad. Clopotniţa-minaret a catedralei - nesfârşita Giraldă, la rându-i extinsă cu turnul în stil renascentist, deschide o privelişte rotundă asupra oraşului. Ascensiunea în turn îţi cumpără timp suficient - oricât ai fi de sprinţar - să asculţi muzica clopotelor rezonând direct din inima languroasă a Giraldei.
Este oraşul lui Velázquez şi al lui Don Juan. Real Alcázar şi Palacio del Pedro el Cruel sunt, alături de Alhambra, capodopere ale stilului Mudehar. La Casa de Pilatos este un palat renascentist cu decoraţii în stil Mudejar de o rară eleganţă, cu patio-uri spaţioase înconjurate de arce maure, cu statui romane şi fântâni. Amestecul de stiluri islamic şi gotic cu elemente renascentiste vine cu o eleganţă frustă, armonioasă şi o cromatică aparte ce îl diferenţiază de Alhambra.
Adăugarea capelelor creştine pe latura vestică a catedralei şi a culoarelor laterale sprijinite de coloane gotice, mozaicul cupolei (în loc să fie distrusă, aşa cum s-a întâmplat cu celelalte 3000 de moschei) - propune prezervarea frumosului şi cultivarea istoriei acestui loc sfânt. Astăzi, când încă se mai demolează statui şi biserici - nu din furia popoarelor migratoare, ci din stupide raţiuni politice - ar trebui să ne înclinăm vorbelor lui Carol Quintul care în final a întâmpinat cu mâhnire restructurarea moscheii - cu toată iscusinţa arhitecţilor s-a distrus ceva unic pentru a fi înlocuit cu ceva comun.
Ȋn împrejurimile Córdobei, te opreşti la castelul Almodóvar del Rio, cu un program restrâns de vizită care-ţi strică toată ziua în detrimentul altor obiective - o alegere greşită din multitudinea de opţiuni ce concurează la timpul limitat de excursie. Castelul maur construit pe un fort roman, situat pe un relief înalt deasupra râului Guadalquivir, peste multe restaurări şi modificări de-a lungul timpului, e complet refăcut după standardele castelelor medievale cu prea puţină imaginaţie. Realizezi proasta alegere îndată ce primeşti pliantul cu proiecţii detaliate ale castelului speculate în Game of Thrones - serialul televizat, filmat prin partea locului. Un tur didactic te poartă printre zidurile goale şi anoste, bine documentate ale fortăreţei ca într-un joc de lego cu prea multe piese. De pe meterezele cetăţii vezi calea ferată perfect dreaptă - tot în continuarea jocului de lego - şi cu puţin noroc ai parte şi de superbul Shinkansen alb - în culorile Andaluziei - ce trece supersonic prin peisaj cu botul său alungit.
Reconquista e mai bine reprezentată în Úbeda - cu graţioasa piaţetă renascentistă, Plaza de Vázquez Molina, Baeza - cu piaţetele, palatele şi bisericile ei gotice cu faţade platereşti, Osuna cu universitatea ei de la 1500 şi biserica (La Colegiata) cu tablouri de Ribera.
O lume strălucitoare, cu o arhitectură şi o artă decorativă particulare - Andaluzia poartă marca civilizaţiilor ale căror rafinament şi eleganţă n-ar exista decât la intersecţia între culturi, întruchipând acea chintesenţă integrată şi şlefuită de timp, de istorie, de personalităţile şi eroii ei civilizatori.