Ziua când a venit nea Gelu cu Fiat-ul, în parcarea de la noi, din faţa blocului

Prima maşină pe care mi-aduc aminte să o fi văzut vreodată şi să conteze era un Fiat 500. Verde, mic, cu două uşi şi bare cromate. Un unchi îndepărtat al mamei a venit în vizită la noi.

Era gras, înalt totodată, cărunt şi cu început de chelie. Avea o nevastă pe măsură, cu un coc cât toate zilele şi-un cur asemenea, de-i plesnea fusta gri când se mişca. Era plină de complimente: vai ce băiat drăgălaş aveţi!, vai ce frumos v-aţi aranjat apartamentul!, vai ce bună e dulceaţa!, vai ce cuminţi sunt fetele voastre! Şi, inevitabilul: vai, ce greu se urcă pe scări până la patru!

Mai târziu, când am realizat cât de mare, sau de mic, de fapt, e un Fiat 500, mi-am pus întrebarea: cum naiba încăpeau amândoi într-unul?

Atunci însă, în după amiaza aceea însorită de sfârşit de aprilie, când mirosea a liliac din curtea liceului şi soarele făcea tabla să lucească, m-am învârtit vreo oră în jurul maşinii fascinat de faptul că, înainte de orice, era străină. Străinătatea căpăta, aşadar, o formă şi pentru mine. Era verde, avea doar două uşi, nu patru, ca Daciile parcate în faţa blocului, era scurtă şi, cel mai important, era a unei rude de-ale mele, ceea ce m-a făcut eroul vecinilor de-o seamă cu mine, în acea zi.

Genul acela de laude care încep cu "băi, voi ştiţi că e maşina lu' nea Gelu?" Plus, desigur, grija ca nu cumva să o atingă altcineva şi explicaţiile, multe inventate, în legătură cu forma farurilor, a volanului, a roţilor. Un singur lucru n-am ştiut şi nici ceilalţi pitici n-aveau habar: din ce ţară e maşina.

Bine, ştiam puţine ţări şi variantele erau, astfel, limitate. Putea fi, aşadar, din Franţa, din Germania, din America, sau din Italia. Nu părea din Rusia, iar Brazilia şi Africa erau, cred, un pic cam departe să ajungă tocmai de acolo o maşină ca aceasta în faţa blocului la noi. Nici nu conta de unde e, de fapt. Contau farurile mici şi rotunde, cu rama cromata şi semnalizatoarele albicioase de pe aripi.

Şi portierele, care se deschideau din faţă spre spate, altfel decât la toate maşinile pe care le văzusem până atunci. E drept, văzusem doar Dacii. Deci, portierele, cu două balamale cromate şi ele, lângă un gemuleţ mic, în dreptul banchetei din spate, deschizându-se împotriva firii şi tocmai de aia fiind o minune în plus.

Mai era motorul pus la spate, şi portbagajul din faţă. Ştiam asta pentru că îl văzusem pe nea Gelu atunci când a umblat la el, să scoată două sticle de vin, pe care i le adusese tatei. Deodată totul devenea altfel la această maşină mică, verde şi pe deasupra un pic chiar a mea. Doar nea Gelu era rudă cu mama, nu!?

Înăuntru, o pânză portocalie, groasă, îmbrăca scaunele. Bordul era şi el altfel decât ceea ce mai văzusem până atunci. Un singur ceas rotund şi mare pe partea stingă, sub volanul subţire tăiat în două la mijloc. Trei butoane în dreapta ceasului, ordonate vertical, apoi, în dreptul scaunului din dreapta o bară mâner cromată aşezată orizontal.

Instantaneu m-am imaginat pe scaunul acela, ţinându-mă de mânerul strălucitor şi holbând ochii înainte prin parbrizul mic, mândru nevoie mare. Mai erau apoi formele, rotunde, ca de buburuză, neobişnuite, plus toate celelalte minunăţii pe care le banuiam sub caroseria aceasta atât de altfel.

Nea Gelu a stat la noi câteva ore în acea duminică şi nu l-am mai văzut de atunci decât ocazional. O dată, la o nuntă în familie, când am căutat vreo oră Fiatul prin parcare, fără să-l găsesc. Poate că-l vânduse, sau îl înlocuise, nu ştiu. Atât doar, că s-a vorbit în spatele blocului vreo săptămână despre maşina lui verde şi mică şi altfel şi străină.