Trei curse ca şofer de Uber

Sunt trei. Sofia are 3 ani, mama, blondă platinată şi nu mai mult de 40 de ani, bunica, pe modelul modernitate şi vorbăreaţă. Le iau dintr-un cartier de blocuri considerat select, în nordul Capitalei, aproape de şoseaua de centură, pe un câmp. În drum spre ele, pe o stradă care probabil a fost asfaltată ultima oară acum 45 de ani, un fazan tânăr îmi taie calea agale, deloc înfricoşat de apariţia maşinii mele.

Copila de 3 ani nu răspunde decât la întrebări în engleză, inclusiv când bunica o chestionează în limba română pe modelul "să se ştie ce nepoată deşteaptă am şi ce de cunoştinţe are, chiar dacă nu ştie să se şteargă singură la cur." Din faţa blocului lor le duc în faţa unui celebru Club de acum 40-50 de ani care şi-a păstrat spiritul exclusivist şi în parcarea căruia şi-au lăsat, cândva, nu am reuşit să aflu când şi în ce context, maşina.

Ca de obicei, când coboară, îmi mulţumesc de două ori, a doua oară trântind portierele cu forţă de ciclopi. Blonzi!

Intru în benzinărie, alimentez, plec şi opresc la 30 de metri distanţă, într-un refugiu pe marginea bulevardului Barbu Văcărescu. Pornesc aplicaţia şi aproape instantaneu comandă. Din benzinăria din care tocmai ieşisem. Printre pompe, puţin capiu, un bărbat cam la 45 de ani, îmbrăcat dezordonat, cu o cutie de ceva de băut în mână. Mă întreabă la 30 de secunde după ce plecăm dacă se fac bani pe Uber. Nu mă plâng. Stai pe stradă, iei comenzi, se fac.

Urmează un ditamai interogatoriul despre condiţii, taxe, tarife, că ar vrea să facă şi el, dar ce comisioane dai, cât se plăteşte chiria la maşină, ce acte îţi faci ca şofer, că a avut permisul suspendat pentru băutură şi e trecut la cazierul rutier, oare îl primesc aşa la şcoală ca să obţină atestatul... şi altele, nici nu le mai ţin minte.

Plus casa de marcat, dacă am, cum scot bonul, cum arată, răspund cumva amuzat, îmi miroase a divorţat angajat la fisc şi căzut în patima băuturii din lipsă de preocupare, frică de bătrâneţe şi refuzul repetat al diverselor domniţe de a-i împlini nevoia de sex casual, no string attachments.

Îl duc într-un complex rezidenţial de nivel semiluxos pentru cine l-a făcut, cine a cumpărat apartamente acolo, dar care arată ca-n Balta Albă, doar că e în Pipera. Plăteşte cash şi mimând sfiala îmi zice că e curios şi el să vadă cum arată un bon de casă, dacă pot să-i dau. Scot casa din torpedo, bat suma, apăs butoanele şi iese bonul. I-l întind şi se dă de gol. Când vede că am casă de marcat şi i-am tăiat şi bon, adică nu-s, cum s-ar zice, evazionist, se scuză de vreo trei ori că era şi el curios, apoi coboară şi, mulţumesc Doamne!, nu trânteşte portiera.

Nu apuc să ies din complexul ăsta, înconjurat de o aleiuţă cu sens unic, că aplicaţia îmi dă comandă înapoi în aceeaşi incintă. Ajung la blocul Zaragoza, trecând pe lângă Valencia, Malaga şi Barcelona, maşini parcate şi pe stânga şi pe dreapta. Abia găsesc un loc unde să staţionez până coboară Irina. Aplicaţia îţi spune din start numele pasagerilor.

Trec vreo 5 minute şi din scară ies un el de vreo 2 ani jumate, surioara lui, vreo 7, mama, pe la 35-40, şi bunica, fără vârstă. Salută într-o engleză cu accent aproximativ, cavalerul se urcă primul şi se aruncă pe bancheta din spate cu picioarele, moment în care mama, deduc că ea e Irina, face ochii mari, duce mâna la gură şi zice speriată: I forgot the mask!

O ia la fugă spre scara blocului. Surioara cavalerului care deja ţipa fericit în maşina mea şi bunica lor rămân afară. Cobor şi le iau o geantă de voiaj de mărime medie şi o pun în portbagaj. Între timp, puştiul nu se opreşte din ţipat. Aşa reuşesc să înţeleg ce zice, ascultând de vreo 15 ori în 10 secunde aceleaşi cuvinte: Uber taxi green. Maşina mea e verde. Fistic.

Vine Irina, se urcă restul familiei şi pornim. Vorbesc între ei un amestec de rusă şi engleză şi brusc puştiul mă întreabă cum mă cheamă. Nărăvaş, e cu greu ţinut locului pe banchetă de cele trei femei care, sunt sigur, se vor dovedi pietre de temelie ale educaţiei lui: sora mai mare, mama şi bunica.

Urmează aceeaşi poveste cu ce deştept e băiatul şi pe rând cele trei îl întreabă câţi ani are. Trei, zice el în ceva ce s-ar vrea a fi engleză. Dar domnul câţi ani are, îl întreabă Irina, domnul fiind eu. Ha! 17, zice puştiul, tot în engleză. Şi toate trei râd de mama focului. Irina nu se lasă până nu-i spun câţi ani am.

Apoi copilul e întrebat câţi ani are mama lui şi răspunde prompt: cinci. Eu aş fi zis că are 11, dar na, mereu noi bărbaţii riscăm să o dăm în bară când apreciem vârsta femeilor. Urmează la rând bunica, altfel o doamnă la graniţa respectabilului, care chicoteşte când nepotul anunţă că are 14 ani. Singura nefericită din maşină e sora lui mai mare, lovită în plex de adevărul vârstei ei, spusă cu exactitate de frăţior: 7 ani.