Toate experienţele mele de până acum, legate de serviciile poştale, au fost nefaste. Pentru o scrisoare recomandată, mi s-a întâmplat, nu cu mult timp în urmă, să stau la coadă mai mult de o jumătate de oră. Neavând ceva mai bun de făcut, mi-am mi-am concentrat atenţia asupra funcţionarei şi i-am urmărit mişcările automate, sigure, rapide; figura şearsă, mâinile urâte, cu degete grosolane, împodobite cu multe inele; lipsa de entuziasm; privirea indiferentă, plimbată peste obiectele de pe birou şi rareori ridicată spre solicitanţi. În faţa mea au fost câteva persoane în vârstă, care şi-au ridicat pensiile, câţiva tineri care şi-au încasat alocaţiile şi o doamnă care a cumpărat un timbru poştal, pentru localitatea Urziceni. Când mi-a venit rândul, funcţionara aproape că mi-a smuls avizul din mână şi a dispărut de la ghişeu. S-a întors după minute bune, scurse greu, cu o scrisoare şi cu un vraf de caiete în braţe:
- Buletinul de identitate, vă rog!
După care a completat nişte formulare, a scris ceva într-un caiet, apoi în alt caiet, apoi pe calculator, apoi într-un registru, a ştampilat peste tot, a semnat, m-a pus şi pe mine să semnez. În sfârşit!, mi-a înmânat scrisoarea şi mi-a urat pe un ton neutru:
- O zi bună!
*
De data asta, sigur, are să se termine mult mai repede. Ce norocos sunt azi!
Mă aşez în spatele ultimei persoane şi, de plictiseală, cercetez panoul pe care sunt înşirate felicitări (cele mai multe reproducând trandafiri sau alte flori), plicuri cu timbru (pentru corespondenţă), plicuri mari (pentru poşta rapidă). Apoi zăresc ficusul înalt, plantat într-o găleată fără toartă, aşezat la fereastră, să aibă lumină, probabil; sticla zoioasă a ferestrelor mari, cercevelele nevopsite, pereţii coşcoviţi; cutiuţele pentru corespondenţa post-restant, din lemn vechi, cariat pe alocuri, murdare în jurul mânerelor.
Mă plimb de pe un picior pe altul. Îmi dau seama că a trecut ceva timp şi prima persoană încă nu şi-a rezolvat problema. Devin atent.
- Nu insistaţi. Ambalajul e necorespunzător.
- Haideţi, doamnă... acum ce să fac?
- Cumpăraţi o cutie, vă duceţi pe canapea, ambalaţi din nou...
- Cât mă costă cutia?
- Un leu şi treij’ de bani.
- Daţi-mi...
Femeia îşi ia pachetul de pe cântar. Îl pune pe canapea. Se întoarce să ia şi cutia. O pune pe canapea. Se întoarce să plătească un leu şi treizeci de bani, se caută îndelung in portofel, mormăie, întinde banii, primeşte restul.
*
În fine! Următorul.
- Aşteptaţi o clipă, vă rog. A venit curierul. Trebuie să predau coletele.
- Nu se poate, doamnă. Nu poa’ să le predea al’cineva? Nu vedeţi că aşteaptă lumea?
Funcţionara nu aude. Pregăteşte centralizatorul. Dă comanda print. Imprimanta scârţâie din toate încheieturile. Hârtia pare să curgă la nesfârşit. Nu, nu la nesfârşit. Se opreşte.
- Marianaaaa, cheamă-l pe Vali. S-a blocat iar calculatoru’, lua-l-ar dracii de calculator, că nu-i bun de nimic.
- Păi a zis Vali că dacă se mai blochează, să-l resetezi.
- Ştiu şi eu să-l resetez. Da’ nu-i din resetat. Du-te şi cheamă-l, că tocmai tipăream centralizatoru’. Aşteaptă lumea...
În câteva secunde, apare Vali. În costum de blugi, mustăcios, cu părul prin în coadă, cu o ţigară în colţul gurii, ochelari cu lentile înguste, priveşte când pe deasupra, când prin lentile, plimbându-şi vioi pupilele.
Apucă hârtia din imprimantă, trage întâi cu delicateţe, apoi vânjos. Reuşeşte s-o scoată. Clanc! - închide imprimanta. Clanc! – deschide imprimanta. Resetează.
- Ce parolă e-aci?
- Florentina.
- Cu capital?
- Ă?
- Cu litere mari?
- Nu, mici.
După nici zece minute, centralizatorul e tipărit, sub supravegherea atentă şi competentă a lui Vali.
- Gata, am terminat! O zi bună!
- Şi ţie o zi bună!
Funcţionara predă coletele. Sigilează. Semnează. Semnează şi curierul.
- Spor la lucru, servici uşor!
- Mersi. Hai, pa! O zi bună!
- O zi bună!
*
Coada se mişcă. Îmi vine rândul. Dau să-ntind avizul. Funcţionara nu mă bagă în seamă. Îşi îndreaptă atenţia către doamna care îşi reîmpachetase coletul.
- Aţi reuşit?
- Am reuşit. Ce dracu să fac?
- Să ştiţi că nu sunt eu de vină. Ăsta-i regulamentul, ce să facem? Puneţi-l pe cântar. Două kile două sute.
După care se întoarce spre calculator. Cu arătătoarele bate datele din buletinul solicitantei. Apoi pe cele ale destinatarului coletului.
- Doamnă, da’ ce-aţi scris aci?
- Berzegheni.
- Berzegheni, Berzegheni, Berzegheni... N-am cod pentru Berzegheni!
- Cum, doamnă, c-am mai trimis pachet la Berzegheni, de-atâtea ori.
- Nu ştiu cum aţi trimis, că n-avem oficiu poştal acolo, dacă n-am cod. Marianaaa!!! Adu şi mie caietu’ cu coduri!!!
Mariana aduce caietul. Colega ei verifică, îşi plimbă degetul pe coloane lungi de nume de localităţi.
- A, uitaţi. Berzegheni! Ţine de comuna Ţinteni.
- Păi da, acolo-l trimiteţi! Îl ia tata de la Ţinteni. Se duce cu bicicleta. Sunt patru kilometri.
- Dacă nu spuneţi claaar...
- Da’ aşa am completat în formular, doamnă. Ia uitaţi-vă mai bine! Sat Berghezeni, comuna Ţinteni.
Funcţionara tipăreşte chitanţa, ia coletul în primire, încasează, dă restul.
- O zi bună!
- O zi bună!
*
- Optişpe lei cinzeci, îmi spune funcţionara. Şi taxă de magazie, că nu aţi luat coletul în primele trei zile de la avizare. Douăşcinci de bani pe zi, cu totu’... un leu. Marianaaaa!!! Unde-i chitanţieru’ pentru magazinaj???
Nu primeşte nici un răspuns.
Mă întreabă:
- Vă supăraţi dacă nu vă dau chitanţă? Că n-am chitanţier. Vă dau numa’ chitanţa de ramburs.
Dactilografiază cu arătătoarele. Tipăreşte.
- Şi să-mi daţi mărunt, că n-am să vă dau restu’. Poftiţi coletu’. O zi bună!