Citeşte al doilea fragment al povestirii Profesorul de muzică
Apoi fusese trenul tinereţii, când venea – rar – acasă, de la Conservator, atunci nu băga în seama nici unul din semnele trecerii timpului, nu-l vizitau amintiri de nici un fel, reverberaţiile trecutului nu-i tulburau în nici un fel liniştea. Era încrezător în viitor şi avea o singură ţintă: vioara. Printre studenţii blatişti (cei mai mulţi studiau la facultăţi tehnice, erau viitori ingineri), el era privit mereu altfel (simţea asta de fiecare dată când se afla împreună cu ei), era o prezenţă aproape extravagantă, el cu vioara lui în tocul gălbui, agăţat de umăr.
Gara avea să redevină un personaj important în viaţa lui când, terminând Conservatorul, reuşise să primească repartiţie într-un sat aproape de oraşul natal. Era cu adevărat o reuşită (chiar dacă nu părea aşa), pentru că măcar era aproape de casă şi, încet, cu răbdare (şi, probabil, cu ceva pile puse în mişcare de părinţii lui, care îşi doreau foarte mult să îşi aducă băiatul lângă ei), putea să spere că va fi la un moment dat profesor în oraş, poate chiar la şcoala de muzică, să predea vioara sau pianul.
Aceleaşi trenuri, vechi, mişcându-se greu, aceleaşi vagoane uzate, reci iarna, fierbinţi vara. Cohorte de navetişti, de toate felurile, în fiecare zi. Printre ei, el. Înalt, dar uşor adus de spate, poate cam slab, cu părul tuns conform regulamentului şcolar, cu ochii micşoraţi de o uşoară miopie căreia nu îi acorda atenţie, cu tenul aspru, dar mereu cu obraji proaspăt bărbieriţi, cu cearcăne deseori adânci, vineţii, de nesomn. În fiecare dimineaţă acelaşi ritual, ceasul spărgând cu soneria lui stridentă liniştea nopţii, spălatul în fugă (cu apa rece gheaţă) care-l ajuta să se trezească mai repede şi mai bine, îmbrăcatul în doi timpi şi trei mişcări, presto, un mic dejun frugal, prestissimo, înghiţit fără să mai stea pe scaun, un nechezol băut tot în fugă, în timp ce radio-ul îi cânta ceva patriotic de înviorare, în forte, sau anunţa, în fortissimo, depăşirile planului de porumb sau grâu sau altceva la hectar, geanta pe umăr, plasa cu planuri de lecţie şi alte materiale didactice, drumul alert până la gară, unde ajungea fix la şapte, când megafonul anunţa în limba lui neînţeleasă plecarea trenului. Se agăţa de bara uşii chiar în clipa în care trenul se punea în mişcare, în fiecare dimineaţă la fel, de parcă ar fi fost prins, fără scăpare, într-un scenariu pe cât de simplu, pe atât de infam, repetat fără ca vreun detaliu să se modifice. O repetiţie ce părea că nu se va opri niciodată.
Trenul navetiştilor îl ducea în fiecare zi la şcoala generală din comuna în care primise repartiţie şi preda muzica, materie care nu interesa pe nimeni. Nici chiar lui nu i se mai părea interesant să tot repete teoriile simple despre note şi valori muzicale, care nu mai aveau nici o legătură cu şirurile nesfârşite de ore în care studiase Bach, Mozart, Sevcik, cu pata roşie-vineţie lăsată pe carnea gâtului de vioara proptită straşnic între bărbie şi umăr, cu crampa mânii stângi, care nu trecea decât după o săptămână de repaus total care îl făcea să se simtă pierdut, inutil, bolnav. Vorbea copiilor plictisiţi şi neatenţi despre doime, pătrime, optime, şaisprezecime, iar când îi vedea că erau gata-gata să adoarmă, îi ridica în picioare şi îi punea să cânte Fata de păstor, mai întâi pe note – toţi le aveau scrise cu creionul, pe carte: do, si, do, re, mi, re, mi, fa, sol, sol, fa, mi, re, do -, apoi pe cuvinte.
La un moment dat ţinuse o lecţie deschisă şi veniseră toţi profesorii de muzică din judeţ, ora trecuse iute, cu noţiuni fade de teoria muzicii şi cu solfegii cântate fals de copiii care îşi chinuiau mâinile să bată măsurile de două pătrimi, trei pătrimi, patru pătrimi şi şase optimi, făcând mişcări ample şi stângace; dar orele următoare fuseseră cu mult mai neinteresante pentru el, toată lumea mâncase şi băuse pe săturate, iar la sfârşitul petrecerii, repede-repede, în zece-cincisprezece minute fusese încheiat un proces-verbal din care rezulta că toţi cei prezenţi îl apreciaseră pentru profesionalism, subliniindu-se prin cuvinte pompoase, că profesorul deţinea atât cunoştinţe aprofundate de teoria muzicii, cât şi vaste cunoştinţe de pedagogie, psihologie şi, bineînţeles, solide cunoştinţe politico-ideologice. Nu atât pentru doimile şi pătrimile vânturate în lecţie se gândise el că primise toate aceste laude superlative, cât pentru buricul de caşcaval (i-l procurase maică-sa de la un vecin care lucra la întreprinderea locală de industrializare a laptelui), creierul pane, fripturile de porc şi cârnaţii trandafir (tot aşa, maică-sa făcuse rost de asemenea delicatese, de la o cunoştinţă care muncea la abatorul din localitate), plăcintele cu brânză dulce şi stafide (brânza cumpărată de la macedonenii din cartier, care, aproape toţi, aveau oi), bezelele, prăjiturile cu mere sau cu dovleac (pregătite de câteva mame ale elevilor), ţuica de prună şi vinul roşu (cumpărate de la tatăl directoarei şcolii, care avea livadă şi viţă-de-vie). Un adevărat festin, de a cărui organizare (impecabilă) se ocupaseră secretara, tovarăşa Paraschiv (o persoană scorţoasă, greu de abordat) şi bibliotecara, tovarăşa Gina (vorbăreaţă, cu sprâncene foarte mobile, care nu conteneau să se ridice, să se coboare, să se încrunte), ajutate de câteva învăţătoare în vârstă, şi de femeile de serviciu, tanti Milica şi tanti Sevastiţa, surori gemene, pe care cu greu le puteai deosebi una de cealaltă.
Cu vreo câteva săptămâni înainte de lecţie, directoarea şcolii îl chemase la ea în cabinet şi îi ţinuse o adevărată cuvântare despre regulamentul nescris, dar bătut în cuie, al unor astfel de întâlniri. Concluzionase:
- Să ştiţi că reuşita lecţiei va depinde foarte mult şi de cât de ospitalieri suntem cu invitaţii noştri. După lecţie, trebuie să le oferim această masă de care vă vorbesc şi care trebuie să fie cât mai bogată, să se simtă oamenii bine. Luaţi legătura cu tovarăşa bibliotecară, ea are experienţă în pregătirea acestor întâlniri şi, tot aşa, vorbiţi şi cu tovarăşa secretară. Vedeţi ce puteţi aduce dumneavoastră, ce bani putem lua de la protocol, mai puneţi-i şi pe copii să contribuie cu câte ceva...
Directoarea avusese dreptate: toţi invitaţii apreciaseră bucatele şi, printre dumicaţi şi gâlgâituri, lăudaseră profesorul, şcoala, minunata organizare a lecţiei. Petru încercase să fie zâmbitor şi amabil, dar aproape toţi îl întrebau:
- Nu vă simţiţi bine?
- Ba da, dar sunt obosit.
- Desiguuur... aţi muncit atâta pentru lecţia asta...
Naveta din vremea aia, istovitoare şi nesuferită, mai ales pe timp de iarnă, îl făcea să se simtă prins într-o buclă temporală, fiecare zi se repeta, parcă la nesfârşit, aceeaşi temă cu vagi şi insignifiante variaţiuni, iar capcana asta în care se vedea prins îl storsese de puteri şi îi trăsese în jos trăsăturile tinere ale feţei, încercănându-l, buhăindu-i obrajii mereu obosiţi, micşorându-i ochii la coada cărora linioarele fine se adânciseră şi se întinseseră obraznice până spre tâmple. Frigul cumplit din compartiment îngheţa limbile şi încleşta maxilarele instaurând tăcerea, hainele erau înfăşurate strâns pe trupurile încordate de dârdâială, fularele petrecute de două-trei ori în jurul gâtului, înălţate până sub ochi, căciulile ruseşti de blană îndesate pe urechi, mănuşile trase bine în sus, acoperind încheietura mâinii. Pe băncile inconfortabile, acoperite cu un strat compact şi lucios de slin, depus în ani şi ani de zile, puţin câte puţin, până ajunsese să fie de neînlăturat, să facă parte organică din materialul de scai ce acoperea canapelele sfârtecate pe alocuri, lăsând să se vadă umplutura de burete deformat, tasat, călătorea şi el alături de navetişti. Mai erau blatiştii (cândva fusese şi el), care de regulă nu intrau în compartimente, se adunau ciorchine la coada vagonului, ca să poată strecura discret, naşului, aldămaşul. Şi mai erau câţiva călători serioşi, cu bilete de drum, cu bagaje multe, care mergeau cu trenul ocazional, mai ales în preajma sărbătorilor sau începerii şcolilor.
Inscripţiile de pe pereţii cafenii de placaj, crăpaţi din loc în loc, linoleumul de culoarea cacao cu lapte, murdar şi el, şi rupt, mirosul înţepător de urină de la capetele vagoanelor, mucurile de ţigări strivite pe pardoseală, aplatizate de tocurile cu flecuri jupuite ale fumătorilor, cojile de seminţe de dovleac şi de floarea soarelui împrăştiate peste tot, împestriţând podeaua, bagajele jerpelite umplând plasele suspendate sau coridoarele, tablourile îngălbenite şi hidoase atârnând strâmbe de pereţii compartimentelor, oglinzile ciobite şi ruginite pe margini, ziarele citite şi-apoi făcute sul şi abandonate prin colţurile compartimentelor, ghemotoacele de hârtii, cutiile metalice dedicate gunoiului, date peste cap ca nişte leagăne rotite alandala şi rămase încremenite, cu fundul în sus, ferestrele blocate, închise sau deschise, perdelele din material sintetic, ieftin, scămoşat, inscripţionate cu sigla CFR, uşile crăcănate, opunându-se cu încăpăţânare să se lase închise, toate astea se ofereau zilnic privirilor navetiştilor obosiţi, bărbaţi obosiţi (cei mai mulţi cu feţe nerase) sau femei încercănate, toţi purtând haine ponosite şi având mâini bătătorite de muncă, dormitând mai tot drumul, aţipind instantaneu de cum se aşezau pe banchete şi trezindu-se, de parcă aveau organismul programat, exact la destinaţie.
De când îşi luase postul în primire şi îşi petrecea ore întregi în trenul de navetişti, paradoxal, se mai îngrăşase – poate pentru că stătea nemâncat toată ziua şi mânca mult când ajungea acasă, seara, cu puţin timp înainte de culcare -, dar avea aceeaşi alură prelungă, zveltă; iar ochii, din albaştri, deveniseră cenuşii şi tulburi, iar miopia îşi ceruse drepturile, aşa încât nasul îi era încălecat de ochelari cu rame destul de groase, grele, demodate. Cicatricea de pe gât nu mai era proaspătă, roşie, ca în vremurile în care studia la vioară chiar şi zece-unsprezece ore pe zi, rămăsese doar o pată cafenie, de mărimea unui bănuţ. Fuma mult, trăgea din ţigară adânc, şi o fuma până îşi ardea degetele; de-abia atunci strivea chiştocul, cu mişcări precipitate, mult mai multe decât ar fi fost necesare, o nervozitate a gesturilor pe care, deşi o conştientiza uneori, nu o putea controla.
Ultimul tren din trecutul său fusese acela care îl adusese în capitală la revoluţie şi nu se mai întorsese în urbea natală decât ca să îşi pună la punct actele de transfer.
I se păruse incredibil ce auzise într-o seară, la Europa Liberă. Cu urechea lipită de difuzorul Albatros, printre huruiturile bruiajului, se vorbea despre manifestaţii la Timişoara. A doua zi, la şcoală, încercase să discute cu Liliana, profesoara de desen, singura care i se părea ceva mai isteaţă, dar pe care nu o plăcea cine ştie ce, i se părea cam labilă psihic, ba închisă şi sălbatică, ba exuberantă, oricum, imprevizibilă; în plus, nici fizic nu-l prea atrăgea, îşi boia prea strident pleoapele, cu un albastru agresiv, nu se sfia să poarte fuste scurte, deşi avea picioarele urâte, genunchii bolovănoşi, iar pieptul îi era plat, aproape masculin. Într-o zi, o auzise spunând în cancelarie, unei colege: Bărbaţii? Hmmm... Să ştii că eu sunt conştientă de felul în care arăt. Dar, cu toate astea, sunt foarte pretenţioasă la bărbaţi.
Totuşi, simţind nevoia să discute cu cineva un subiect atât de fierbinte, îi bătuse câteva apropouri despre Timişoara, dar ea nu părea să fie la curent cu evenimentele, aşa că Petru o lăsase baltă. Părinţii lui îi interziseseră să comenteze vreodată ceva contra regimului, a înţeles la un moment dat precauţia lor exagerată – sau poate normală pentru universul în care trăiau şi felul în care fuseseră educaţi şi permanent speriaţi -, voiau să-l protejeze. În felul lor, în sensul în care înţelegeau ei această protecţie. Iar el oricum nu trăia într-un mediu în care să poată să îşi găsească un interlocutor pentru astfel de teme, prietenii lui erau răspândiţi – graţie repartiţiilor – prin ţară, iar la şcoală toţi profesorii erau foarte preocupaţi de viaţa lor de dascăli care trebuiau să aducă lumina cărţii la sat şi, în spiritul acestei preocupări, mai toţi îşi făcuseră gospodării, cu grădini şi animale, se adaptaseră, se integraseră, purtau bundă şi cizme de cauciuc iarna, clădeau nepăsători socialismul, înalţau pe noi culmi de civilizaţie patria multilateral dezvoltată, înaintau somnambuli spre comunism.
În următoarele seri, ştirile difuzate de Europa Liberă îl ambalaseră foarte tare, păreau că vorbesc despre altă lume, nu despre România.
Când revolta se născuse – în sfârşit! - şi în Bucureşti, lăsase totul baltă şi plecase. Îşi dăduse seama că foarte mulţi tineri din oraşul natal îi împărtăşeau aşteptările secrete, autobuzele şi trenurile erau arhipline, toată lumea vorbea cu toată lumea, se agitau steaguri a căror stemă socialistă fusese decupată. În capitală, în căminul studenţesc, regăsise câţiva din foştii colegi de studenţie. Şi, printr-unul dintre ei, o cunoscuse pe Dora.