Buletin probe biologice

Urcând spre etajul patru, înoţi ca salmonidele în amonte printre bătrâni care coboară încet, ocupând toată scara. Nu te observă, nu îţi fac loc, au dreptul la scară mai mult decât tine. Privesc preocupaţi şi îngânduraţi şi nu dau doi bani pe urma de tinereţe care mai flutură pe umerii tăi vioi. La etajele inferioare ai văzut cum hoarde de alţi bătrâni stau pe scaune, stau în picioare, se ceartă, tac stoic, privesc în gol, privesc la lifturi. Lifturile nu merg. În Policlinica Titan e ca în salină, o vreme se auzea în întunericul bacterian zgomotul înfundat pe care îl fac corpurile metalice grele în cădere. Erau lifturile, cu liftiere dictatoriale în ele, gata de atac şi expulzare a oricărui bolnav neascultător. Apoi un lift s-a stricat şi aplombul nevricos al liftierei eliminate s-a mutat în doză dublă în cealaltă, rămasă activă. După o vreme a cedat şi ultimul lift şi o tăcere de fabrică în abandon s-a instalat în policlinică. Acum scările sunt singura cale de acces la doctori din etajele superioare. Cozi imense de bolnavi indică eficienţa cabinetelor mici cu uşi de termopan, pe care stau lipite toate afişele şi informaţiile lumii, programul peste regulament, reclama la antidepresive peste program, reclama la Corega peste antidepresive, NU INTRAŢI NEINVITAŢI peste Corega, NU MAI SUNT FONDURI peste NU INTRAŢI NEINVITAŢI.

Mă îndrept spre un grup alb pe umeri, compact şi cu muşchiul nervului flexat. Mă uit pe uşă să văd dacă scrie Recoltări, aşa cum speram. Ochiul nu apucă să cuprindă situaţia în toată complexitatea ei cinematografică, deja un coc senior se înfige în mine:
- Nu mai iau persoane în plus! Staţi degeaba. Şi oricum, nici fonduri nu prea mai sunt.
- Eu am abonament, mă lăsaţi măcar să întreb ceva?

Tăcere ostilă. Pun mâna pe clanţa discordiei, acest cabinet cu termopanul slăbit, unde o clinică privată a închiriat jumătate de zi spaţiul, pentru a funcţiona în cât mai multe sectoare. Pe uşa scrie UROLOGIE. NUMAI CU PROGRAMARE. Tocmai am terminat de citit Diavoliada lui Bulgakov şi nu m-ar mira ca atunci când deschid uşa să mă trezesc la parter, de unde am plecat.
- Poftim, intraţi! Să vedeţi ce mare brânză faceţi! îmi urează fără să mă privească cocul negru cât un obelisc.

Intru şi întreb dacă pot rămâne, mai ales dacă am abonament. Informaţia aceasta înmoaie coifurile de luptă ale celor două asistente care mă priviseră ca doi samurai gata să arunce cu seringile simultan în oricine ar fi intrat pe uşă. Abonamentul e ca un paşaport diplomatic care îţi permite să stai la acea coadă scurtă şi eficientă în aeroport şi controlorii de zbor să te privească ca pe un ales cu praf nobil în loc de mătreaţă pe umeri. Pot face analizele acum, dar să aştept afară, îmi confirmă asistentele.

Ies şi anunţ colectivul senior că mi s-a dat voie să rămân la analize. Mă privesc dezamăgite şi doar cocul negru simte că situaţia nu are voie să scape de sub control:
- Dar numai după ce termină cu noi toate, că stăm aici cu mult înainte să vii dumneata!

Mă aşez lângă ele pe un scaun. Urmează o lungă aşteptare într-un crescendo de căldură, de parca soarele a venit şi el la analize exact astăzi, cu tot ce are mai puternic. Din cauza pereţilor degradaţi şi a scaunelor jupuite, simt că cirezi de viruşi şi bacterii tropăie în sus şi în jos şi daca aş avea un plici de muşte aş putea pocni câţiva. Aşteptăm. Lângă mine se aşază o doamnă galbenă care vorbeşte greu şi şi pe ea sare cocul negru, stabilind ordinea. Acum doamna galbenă e cea care cere voie să pună o întrebare şi când iese din cabinet ne anunţă că i s-a dat voie să stea. În timp ce îmi povesteşte de cardiologul de la cinci şi reumatologul de la doi, mă roagă să îi citesc foaia de trimitere. Îmi dă toate hârtiile ei cu tratamente şi diagnostice şi mă paralizează plonjarea mea bruscă în intimitatea suferinţei ei. Îmi povesteşte când a debutat leucemia, cum s-a manifestat şi ce trebuie să facă. Îşi coboară masca pe bărbie în timp ce vorbeşte, ca să ne înţelegem mai bine. Ce scrie aici? mă întreabă. Cum o cheamă pe doctoriţa asta de la care tocmai vin, ia vezi mata? Citesc cu voce tare şi aş vrea să nu fie adevărate toate diagnosticele acestea pe care le văd şi doamna le confirmă când mă aude, dând din cap uşor, ca şi cum îi citesc o listă de cumpărături.

Din când în când iese din cabinet o doamnă în negru, un fel de supraveghetor al ordinii. Câte persoane mai sunt? întreabă peste noi şi ne numără cu voce tare, stabilind care e ultima. Ne dă indicaţii cum să refuzăm dacă mai vine cineva să întrebe. NU MAI SUNT FONDURI, zice ea şi asta zic toţi, asta scrie pe toate uşile, asta strigă toţi pereţii.
- Eu am o boală de sânge, îmi zice doamna din dreapta. Tinerii zic că de ce mă zgârcesc să fac analize gratis, de la stat. Eu trebuie să îmi fac analize lunar, statul îmi permite doar câteva pe an. Restul le fac din banii mei, dar nu prea mai am.

Mă scufund în scaun ca într-o baltă de noroi. Eram mai ţeapănă când am ajuns aici, aveam nişte convingeri verticale ca nişte araci de fasole. Au început să se îndoaie.

Aşteptăm de multă vreme. Cocul negru bate nervoasă peste picior şi zice:
- Incredibil! Ce dracu fac adormitele alea înăuntru? De ce merge aşa de greu? Stau aici de la şapte. E unşpe!! Trebuie să mănânc, să îmi iau pastilele!

Strigă ca regele Lear şi toată lumea o priveşte în tăcere, stăpâni toţi pe propria suferinţă. Nu mai e loc şi de alta.
- Eu doar trebuie să predau urocultura, zice o femeie mică.
- Eu doar am venit să iau rezultatul, analize am făcut alaltăieri, zice o femeie mare.

Niciuna nu îndrăzneşte să intre în cabinet nechemată, deşi dinăuntru nu a mai ieşit nimeni de multă vreme.
- Dacă mă ceartă?

Doamna în negru deschide din nou uşa cabinetului şi priveşte ca un elicopter peste noi. Ne numără din nou şi din nou ne anunţă care sunt regulile, dacă ar mai veni cineva. NU MAI SUNT FONDURI, ne reaminteşte ce să spunem.

E chemată înăuntru doamna cu coc negru şi intră mergând greoi şi privind cu foc. Ciulim urechile toate, să vedem ce reproşuri va tuna înăuntru şi cumva sperăm toate să aibă ea curaj să le reproşeze asistentelor că sunt ineficiente şi se mişcă lent. Iese peste multă vreme, cuminte şi calmă. Pare că i-au extras venin, nu sânge, că ne urează o zi minunată şi multă sănătate. Merge legănat spre uşa culoarului, care are un geam spart.

Rămânem din ce în ce mai puţine şi îmi vine în sfârşit rândul. Asistentele sunt obosite şi îmi cer buletinul.
- Vreţi şi abonamentul? întreb, ca să reamintesc liga din care fac parte. Dar de data aceasta nu mai are nimeni entuziasm. Nu le trebuie abonamentul, nu. Să îmi dau haina jos şi să suflec mâneca bluzei. E un spaţiu îngust cu pervaz înalt, de ciment vechi, cu picăţele. A plouat şi ferestrele sunt deschise, în timp ce mă dezbrac aud maşinile împingând parcă mereu bulevardul. O aud dincolo de un paravan improvizat pe doamna în negru vorbind la telefon:
- Daaa, e o nebunie de nedescris aici. Toţi pensionarii ne-au invadat, au dat năvală, ameninţă, tot ei- auzi!- că vor chema presa. Groaznic! Nu au răbdare, nu înţeleg nimic şi au tupeu cu carul. Şi nu mai sunt fonduri, dar nu ai cu cine să te înţelegi. Ce fac, să trec pe la Mega înainte? Ce mâncăm deseară? Iei tu sau iau eu? Mai bine ia tu, că nu ştiu dacă mai am chef când ajung.

Întind braţul. Aş vrea să termin mai repede. Intră un băiat cu o sacoşă mare de cadouri. Asistentele îl privesc mirate, dar nu îl dau afară.
- Am adus... ştiţi dumneavoastră.
- Ce anume? Pentru cine?
- Păi am adus... ce mi-aţi zis.

Vorbeşte în şoaptă, cu jenă. Una din asistente se apropie de el şi îl priveşte cum privesc femeile bărbaţii de 8 martie. Ia cu ceva emoţie punga de cadouri din mâna băiatului.
- Să ştiţi că am luat de la toţi. Adică aşa cred.

Asistenta se uita în sacoşa de cadouri şi văd dansul contemporan al emoţiilor bruşte pe chipul ei.
- Aha, sunt probele de urină.

Nu cadouri, ci găletuşe de urină sunt scoase una câte una din sacoşa elegantă şi înregistrate, în timp ce eu aştept cu braţul întins.
- Deci avem aşa: urină Dumitraşcu. Bine că are etichetă. Scrie! Mai avem: urină Pruteanu. Scrie! Ăsta al cui e? A, urină Beştoiu.

O asistentă strigă nume, cealaltă înregistrează în sistem şi borcănaşe cu urina senectuţii sunt aşezate unul după altul pe pervaz, în timp ce soarele răsărit după ploaie îşi înfige razele în galbenul lor palid.

Aştept cu braţul întins, pregătit de recoltare. Pereţii sunt scorojiţi, robinetul picură, deşi e închis. O muscă a intrat în forţă prin geamul larg deschis şi se învârte iute, ca un patinator de viteză. Sunt aproape gata, mă îmbrac cu haina, iar doamna în negru se ridică de pe scaun şi mă întreabă: aveţi nevoie de ceva? Vreţi să vă dezinfectaţi sau poate vreţi un pahar cu apă? O cafea? Un rest de politeţe clinic-privată care în locul acesta e ca nişte murături după desert. Adresată doar mie.

Poate pentru că sunt încă tânără. Sau poate pentru că am abonament.