Spaţiul sacru - o corespondenţă (1993-1994) (VI)

Dragă Radu,

"A fi nou este ciudat pentru lumea devenită imagine", scrie undeva Heidegger. Mă gândeam la înnoirea bisericii când citeam rândurile astea. Şi pun intenţionat aceste rânduri sub semnul lui, întrucât tu te revendici explicit de la o înţelegere heideggeriană a Fiinţei.

Cât priveşte forma el spune că eidos, aşa cum a postulat-o Platon, este o "degradare" a Fiinţei, physis, care astfel, făcută prezentă, îşi pierde natura evanescentă întrevăzută pentru o clipă de către grecii dinaintea lui Platon. În această perspectivă, a reprezenta Fiinţa, oricare, prin hologramă este - aparent - mai "adevărat" decât prin prezenţa de felul icoanei. Este imposibil să surprinzi fiinţa fiinţelor sub formă de prezenţe obiective - un stadiu încă mai "degradat" al firii.

De aceea eidos, ca trunchiere a unui proces mult mai complex de "devenire întru fiinţă", cum zice Noica, este o pierdere din perspectiva heideggeriană. Dar astfel este orice formă, orice înfiinţare, nu? Iar faptul că tu râvneşti a exprima fiinţa printr-o evanescentă reprezentare luminoasă nu atenuează în fapt prezenţa acesteia, pentru că holograma este acolo, prezentă, şi după stingerea fascicolului laser. Doar că nu ne mai apare nouă ca prezenţă, ca în cazul icoanei. Deci tu favorizezi o reprezentare doar aparent mai adecvată a fiinţei, care flatează natura continuu. Holograma nu este o reprezentare substanţiată a fiinţei numai în ce priveşte rezultatul produs de fascicolul de lumină polarizată străbătând placa. Dar placa însăşi?

Biserica este îndatorată prezenţei. Epifania este o astfel de substanţiere a fiinţei, menită a lubrifia accesul invers, din contingent în transcendent, al credinciosului. Biserica este centrată pe înţelegerea fiinţei ca prezenţă. Ea există, are ziduri, are istorie pentru că se află sub fluxul temporal şi are forme datorate însăşi prezenţei. A schimba în întregime biserica înseamnă a "vedea" (or, asta cere forme) epifanii fulgurante ale fiinţei (divine), o evanescenţă nesfârşită la interfaţa dintre devenirea fiinţei care se ridică din sine însăţi, există pentru o clipă şi apoi dispare şi prezenţa, fără de care Dasein nu poate avea cunoştinţă de împrejurul său. Ce vreau să zic este că, împingând la limită ceea ce tu ceri de la reprezentările sacre ale fiinţei seamănă a haiku-uri, dar nu pot susţine o arhitectură.

Eu nu spun: biserica trebuie să fie într-un fel anume din pricina tradiţiei. Propoziţia mea sună astfel: Date fiind natura ortodoxismului, tradiţia pe care se fundează şi care este de fapt raţiunea existenţei sale, ce putem face pentru a avea astăzi reprezentări ale fiinţei în arhitectura şi arta sacre care să convingă o minte contemporană? Nu cred că o reformă este posibilă exclusiv dinspre arte. Am văzut făcute prin lume biserici ortodoxe "moderne" şi afirm că sunt catastrofale. Vor fi curând şi la noi. Prin contrast, solfegierile în cheie retorică şi "eroică" ale bizantinismului, aşa cum sunt bisericile ridicate în vremea lui Carol al II-lea prin ţară, par de-a dreptul angelice. Tu spui că nu asta e chestiunea, noi nu trebuie să vizăm, sau nu explicit, o finalitate practică în discursul nostru despre sacru. Eu zic că tocmai acestei presiuni a realităţii trebuie să îi adresăm discursul nostru, în sensul că problema pe care o aduce înlăuntru este ontologică pentru ortodoxism şi, chiar dacă nu vom produce A Pattern Language ca Cristopher Alexander, un manual de proiectare pentru biserici ortodoxe, a discuta chestiunea interfeţei dintre discursul arhitectural şi cel liturgic, care conformează ecclesia şi implicit arhitectura care o găzduieşte, este cel puţin una din temele acestei discuţii.

Nu cred că există o biserică (ortodoxă) ideală în sens platonic, un model pe care ar trebui să îl întruchipăm noi, arhitecţii, aici jos, pe pământ. În Biblie însă totul, de la modelul templului şi al Ierusalimului până la modelul lumii în genere, sunt, perfecte, în mintea lui Dumnezeu şi revelate din vreme în vreme aleşilor săi. Când şi dacă aceştia nu edifică realitatea conform acestui model, produsul este un hybris şi pedeapsa nu întârzie, cu pucioasă: atât omul cât şi arhitectura să cadă pradă furiei sacre.

Nu cred că tema perfecţiunii modelului sacru revelat mai este de actualitate în discursul despre arhitectura contemporană ortodoxă. Dar nu cred, de asemenea, că o schimbare de statut ontologic 1) a arhitecturii este posibilă în condiţiile în care discursul liturgic şi/sau teologic (i.e. "funcţiunea" şi nivelul simbolic) nu se adresează la rândul lor contemporaneităţii. Într-o comunicare ţinută la Iaşi, în care Simona Cordan şi cu mine am flanat puţin prin istoria ortodoxismului de pe la 1700 încoace, am încercat să dovedim următoarele lucruri:
1. O biserică are nevoie de un stat în expansiune căruia să-i funcţioneze ca "ideologie oficială" pentru a se extinde şi viceversa, adică nu se mai extinde în absenţa motorului statal.
2. O biserică are nevoie de schimbări în discursul liturgic pentru a putea implicit deveni arhitectural şi/sau artistic (vezi cum bizantinismul este împărţit în perioade de evenimente extraartistice; transformarea în religie triumfantă, iconoclasmul sunt evenimente politice camuflate).
3. Autoritatea, fie ea statală sau religioasă, poate dispune "înnoiri" forţate ale discursului arhitectural, dar, în absenţa unei deveniri interne a bisericii, limbajul folosit este eclectic şi retrospectiv ca surse şi mod de întrebuinţare (vezi catedrala petersburgheză a lui Petru cel Mare, terminată cu cupola de bursă olandeză şi decorată cu pilaştri compoziţi).

Reprezentările sacre au mult de-a face cu noţiuni precum control şi putere. Nu totul rezidă în reprezentarea fiinţei.

Augustin

***

Augustin,

Una din diferenţele majore dintre creştinismul răsăritean şi cel roman este implicarea politică a bisericii; nu ştiu exact ce temei are - cred că sursa e testamentară, în vorba lui Christos ("daţi Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu"), dar biserica ortodoxă şi-a făcut o dogmă în a nu se implica politic. Cum ştii, basileul era şeful bisericii în Bizanţ; aşa că ortodoxismul nu va avea niciodată o Canossa; iar cât despre o unire cu Roma - s-a mai încercat, îi avem pe uniţi în Ardeal; e o erezie, în ochii ortodoxismului!

Dacă priveşti Bizanţul şi Roma, în lumina istoriei, ele sunt foarte diferite! Ideologic, e adevărat, diferenţa e dogmatică, lucru care, pentru credinciosul de rând, e insesizabil şi de neînţeles: el percepe însă diferenţa ca diferenţă pură, celălalt e un altul, şi biserica a făcut totul pentru a încuraja asta.

Aş mai spune că Occidentul este încă nu atât o noţiune politică, cât mitologică, ceea ce complică lucrurile, şi face aproape de netrecut obstacolul istoric: nu sunt primul care o remarcă, dar falia care separă Occidentul de Orient se identifică cu linia de demarcaţie între catolicism şi ortodoxism (singura excepţie e Grecia, faţă de care Occidentul are, cum zice francezul, "une mauvaise conscience": se simte culpabil, grecii i-au dat Europei, cum zicea Melina Mercouri, până şi numele!) Dar nu este exclus ca Grecia să basculeze într-o bună zi iar spre Orient, unde îi este locul...

Cred deci că obstacolul e insurmontabil: nu e o problemă istorică - istoria e reflexul unei mişcări ample, insesizabile, care e transistorică, a inconştientului colectiv (n-am alt termen, e jungian clasic, ceea ce îmi displace, deşi îl iubesc mult pe Jung, dar nu exprimă exact ceea ce eu vreau să spun); nu e o problemă politică, şi deloc una ideologică. Orient şi Occident sunt două noţiuni care exprimă un antagonism fundamental al fiinţei, la fel ca susul şi josul. "Înainte"; "în sus" şi de la est la vest exprimă arhetipul "progresului", care este motorul expansiunii indo-ariene a cărei ultimă expresie este Occidentul; e o epopee dramatică la scara istoriei, şi care nu s-a terminat...

De aici, prietene, şi sensul istoriei: nu mai ştiu cine demonstra că istoria este invenţia poporului Cărţii, că Jahveh e primul zeu care se mişcă în istorie: nu cred! Istoria e produsă de această mişcare, de acest arhetip; or, pentru popoarele Orientului, această noţiune e de neînţeles; timpul şi produsul mişcării sale, istoria, au cu totul alt înţeles...

Iată, în câteva vorbe (problema e grea!), de ce cred că ortodoxismul şi imobilismul său, sunt fundamental diferite de catolicism, deşi "oficial" e vorba (doar) de o neînţelegere dogmatică.

Revin acum la textul tău: nu cunosc pasajul pe care îl citezi, din Heidegger, or nu l-am remarcat. Dar mă simt flatat, pentru că toată argumentaţia care urmează e aceeaşi pe care ţi-am făcut-o şi eu într-una din scrisorile trecute: holograma era, cred, într-adevăr, "mai aproape de natura evanescentă a fiinţei". Faptul că este o reprezentare "doar aparent mai adevărată" nu mi se pare o contradicţie, dacă acceptăm că ne mişcăm într-o lume a aparenţei, a dublului imperfect!

Putem "ierarhiza" aparenţele, gradualiza reprezentările? Să recapitulăm: 1. Admitem că fiinţa are o natură evanescentă; (de unde ştim?) 2. Admitem că reprezentări ale fiinţei sunt posibile (ce ne face să credem?) 3. Logic, deducem că o reprezentare "mai evanescentă" e mai conformă cu natura fiinţei (e singura deducţie logică până acum) 4. "ne îndoim că evanescenţa şi natura de prezenţă" a bisericii sunt compatibile (asta e afirmaţia ta, nu a mea). După cum vezi, din cele 4 propoziţii, care decurg una din alta, primele două sunt nedemonstrabile: trebuie să le luăm ca axiome! Eu nu spun că nu sunt adevărate, ci că sunt nedemonstrabile; ceea ce este logic, la urma urmelor, deşi merge în contra unei tentaţii imposibile a teologiei apusene, care încerca să dovedească logic existenţa lui Dumnezeu...

Dar mai dovedeşte şi altceva: într-un fel, futilitatea oricărei discuţii care în loc să se limiteze, după propriile puteri, la un subiect tratabil, cade în abisul teologic al evanescenţei fiinţei. A spus-o Parmenide. Ce se mai poate adăuga? Heidegger a scris volume întregi: nu cred c-a spus o frază mai fundamentală ca asta! Aşa fiind, eu revin şi spun că holograma nu e o "propunere" artistică, sau arhitecturală, etc.; şi că discuţia despre "ziduri" şi "prezenţă" e perfect gratuită, câtă vreme nu ştim ce dă holograma; uite, "realitatea virtuală" avansează cu paşi repezi, în curând a discuta despre holograme va deveni o gratuitate: o să fie ca televizorul, peste tot! Lângă Hale, pe Sevastopol colţ cu Rivoli, e o butică cu jocuri de-alea tâmpite, electronice; nu de mult am văzut, trecând pe-acolo, şi un simulator de virtual reality; o cască pe cap, o drăcie în mână, asta e tot - şi plonjezi într-o lume nouă. E bine, e rău? Nu suntem chemaţi să judecăm asta. Şi n-o vom putea opri! Aplicaţiile sunt deja enorme - ludic, ştiinţific, tot ce vrei!

Alegerea de fapt e: ce facem, rămânem în Orient - orientul pentru care timpul şi devenirea sunt lipsite de sens - şi unde orice discuţie e inutilă, se prelungeşte la nesfârşit şi nu schimbă nimic? E blestemul nostru?

Radu